Manuc Bey, cum l-au botezat turcii pe armeanul Emanuel Mirzaian, a fost un personaj exotic chiar şi pentru conaţionalii săi, cu o inteligenţă diabolică, imprevizibil şi extravagant, cunoscător a douăsprezece limbi străine. Strămoşii săi au emigrat din Georgia, stabilindu-se la Rusciuk unde, în 1769, a venit pe lume Emanuel Mirzaian.
După moartea tatălui său, tânărul a preluat conducerea negoţului acestuia şi s-a căsătorit cu Mariam Avedisian, împreună cu care a avut doi băieţi şi patru fete. Afacerea îi înflorea, iar profiturile creşteau vertiginos, negustorul a câştigat încrederea autorităţilor otomane, finanţându-i în secret pe guvernatorul Tersenidli Oglu şi pe paşa de Silistra, Mustafa Bairactar și, la recomandarea celui din urmă, sultanul l-a numit pe Manuc dragoman (traducător) şi bey (prinţ) în 1808. Din acest moment şi până la izbucnirea războiului ruso-austro-turc, Manuc a furnizat informaţii preţioase Înaltei Porţi, tranzitând frecvent cele trei imperii. În urma înfrângerii dezastruoase suferite de turci în 1808, Manuc a fugit sub protecţie rusească la Bucureşti și a investit în Ţările Române importantul său capital, cumpărând multe moşii şi terenuri, printre care Pantelimon, Moara Domnească, Chiajna, Filaret şi Tălmaciu. În Bucureşti, a achiziționat cu bani grei o parte din Curtea Veche, unde a construit într-un timp record hanul care îi poartă numele.
Negustorul le oferea clienților care îi călcau pragul mâncăruri picante, înotând în sosuri aromate, multe rețete păstrându-se intacte până în perioada interbelică. Iată câteva exemple, extrase din lista de bucate a Hanului al lui Manuc.
La capitolul salate: «salata arnăuţilor» (cartofi, sardele, usturoi, maioneză, măsline, condimente), «salata sacagiilor» (chilcă, zahăr, ulei, oţet, vin, piper).
La capitolul ciorbe: «ciorbă domnească de burtă» (acrită cu lămâie şi gogoşari în oţet şi servită cu un gălbenuş crud de ou).
Apoi urmau: zacuscă à la Manuc, preparată din peşte, ciuperci, castraveţi, condimente şi sos tomat; limbă cu sos de sardele, o combinaţie culinară din limbă de vită, sos de sardele, maioneză, bulion, tarhon, zeamă de lămâie, ou fiert. Dintre curiozităţi mai reţinem ‘sărmăluţele mincinoase’, preparate din orez amestecat cu stafide, lămâie şi frunze de marar şi gustarea lui Bachus (un fel de sote din pulpă de porc, cârnaţi olteneşti, creier, ciuperci, usturoi şi vin), iar pentru desert, baclavale, sarailii şi clătite flambate umplute cu mere.
Spionajul şi serviciile făcute turcilor între anii 1806-1808 au fost confirmate prin demnităţile oferite ulterior de sultan, iar Manuc a continuat să ofere informaţii otomanilor, dar acestea nu mai erau decât “ştiri de mâna a doua” sau de “intoxicare”.
Pe 16 mai 1812, în sala de recepţii a hanului pe care îl clădise în centrul Bucureștiului, două dintre marile puteri ale epocii au semnat un tratat de pace (Pacea de la București, 1812), încredinţându-şi interesele, la cel mai înalt nivel, acestui negustor armean.
Cu acest prilej, mareşalul rus Prozorovski l-a numit “Axa universală” și se pare că peste câţiva ani, la o recepţie, mareşalul i-a destăinuit favoritei sale, Nina Verovskaia, scopul Tratatului ruso-turc de la Bucureşti: formarea Marii Loje a Orientului. Astfel, Masoneria pătrundea oficial în Imperiul Otoman prin filiera ruso-română dirijată de Manuc Bey, care deţinea un “grad oarecare” în organizaţie. După semnarea Tratatului, Ţarul Alexandru i-a conferit lui Manuc ordinul “Sf. Vladimir”, pentru a-i mulţumi pentru multiplele dovezi de credinţă faţă de Imperiul Țarist.
Manuc-Bey a folosit acalmia temporară dintre Rusia şi Turcia pentru a intra în diferite combinaţii politice, economice şi informative în scopul de a-şi spori considerabila avere. Printre altele, şi-a perfecţionat propriile ateliere manufacturiere, a clădit un pod peste Dâmboviţa şi și-a dezvoltat hanul, unde se făceau şi se desfăceau cele mai importante afaceri, se urzeau tot felul de intrigi politice şi se desfăşura o intensă activitate de spionaj şi contraspionaj.
Aici se afla “statul-major” al lui Manuc-Bey, cartierul său general de informaţii şi de observare a tainelor discrete ale Orientului și tot aici se afla şi “cabinetul său negru”, dotat cu instrumente de cifrare şi mijloace de interceptare a corespondenţei.
În arhive se găsesc documente prețioase referitoare la activitatea informativă desfăşurată de Manuc. Dintre acestea, două scrise în limba armeană se pare că ar constitui codurile secrete cu ajutorul cărora Manuc îşi criptografia mesajele secrete. Este vorba, se pare, de nişte liste codice folosite în Evul Mediu de către diplomaţiile occidentale (în special de Italia) în care un anumit cuvânt, de obicei foarte banal, înlocuieşte termenul real dintr-un mesaj care se vrea cât mai obişnuit şi inofensiv. Fraze aparent fără importanţă, de tipul “La Viena am întâlnit o mulţime de prieteni, dar toţi erau grăbiţi” puteau să aibă semnificaţia “La Vidin, o mare armată turcească se pregăteşte de luptă”. Nu este sigur dacă aceste instrumente de cifrare erau folosite în transmiterea datelor secrete către organele de spionaj ale Rusiei ţariste sau în relaţiile sale cu agentura proprie.
Se pare că Manuc nu a folosit însă numai aceste liste codice. Se ştie că în acea epocă armata şi diplomaţia ţaristă foloseau cifruri de substituţie cu reprezentări neuniforme, iar turcii utilizau un cod confecţionat în Germania. Napoleon Bonaparte introdusese două sisteme – un “Mic cifru”, pentru a coresponda cu autorităţile militare şi civile din Paris în timpul campaniilor, şi un “Mare cifru” a cărui cheie nu era cunoscută decât de mareşalii săi, dar ambele sisteme s-au dovedit a fi slabe, deoarece specialiştii ruşi le-au “spart” cu multă uşurinţă.
Se spune că după ce Manuc-Bey a devenit consilier de stat pe lângă împăratul Rusiei, Alexandru I ar fi povestit următoarele:
După înfrângerea de la Leipzig, Napoleon Bonaparte, în faţa iminentei invazii a trupelor coaliţiei, se retrage la Fontainebleau, de unde trimite pe mareşalii săi Ney, Macdonald şi Caulaincourt să negocieze abdicarea. În timpul tratativelor, împăratul Rusiei, pentru a-i consola pe mareşalii francezi pentru înfrângerile suferite, le-ar fi spus:
– De un mare ajutor ne-a fost faptul că noi cunoşteam dinainte toate intenţiile împăratului dumneavoastră, chiar din propriile sale ordine cifrate pe care noi le-am interceptat şi decriptat, în special cele din ultimele campanii.
– Nu este surprizător că dumneavoastră aţi putut decripta mesajele noastre, ar fi intervenit Macdonald, deoarece în mod sigur un trădător v-a vândut cheia cifrului folosit de noi.
– Vă dau cuvintul meu de onoare, ar fi spus țarul Alexandru, că nu este vorba de nici un trădător la mijloc. Specialiştii noştri le-au decriptat într-un mod foarte simplu, datorită în special greşelilor pe care le făceaţi.
Despre ieșirea armeanului din centrul afacerilor de spionaj există două variante. Prima dintre ele arată că o plecare a lui Manuc la Galaţi, care era un important sediu al Lojei Masonice, i-a nemulţumit profund pe turci. Sultanul a cerut atunci sechestrarea averii Mirzaian din Bucureşti, iar negustorul a fugit din capitală în 1816, lăsându-și averea sa (inclusiv hanul) epitropilor armeni şi s-a stabilit la moşia sa de la Hânceşti, lângă Chişinău. Aici Manuc plănuia construirea unui oraş pentru coloniştii armeni, tocmind chiar arhitecţi pentru construirea unui Sankt Petersburg în miniatură, iar ţarul se pare că s-a declarat de acord cu acest plan. Oraşul, ce urma să se numească Ararat, nu s-a construit niciodată.
Pe 20 iunie 1817, la numai 48 de ani, Manuc s-a stins din viaţă la Hânceşti, pe neașteptate. Cauza morţii premature nu s-a aflat cu certitudine niciodată. Fiul său a spus că moartea lui Manuc Bey Mirzaian este “ascunsă sub pecetea tainei, la fel ca şi adevărata viaţă a sa, dar se poate ca mâna lungă a umbrei lui Allah pe pământ să-l fi atins”. Un singur lucru este însă sigur: Manuc a murit la masa sa de lucru pe care nu nu se aflau decât un compas, un echer şi un ciocan.
A doua versiune spune că, descoperind rolul nefast jucat de Manuc în încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, turcii i-au pus la cale asasinarea, dar agenţii săi din Constantinopol l-au avertizat şi negustorul a fugit în Transilvania şi apoi la Viena. Aici a participat la congresul diplomaţiei europene şi a stabilit relaţii de amiciţie cu Capo d’Istria, ministrul de externe ţarist, căruia i-a trimis informații chiar şi după ce s-a stabilit la Hăneşti, în judeţul Botoşani, unde îşi cumpărase o mare moşie.
De pildă, în 1815, Manuc raporta despre activitatea politică, militară şi administrativă a turcilor din judeţele dunărene, iar pe 8 decembrie 1816 trimitea o notă confidenţială la Petersburg despre situaţia din Basarabia, care fusese cedată de Turcia Rusiei prin tratatul din 1812. În plus, elabora studii, memorii, sinteze informative de mare întindere, analize economico-financiare etc., pe care le trimitea, în parte codificate, serviciilor speciale sau autorităţilor centrale ale Rusiei.
Surse:
Realitatea ilustrată, 1935, 1937
Flacăra, 1971
România literară, 1977
Știința şi Tehnică, 1989
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu