***

 

ÎN VIAȚA MEA   A FOST O ÎNVĂȚĂTOARE

Pe drumul drept ce  duce către școală,

O vezi ades trecând încet, tăcută...

Ca o crăiasă mirosind a flori de toamnă

Pășește-ncet, frumoasa noastră DOAMNĂ.

Subțire, aplecată- ușor de spate,

Cu iarna-n păr și soarele-n privire,

Ea trece-ncet,  salută pe oricare...

Mulți o iubesc... le-a fost  învățătoare.

Își amintesc de alte vremuri...era toamnă,

Când a pășit întâia oară-n școală.

Pe umeri tineri ea purta codițe

și-o regăseai pierdută-ntre fetițe...

Părea o zână ruptă din poveste,

Cu chipul blând, cu degete subțiri,

Iar vorba-i caldă, blândă și domoală

Umplea de prunci micuța noastră școală.

Ea îi iubea, pe fiecare-n parte,

Îi îndruma pe căi bătătorite,

Ei culegeau din vorba sa  povețe

și adorau să scrie și să-nvețe!

De unul nu-nvăța cât trebuia,

Doamna-l certa blajin, cu vorba-nceată:

„Copile, -n viață să sădești un pom

Și carte să înveți, ca să fii OM!”

Și cei mai mulți acum sunt domni cu carte,

Și de-s țărani sunt oameni de-omenie,

Când o zăresc trecând surâzătoare

Cu toții spun:  „Mi-a fost învățătoare!”❤

Învățătorul? Ce-i învățătorul? E-o lumină,

Ruptă din Rai, menită să vegheze,

În codrul ăstei lumi este un pom...

Crește copii...din prunc, el face OM!

Pe drumul drept ce  duce către școală,

Pășește-ncet, frumoasa noastră DOAMNĂ.

Când o zăresc trecând surâzătoare

Cu toții spun:  „Mi-a fost învățătoare!”❤

       Autor:   Munteanu Gabriela