***

 

Tragicul exil al reginei Sofia, mama Elenei a României

Sofia a Prusiei s-a născut pe 14 iunie 1870 la Palatul Neues din Potsdam, Prusia, fiind fiica prințului moștenitor Frederic al Prusiei și a Victoriei, fiica cea mare a reginei Victoria a Marii Britanii. Micuța era penultimul copil al cuplului și cu unsprezece ani mai mică decât fratele ei mai mare, viitorul împărat Wilhelm al II-lea al Germaniei. Părinții ei aveau viziuni liberale și au trăit departe de curtea din Berlin, dar au avut de suferit din cauza intrigilor cancelarului conservator Otto von Bismarck și ale membrilor Casei de Hohenzollern.

La o săptămână după nașterea Sofiei, un scandal legat de succesiunea la tronul Spaniei a afectat relațiile franco-prusace, Bismarck a publicat umilitoarea Telegramă Ems pe 13 iulie 1870 și șase zile mai târziu guvernul lui Napoleon al III-lea a declarat război Prusiei, iar statele Confederației Germane au oferit sprijin celei din urmă. Luna următoare, în acest context politic dificil, fetița a fost botezată, deși toți bărbații prezenți la ceremonie erau îmbrăcați în uniformă, pentru că țara era deja în război, iar mama copilei i-a descris evenimentul reginei Victoria: „Botezul a decurs bine, dar a fost trist și serios; fețe neliniștite și ochi înlăcrimați, o tristețe și prefigurarea tuturor mizeriilor răspândea un nor peste ceremonie, care ar fi trebuit să fie una de bucurie și mulțumire”

Cu toate acestea, conflictul armat a durat doar câteva luni și a dus la o victorie germană strălucită, iar bunicului micuței, regele Wilhelm I al Prusiei, a fost proclamat împărat german pe 18 ianuarie 1871.

Sofia era alintată „Sossy” în timpul copilăriei, probabil pentru că rima cu „Mossy”, porecla surorii ei mai mici, Margaret. Copiii cuplului princiar au fost grupați în două categorii de vârstă: Wilhelm, Charlotte și Henry au fost favorizați de bunicii paterni, în timp ce Viktoria, Sofia și Margaret au fost în mare parte ignorați, dar mama a fost foarte atașată de cele trei fiice mai mici, numindu-le „cele trei fete dulci” sau „trio-ul meu” și le-a crescut după modelul copilăriei ei. Sofia a fost foarte atașată de Anglia și a făcut călătorii frecvente pentru a-și vizita bunica, pe Regina Victoria, pe care a iubit-o enorm.

În 1884, prințesa l-a cunoscut pe prințul moștenitor Constantin al Greciei, „Tino”, care avea șaisprezece ani și tocmai încheiase pregătirea militară în Germania, unde petrecuse doi ani în compania unui tutore, Dr. Lüders, studiind științele politice la Universitățile din Heidelberg și Leipzig, iar în vara anului 1887 cei doi tineri au devenit apropiați. Bunica fetei, Regina Victoria, care a urmărit evoluția relației lor, a scris: „Există vreo șansă ca Sofia să se căsătorească cu Tino? Ar fi foarte frumos pentru ea, pentru că băiatul este foarte bun”.

În timpul vizitei la curtea Hohenzollern din Berlin pentru funeraliile împăratului Wilhelm I, în martie 1888, Constantin a reîntâlnit-o pe Sofia. Cei doi s-au îndrăgostit și s-au logodit oficial pe 3 septembrie 1888, deși relația lor a fost privită cu suspiciune de fratele mai mare al fetei, Wilhelm, viitorul Kaiser, și de soția acestuia, Augusta Victoria, și nici familia regală elenă nu a susținut-o fără rezerve. Regina Olga a arătat o oarecare reticență față de viitoarea căsătorie deoarece Sofia era luterană și ea ar fi preferat ca moștenitorul tronului să se căsătorească cu o tânără ortodoxă. În ciuda dificultăților inițiale, nunta lui Tino cu Sofia a fost programată pentru octombrie 1889, la Atena.

Această perioadă a fost nefericită pentru familia tinerei, pentru că tatăl ei, împăratul Frederic al III-lea, a murit la Palatul Neues după o lungă suferință din cauza unui cancer la gât, dar pe 27 octombrie 1889 prințesa s-a căsătorit cu Constantin la Atena, având două ceremonii religioase, una publică, ortodoxă, și cealaltă privată, protestantă. Martorii Sofiei au fost fratele ei, Henric, și verișorii, prinții Albert Victor și George de Wales, iar din partea lui Constantin, martorii au fost prinții George și Nicolae, frații lui, și țareviciul Nicolae al II-lea al Rusiei, care îi era văr. Căsătoria tinerilor a fost primul eveniment internațional major organizat la Atena și a fost foarte populară în rândul grecilor. Numele celor doi tineri amintea publicului de o veche legendă care spunea că atunci când un rege Constantin și o regină Sofia vor urca pe tronul țării, Constantinopolul și Hagia Sofia va ajunge din nou ale grecilor.

Mariajul a fost sărbătorită cu mare fast și cu acest prilej a fost organizat un spectacol pirotehnic splendid pe Acropole și Champ de Mars. În Piața Syntagma au fost puse practicabile, astfel încât publicul să poată admira mai bine procesiunea dintre Palatul Regal și Catedrală, mai ales că reprezentanții tuturor caselor regale ale Europei au fost prezenți la festivități: regele Christian al IX-lea al Danemarcei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, Prințul de Wales și Nicolae al II-lea, viitorul țar al Rusiei s-au numărat printre invitații de onoare, alături de mama și surorile miresei.

După nuntă, Constantin și Sofia s-au stabilit într-o mică vilă în stil francez situată pe bulevardul Kifisias, pentru că statul grec urma să construiască o nouă casă pentru ei, Palatul Diadochos, în apropiere de Palatul Regal. Aici cuplul a trăit o viață relativ simplă, fără protocolul obișnuit al curților europene, dar viața în Grecia era monotonă și tânăra a avut dificultăți în a se adapta la noua ei misiune. A luat lecții de greacă modernă și a făcut multe călătorii în străinătate pentru a cumpăra mobilă și decorațiuni pentru noua reședință și, la mai puțin de nouă luni de la căsătorie, pe 19 iulie 1890, prințesa moștenitoare a născut prematur primul ei copil, un fiu care a fost numit George, după numele bunicului patern. Nașterea a fost dificilă și copilul s-a născut cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului, aproape sufocându-l, dar, din fericire pentru mamă și copil, moașa germană trimisă de împărăteasa Victoria pentru a-i ajuta fiica la naștere a reușit să rezolve situația.

Cuplul a avut în total șase copii: George al II-lea, care s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a României, Alexandru I, căsătorit cu Aspasia Manos, Elena, regina mamă a României, soția lui Carol al II-lea, Paul I al Greciei, care se va căsători cu Prințesa Frederika de Hanovra, Prințesa Irene, care a fost căsătorită cu Tomislav al II-lea al Croației, al 4-lea Duce de Aosta, și Prințesa Ecaterina, căsătorită cu maiorul Richard Brandram.

După nașterea fiului ei cel mare, Sofia a decis să se convertească la credința ortodoxă, a primit binecuvântarea mamei și bunicii și apoi i-a cerut reginei Olga să o ajute pentru a se pregăti din punct de vedere spiritual. Familia regală greacă a fost încântată de veste, însă socrul ei, George I, a insistat ca Germanus al II-lea, Mitropolit al Atenei și șeful Bisericii Grecești Autocefale, să o instruiască pe tânără în ortodoxie, pentru că regina Olga era considerată de unii naționaliști greci ca un „agent al panslavismului”, iar regele a preferat să nu se creeze discuții inutile.

Prințesa a făcut o excursie în Germania cu soțul ei cu ocazia nunții surorii sale, Viktoria, cu Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe, în noiembrie 1890, și cu această ocazie l-a anunțat personal pe fratele ei despre intenția de a-și schimba religia. Așa cum era de așteptat, vestea i-a nemulțumit puternic pe împărat și pe soția sa, foarte pioasa împărăteasa Augusta Victoria. care a încercat să o descurajeze pe tânără, declanșând o ceartă aprinsă între cele două, iar Wilhelm al II-lea a fost atât de supărat încât a amenințat-o pe Sofia cu excluderea din familia regală prusacă. Presată de mama ei să fie mai diplomată în tratarea acestei probleme sensibile, Sofia i-a trimis o scrisoare emoționantă fratelui în care îi explica motivele deciziei de a se converti, dar împăratul nu a ținut cont de ea și timp de trei ani i-a interzis să intre în Germania.

Sofia s-a convertit oficial la ortodoxism pe 2 mai 1891 și în perioada următoare a fost implicată activ în munca de asistență socială, i-a ajutat pe cei defavorizați, a condus diverse inițiative în domeniul educației, a înființat cantine pentru săraci, a finanțat spitale și orfelinate. În 1896, prințesa a fondat Uniunea Femeilor din Grecia, o organizație deosebit de activă în domeniul asistenței pentru refugiații din Imperiul Otoman. Fascinată de arboricultură și preocupată de incendiile care loveau în mod regulat țara, Sofia a fost, de asemenea, interesată de împăduriri și a fost una dintre fondatoarele Societății pentru Protecția Animalelor, a lucrat activ cu Crucea Roșie Greacă pentru a ajuta soldații răniți, a fondat spitale de campanie, a vizitat răniții și a oferit chiar ea îngrijire victimelor luptelor provocate de Războiul de treizeci de zile cu Imperiul Otoman, sprijinind venirea asistentelor medicale britanice în Grecia, dar după încheierea războiului de treizeci de zile, în Grecia a apărut o puternică mișcare anti-monarhică, iar Sofia a devenit una dintre țintele criticilor populare.

La câteva săptămâni după semnarea Tratatului de Pace dintre Grecia și Imperiul Otoman, situația a devenit atât de tensionată încât suveranul a fost victima unei tentative de asasinat. În aceste condiții dificile, Constantin și Sofia au decis să stea un timp în străinătate. Cuplul s-a întors în țară în 1899, iar guvernul lui Georgios Theotokis l-a numit pe Constantin șef al Statului Major elen și Sofia și-a reluat munca de caritate, deși inima ei bună era împărțită între îndatoririle oficiale și îngrijorarile legate de sănătatea mamei ei, care suferea de cancer la sân, și a bunicii, regina Victoria, care se apropia de 80 de ani.

Regina Marii Britanii a murit în cele din urmă din cauza unei hemoragii cerebrale pe 22 ianuarie 1901 la Casa Osborne și câteva luni mai târziu, în vara anului 1901, Sofia s-a dus la Friedrichshof pentru a avea grijă de mama sa, a cărei stare de sănătate se agrava. Însărcinată în cinci luni, prințesa moștenitoare știa că Victoria era pe moarte și a rămas alături de ea până la ultima suflare, pe 5 august.

În Grecia, viața politică a fost complicată în primii ani ai secolului al XX-lea, iar situația a devenit la un moment dat atât de tensionată încât fiii regelui George I au trebuit să demisioneze din posturile lor militare. În septembrie, Constantin, soția sa și copiii lor au părăsit Grecia și s-au mutat în Germania, la Friedrichshof. Întorși în țară pe 21 octombrie 1910, după mai bine de un an de exil, Sofia a rămas totuși foarte suspicioasă față de noul guvern și a refuzat orice contact cu premierul Venizelos, considerându-l parțial responsabil pentru umilința suferită de familia regală.

În următoarele luni, armata greacă a fost modernizată și echipată cu sprijinul ofițerilor francezi și britanici pentru a pregăti țara pentru un nou război împotriva Imperiului Otoman. Curând avea să înceapă Primului Război Balcanic și Constantin împreună cu frații săi au preluat comanda trupelor grecești, iar Regina Olga, Sofia și cumnatele ei, Marie Bonaparte, Elena Vladimirovna a Rusiei și Alice de Battenberg și-au început misiunea de ajutorare a soldaților răniți și a refugiaților. Într-o lună, prințesele au adunat 80.000 de articole de îmbrăcăminte pentru militari și au strâns în jurul lor medici, asistente și echipamente medicale. Foarte active, ele nu au rămas doar în spatele frontului, ci au mers și în centrul operațiunilor militare, însă, în atmosfera tensionată provocată de război, rivalitățile din cadrul familiei regale s-au agravat. Conflictul a început din cauza geloziei Sofiei față de verișoara și cumnata ei, Alice, care trimisese, fără a cere permisiunea ei, câteva asistente medicale la Salonic. Un incident aparent inofensiv a provocat un adevărat scandal în familie, iar regina Olga a fost șocată de amploarea conflictului.

Căsătoria Sofiei cu Constantin, armonioasă în primii ani, a început să aibă probleme din cauza infidelităților prințului, iar din 1912 cuplul s-a separat. În acea perioadă, el a început o aventură cu contesa Paola von Ostheim, o actriță italiană care divorțase recent de Prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach, iar această relație va dura până la moartea lui. Când prințesa Sofia a născut al șaselea și ultimul ei copil, o fiică pe nume Ecaterina, pe 4 mai 1913, s-a spus că fetița ar fi fost rezultatul unei aventuri, dar zvonurile, adevărate sau false, nu l-au afectat pe soțul ei, care a recunoscut paternitatea micii prințese.

Copiii au crescut însă într-o atmosferă iubitoare și caldă și au fost îngrijiți și educați de o mulțime de tutori și bone britanice. Timp de câteva săptămâni în fiecare an familia stătea în Marea Britanie, iar vacanțele de vară și le petreceau în Friedrichshof, în Corfu sau Veneția.

Pe 18 martie 1913, un anarhist grec pe nume Alexandros Schinas l-a împușcat pe regele George în spate de la o distanță de doi pași în timp ce acesta se plimba fără escortă prin Salonic, în apropiere de Turnul Alb, așa cum obișnuia să facă peste tot pe unde mergeaa. Sofia era în Atena când a aflat de uciderea socrului și responsabilitatea de a o anunța pe regina Olga i-a revenit ei. Împreună cu fiica cea mare, Prințesa Elena, viitoarea regină-mamă a României, au încercat să o consoleze pe regina văduvă, care a primit vestea cu multă demnitate. A doua zi, membrii familiei regale au mers la Salonic, au vizitat locul crimei, rămășițele regelui fiind aduse apoi la Atena, fiind înmormântate în mausoleul regal de la Tatoi.

Constantin și Sofia au devenit monarhi și, după încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic, Grecia a ieșit victorioasă din nou, iar prestigiul cuplului regal a crescut. După ce au ajuns pe tron, cei doi au continuat să ducă o viață simplă, își petreceau mult timp în aer liber și s-au ocupat de transformarea grădinilor noului Palat Regal după model englezesc.

La izbucnirea Primului Război Mondial, pe 4 august 1914, Sofia se afla la Eastbourne cu copiii cei mici, în timp ce soțul și fiica lor, Elena, erau singurii reprezentanți ai dinastiei prezenți la Atena, dar regina s-a întors rapid în Grecia, unde i s-a alăturat în curând restul familiei regale. Grecia și-a proclamat oficial neutralitatea pentru că regele era conștient de faptul că țara era deja slăbită de Războaiele Balcanice și nu era pregătită să participe la un nou conflict. Lucrurile s-au complicat însă după Campania Gallipoli din februarie 1915. Dorind să elibereze populațiile grecești din Asia Mică de sub dominația otomană, Constantin I a fost gata să intre în război, dar s-a confruntat cu opoziția statului său major. Constantin I era considerat un mare germanofil, fusese educat în Germania, îl admira enorm pe Kaiser, care era cumnatul său, iar regina Sofia era și ea asimilită simpatiilor progermane, de aceea cei doi au început să fie atacați constant de opoziție.

Slăbit de evenimentele politice, regele Constantin s-a îmbolnăvit grav după această criză, a suferit de o pneumonie severă și a fost nevoit să stea în pat timp de câteva săptămâni, dar opinia publică era revoltată pentru că apăruse un zvon care spunea că regele nu ar fi fost bolnav, ci că fusese rănit cu un cuțit de Sofia care încercase să-l forțeze să meargă la război alături de fratele ei. Diverse surse politice au menționat în public că regina obișnuia să se ascundă în spatele unei cortine în apartamentele soțului ei în timpul ședințelor cabinetului, iar aceste zvonuri au făcut-o și mai nepopulară.

Pe 14 iulie 1916, un incendiu misterios a izbucnit în pădurea din jurul Palatului Tatoi. În confuzia provocată de eveniment, Sofia și-a salvat fiica cea mică, pe prințesa Ecaterina, și a alergat peste 2 kilometri în pădure, cu copilul în brațe. Mai mulți membri ai familiei, inclusiv Constantin I, au fost răniți, iar reședința lor a fost în mare parte distrusă de incendiul care a durat timp de patruzeci și opt de ore și în urma căruia șaisprezece soldați și alți membri ai personalului palatului au murit.

După aceste evenimente, atitudinea familiei regale față de Germania s-a schimbat considerabil. În octombrie 1916, fostul premier Eleftherios Venizelos s-a stabilit la Salonic, unde a organizat un guvern provizoriu în paralel cu cel condus de Spyridon Lambrison la Atena, iar acesta a fost începutul schismei naționale. Aprovizionarea capitalei devenise din ce în ce mai dificilă și a început foametea, dar Sofia și-a dublat eforturile pentru a-i ajuta pe săraci, reușind să distribuie 10.000 de mese pe zi, precum și îmbrăcăminte, pături, medicamente și lapte pentru copii.

Odată cu Revoluția Rusă din 1917 și abdicarea țarului Nicolae al II-lea, Constantin și Sofia și-au pierdut ultimii susținători europeni. Pe 10 iunie 1917, Charles Jonnart, Înaltul Comisar Aliat, a cerut guvernului elen abdicarea regelui. Sub amenințarea unei invazii a 10.000 de soldați în Pireu, Constantin I a renunțat la putere în favoarea celui de-al doilea fiu al său, Prințul Alexandru, dar a refuzat să abdice. A doua zi, familia regală a părăsit în secret Palatul Regal, înconjurată de un grup de ofițeri loiali și a ajuns la Tatoi, iar pe 12 iunie Constantin, Sofia și cinci dintre copiii lor au părăsit Grecia prin portul Oropos, luând drumul exilului. Aceasta a fost ultima dată când Sofia și-a văzut cel de-al doilea fiu, acum proclamat rege ca Alexandru I.

După ce a traversat Marea Ionică și Italia, familia regală s-a stabilit în Elveția, mai întâi la St. Moritz, apoi la Zürich și Lucerna. Situația lor financiară era precară, iar regele Constantin I, afectat de un sentiment profund de eșec, s-a îmbolnăvit grav. În 1918, a contractat gripa spaniolă și a fost aproape de moarte, iar Sofia era împărțită între îngrijorarea provocată de sănătatea soțului ei și suferința provocată de interdicția de a lua legătura cu cel de-al doilea ei fiu, Alexandru I, care fusese complet izolat de familie de autoritățile din Grecia. În timpul unei scurte vizite a tânărului rege la Paris, în mai 1920, gardienii l-au monitorizat îndeaproape pe suveran și atunci când regina l-a sunat la hotel, un bărbat i-a răspuns cu răceală: „Majestății Sale îi pare rău, dar nu poate răspunde la telefon”.

După sfârșitul Primului Război Mondial și semnarea Tratatelor de la Neuilly și Sèvres, tensiunile dintre Venizelos și familia regală exilată au continuat. În plus, decizia regelui Alexandru de a se căsători cu Aspasia Manos i-a nemulțumit atât pe șeful guvernului, cât și pe părinții tânărului, mai ales pe Sofia, care era foarte atașată de convențiile sociale impuse de statutul său și a condamnat deschis această mezalianță.

Pe 2 octombrie 1920, tânărul rege Alexandru a fost mușcat de o maimuță în timp ce se plimba pe moșia regală din Tatoi, rănile s-au infectat rapid și a început să facă febră puternică. După două săptămâni, pe 19 octombrie, a început să delireze și să o strige cu disperare pe mama sa, dar guvernul grec a refuzat să-i permită Sofiei să se întoarcă în țară pentru că se temea că loialiștii vor profita de prezența reginei la Atena pentru a organiza acțiuni împotriva autorităților.

Foarte îngrijorată de soarta lui, Sofia a implorat guvernul să se răzgândească, dar, conștientă că doar soacra ei ar avea succes, a rugat-o în cele din urmă pe Olga să meargă la Atena pentru a avea grijă de Alexandru. După mai multe zile de negocieri, regina văduvă a obținut permisiunea de a se întoarce în Grecia, dar a ajuns la douăsprezece ore după moartea nepotului ei, pe 25 octombrie. Două zile mai târziu, rămășițele tânărului rege au fost îngropate în cripta regală din Tatoi. Din nou, guvernul le-a interzis regilor exilați să intre în țară, iar Regina-mamă Olga a fost singurul membru al familiei care a participat la înmormântare. Pierderea fiului și imposibilitatea de a merge la funeraliile lui au afectat-o profund pe Sofia.

La Atena, moartea lui Alexandru a creat o gravă criză instituțională. Guvernul lui Eleftherios Venizelos i-a oferit atunci tronul prințului Paul, al treilea fiu al suveranului detronat, dar acesta a refuzat să urce pe tron înaintea tatălui său și a fratelui mai mare.

Situația politică era complicată, premierul Venizelos a fost învins în alegerile parlamentare din noiembrie 1920 și noul prim-ministru, Dimitrios Rallis, i-a cerut reginei Olga să-și asume regența până la întoarcerea lui Constantin, care fusese rechemat la tron, urmând să-și înceapă mandatul pe 19 decembrie 1920. Timp de aproximativ o lună, ea a fost capul monarhiei, dar rolul bătrînei suverane a fost limitat la pregătirea restaurației lui Constantin I.

Între timp, în Elveția, familia regală pregătea nunta a doi dintre copiii lor cu copiii Reginei Maria și ai Regelui Ferdinand I al României. Cu câteva săptămâni înainte de moartea tânărului Alexandru, George se logodise cu Prințesa Elisabeta, iar Prințesa Elena a Greciei își pregătea logodna cu Carol al II-lea al României. Sofia a fost mulțumită de aranjamentul privind căsătoria fiului ei, dar nu a fost de acord cu povestea de dragoste a Elenei cu prințul moștenitor român pentru că nu avea încredere în Carol al II-lea, despre care toată monarhia europeană știa că făcuse o căsătorie morganatică scandaloasă cu Zizi Lambrino, deși mariajul fusese între timp anulat.

Întoarcerea lui Constantin I și a reginei Sofia la Atena pe 19 decembrie 1920 a fost însoțită de mari demonstrații de bucurie, o mulțime uriașă a înconjurat cuplul regal pe străzile capitalei și, după ce s-au întors la Palatul Regal, cei doi suverani au trebuit să apară în mod repetat pe balcon pentru a saluta oamenii care îi ovaționau.

Cu toate acestea, prezența lor în Grecia nu a adus pacea mult așteptată de popor. Principalul motiv de bucurie pentru Sofia după întoarcerea ei în Grecia a fost însă nașterea primei sale nepoate, micuța Alexandra, fiica fiului ei decedat, pe 25 martie 1921. Deși inițial se opusese căsătoriei lui Alexandru cu Aspasia Manos, regina și-a primit nepoata cu încântare și l-a presat pe soțul ei și pe fiul cel mare să-i ofere acesteia statutul și titlurile rezervate membrilor familiei regale.

După războiul greco-turc, țara a intrat într-o criză politică și morală profundă. În timp ce Mustafa Kemal Ataturk și armatele sale au recucerit treptat Anatolia și Tracia de Est, mii de greci au fost uciși și alții au fugit din Asia Mică pentru a găsi refugiu în Grecia în ceea ce s-a numit operațiunea „Marele Dezastru”. Ca răspuns la înfrângerea militară a turcilor, o parte a armatei grecești, comandată de generalul Nikolaos Plastiras, s-a revoltat pe 11 septembrie 1922 și a cerut abdicarea lui Constantin I și dizolvarea Parlamentului elen. Regele a abdicat pe 27 septembrie și a fost urmat la tron de fiul său cel mare, care i-a succedat sub numele de George al II-lea.

Pentru a asigura stabilitatea tronului fiului lor, Constantin I și Sofia au ales din nou să ia calea exilului. Pe 30 octombrie 1922 cuplul regal detronat, Prințesele Irene și Ecaterina și Prințul Nicolae împreună cu familia acestuia au mers din nou în portul Oropos de unde au părăsit țara, dar, spre deosebire de ceea ce se întâmplase în 1917, puțini adepți au venit să-i vadă înainte de plecarea lor în exil.

Familia regală a ajuns în Sicilia și s-a instalat la Villa Hygeia din Palermo. Din ce în ce mai deprimat de evenimentele care zguduiau Grecia și bolnav de arterioscleroză, Constantin I a dezvoltat o depresie profundă. Rămânea ore în șir fără să vorbească și se uita în gol. Confruntată cu această nouă problemă, Sofia, care era în același timp îngrijorată și de soarta lui George al II-lea și a altor membri ai familiei regale care rămăseseră în Grecia, a luat decizia de a părăsi Sicilia și de a se stabili la Florența, dar, cu puțin timp înainte de a pleca, regele Constantin I a murit din cauza unei hemoragii cerebrale, iar fosta regină s-a trezit chiar mai izolată decât era înainte.

După moartea soțului ei, suverana exilată a vrut să-i repatrieze rămășițele pentru a fi îngropate la Tatoi, dar guvernul grec a refuzat procesiunea și fiul lor, regele George al II-lea, nu a putut face nimic. De fapt, situația noului rege era din ce în ce mai precară și el însuși a plecat în exil în România la câteva luni după moartea tatălui său, pe 19 decembrie 1923. Grecia a fost proclamată republică pe 25 martie 1924, iar Sofiei și celorlalți membri ai familiei regale li s-a retras cetățenia elenă. Aproape imediat regele Christian al IX-lea al Danemarcei le-a oferit pașapoarte daneze.

Regina văduvă a părăsit sudul Italiei împreună cu fiicele ei, Irene și Ecaterina, și s-a mutat în Toscana, în Villa Bobolina din Fiesole. Din 1924 până în 1927, celor trei femei li s-au alăturat prințesa Aspasia și micuța Alexandra, spre bucuria Sofiei, care era foarte atașată de nepoata ei. În 1930, și regina Elena a venit să locuiască cu mama ei după ce căsătoria ei dezastruoasă cu regele Carol al II-lea al României se încheiase prin divorț și, în timpul vacanțelor de vară, regina văduvă a avut ocazia să-l vadă și pe nepotul ei, Principele Mihai al României, când acesta venea să-și viziteze mama.

Înconjurată de familie, Sofia și-a regăsit echilibrul, dar, convinsă că Grecia nu va rămâne republică pentru totdeauna, a refuzat să achiziționeze vila unde se stabilise. A făcut călătorii frecvente în Germania, unde și-a reîntâlnit sora, prințesa Margaret, dar și în Marea Britanie, iar în 1929 a mers la Doorn, în Olanda, pentru a 70-a aniversare a fratelui ei, fostul împărat Wilhelm al II-lea, pe care nu îl mai văzuse din 1914.

În ultimii ani aaai vieții, Sofia a devenit din ce în ce mai religioasă. Bolnavă de mulți ani, starea ei s-a înrăutățit din 1930 și a trebuie să meargă la un spital din Frankfurt pentru a urma un tratament. Aparent recuperată până în decembrie anul următor, a călătorit în Marea Britanie, Bavaria și Veneția, dar în septembrie starea ei s-a deteriorat din nou și a trebuit să se întoarcă la Frankfurt, unde a fost supusă unei noi intervenții chirurgicale. În acest timp, doctorii au diagnosticat-o cu cancer avansat și i-au mai dat câteva săptămâni de viață. După sărbătorile de Anul Nou din 1932, Sofia a încetat treptat să mai mănânce, iar sănătatea ei s-a degradat rapid. Avea să moară înconjurată de copiii săi în spital, pe 13 ianuarie 1932, la vârsta de 61 de ani.

Trupul Sofiei a fost transferat la castelul Friedrichshof, apoi a fost dus la Biserica Rusă din Florența, unde regina a fost înmormântată alături de soțul și soacra ei. După restaurarea regelui George al II-lea pe tronul Greciei, acesta a organizat repatrierea rămășițelor membrilor familiei sale care muriseră în exil, iar trupul Sofiei a fost depus în necropola regală de la Palatul Tatoi, unde se odihnește și astăzi.