***

 Pe 12 IANUARIE 2023 s-a stins din viață în urma unui stop cardiac , LISA MARIE PRESLEY , singurul copil al Regelui rock'n'roll-ui ELVIS PRESLEY și a actriței Priscilla Presley. A avut o viață tumultoasă, marcată de tragedii : moartea tatălui ei , sinuciderea fiului, patru căsnicii ratate și dependența de cocaină. Lisa s-a născut pe 1 februarie 1968 în Memphis, Tennessee. La vârsta de 4 ani s-a mutat cu mama sa în Los Angeles, după divorțul părinților săi. Avea doar 9 ani când a văzut cadravul tatălui său probușit pe covor. După moartea acestuia a devenit moștenitoarea averii tatălui, alături de bunicul său, tatăl lui Elvis , iar după moartea acestuia, în 1979 a devenit unica moștenitoare, dreptul de administrare a averii până la împlinirea vârstei de 18 ani, revenindu-i mamei sale. Trecând printr-o depresie în adolescență a început să consume droguri, dar după ce a fost internată într-un centru de dezintoxicare, a renunțat și s-a apucat de muzică. Lisa Marie a fost membră a a Bisericii Scientologice, unde l-a cunoscut pe primul ei soț, Danny Keough, cu care s-a căsătorit în 1988. Au fost împreună 6 ani și au avut împreună o fată, Riley și un băiat Benjamin, înainte de a se căsători cu MICHAEL JACKSON pe 26 mau 1994 . A divorțat și de acesta doi ani mai târziu, în ianuarie 1996. În anul 2002 s-a căsătorit cu actorul NICHOLAS CAGE. Cei doi au avut o căsătorie foarte scurtă, CAGE cerând divorțul în 2004. În 2006 a urmat cea de-a patra căsătorie, cu producătorul Michael Lockwood, cu care are două fete gemene. Alături de el a avut cel mai lung mariaj, de 10 ani. Cei doi s-au separat în 2016 .

După o perioadă dificilă, ea s-a întors din nou la consumul de droguri, în special cocaină. Dependența de droguri a făcut parte din viața ei încă de când era copil, tatăl ei Elvis Presley și fostul ei soț Michael Jackson , murind din același motiv, complicații cauzate de consumul de droguri. Singurul ei băiat, Benjamin, s-a sinucis la vârsta de 27 de ani, în corpul lui găsindu-se droguri și alcool la autopsie. Cu o zi înainte să moară, Lisa a fost ptezentă împreună cu mama sa la Gala Globurilor de Aur de la Beverly Hills, pentru a asista la prezentarea filmului despre viața tatălui său "ELVIS", unde actorul Austin Butler a câștigat premiul pentru cel mai bun actor. LISA MARY PRESLEY a murit pe 12 IANUARIE 2023 la vârsta de numai 55 de ani. A fost înmormântată alături de tatăl său pe proprietatea acestui de la Graceland.

Sursa text Liliana Cojocaru

Colaj Mariana Mari

***

 CÂNTECUL LEBEDEI 

Zaharia Stancu 

M-am întors într-o zi în sat

Să mai adoarmă în mine tristeţea

Şi toţi salcâmii m-au întrebat

Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,

Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.

Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult

Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,

Poarta a rămas zăvorâtă.

De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?

S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer

Nici pâine, nici struguri, nici rodii,

Doresc doar atât: să-mplinesc

Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,

Cu nimic n-o să te mai supăr,

O să mă schimb într-o trestie

Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,

Cu norul să mă duc pân’ la soare.

Să suflu printre buze în el

Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,

Mult mai sus şi mult mai departe,

Poate că voi ajunge într-o zi la o stea

Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,

Va fi de aur? Va fi de rubin?

Când eram tânăr, aveam ochii

Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,

Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.

Văd cu ei lumea prin care-am trecut

Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

***

 Nașterea lui Eminescu

              de Adrian Păunescu

Ciudată noapte simt că o să fie

și-o să trăznească în dicționar,

la noapte, în Moldova mijlocie,

se naște Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce

și-n cea mai sfâșiată dintre țări,

pleca-vor toți ai zilei să se culce

și-l vor primi strămoșii lui călări.

Așa firesc se-ntâmplă nefirescul,

pământul nostru suferă adânc,

la Ipotești se naște Eminescu

și-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec și o slovă,

se naște steaua celor ce-au tăcut,

îngenunchez, în fața ta, Moldovă,

și mâna mult lovită ți-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâșiată

ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,

dar Eminescu ce se naște, iată,

în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare,

o noapte cum a fost la început,

și, de la Cernăuți și pân’la Mare,

pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toată,

toți frații-nstrăinați se regăsesc,

în el o inimă va ști să bată

acum și veșnic, dorul românesc.

În Voroneț s-a răsculat albastrul,

ca dintr-un cer fremătător de frați,

la noapte-n țară va urca un astru,

se naște El, români, vă închinați!

Sursa Biblioteca Tăuții-Măgherăuș

***

 DEZASTRUL DIN FAMILIA EMINOVICILOR !!!

   Pe când EMINESCU era internat la Sanatorul OBERDOBLIND din VIENA, tatăl lui, GHEORGHE EMINOVICI, la vârsta de 72 de ani, murea în frig în odaia băieţilor din Ipoteşti pe o saltea de paie putrezită din cauza incontenenţei urinare, după o lungă afecţiune „genitourinară” (cancer la prostartă), sub îngrijirea lui NICOLAE, care în ultimul timp gestiona şi treburile moşiei. -De altfel în 1883 NICOLAE îi scria lui MIHAI: „Tatei i-i mai bine; mai mult smintit la minte, după tipicul său…” La înmormântarea tatălui s-au găsit 600 de lei sub pernă, probabil pitiţi de bătrân pentru cele trebuitoare la înmormântare....

- GHEORGHE EMINOVICI a avut o înmormântare săracă, avându-i la cap doar pe NICOLAE, şi HENRIETA la care se adaugă şi fiul lui cel mai mic, MATEI, chemat cu telegramă. Şi NICOLAE dădea semne de alienaţie deoarece GHEORGHE EMINOVICI în iunie 1883 îi scria lui MIHAI, neştiind că şi el dădea aceleaşi semne: „Mi s-a urât cu viaţa, fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate.”

- Tatăl poetului fusese un om deştept şi dârz, care a luptat cu viaţa. Fiu de ţărani, după spusa lui MATEI, fiul lui, cu puţină învăţătură şi cu un car de minte, îşi face ucenicia ca scriitoraş pe la diferiţi moşieri, stabilindu-se la boierul BALŞ, urcând repede gradele sociale de la sulger la căminar, sărind peste gradele de clucer, polcovnic, medelnicer, stolnic şi paharnic, costându-l o căruţă de bani. Toată viaţa lui a fost un idealist, înglotat în datorii, cumpărând pământ şi judecându-se pentru te miri ce.

- Iată ce scria poetul despre tatăl lui unui prieten, probabil prin 1871 sau 72:

„Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de o familie grea- e cu toate acestea înzestrat c-o deşteptăciune atât de mare, încât ar putea servi de protopop pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritându-se sora mea, el i-a promis 2000 de galbeni (…) ceea ce nici nu are, nici poate realiza (…) şi bătrânul meu e ca şi ruinat… Am fraţi mai mari şi mai mici decât mine, fără posiţiune-n lume- şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin străinătate, fără subzistenţă, în voia sorţii lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân…”

Acum apare şi teama că vor pierde Ipoteşti căci în altă scrisoare el zice: „ Nu am prejudicii şi cu toate astea mi-ar părea rău, dacă ţarina aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume ( e vorba probabil de Casandra, prima lui iubită), ar încăpea în mâini străine…”

- În familia EMINOVICILOR durerile se ţineau lanţ. ILIE, elev în clasa a doua la Şcoala de medicină şi farmacie din BUCUREŞTI a murit la Spitalul OŞTIRII „azi noapte, pe la orele cinci” în 22 decembrie 1863 bolnav de gastro-enterită.... A fost înmormântat la 31 decembrie 1863, în cimitirul bisericii VISARION, fără ca vreun membru al familiei să participe la înmormântare, cimitir desfiinţat între timp prin extinderea CIŞMIGIULUI.

- EMINESCU i-a însăilat şi câteva versuri:

„Mort e al meu frate ,

Nimeni ochii n-a închis

În străinătate. 

Poate-s deschişi şi-n groapă.

Dar adesea într-al meu vis,

Ochii mari albaştri

Luminează un surâs,

Din doi vineţi aştri”

- În sufletul poetului se cuibărise în acest timp şi altă durere pe care o ţinea secretă. Peste trei săptămâni moare şi iubita lui, CASANDRA, de la IPOTEŞTI, la 20 ghenar 1864 care fusese îngropată în cimitirul bisericii din IPOTEŞTI şi la care participase şi poetul, închinându-i ulterior nenumărate versuri.

- ŞERBAN, bolnav de plămâni şi de tulburări mintale, murise la BERLIN la 29 noiembrie 1874 la 33 de ani, lăsând în urmă mari datorii de înmormântare, IORGU în 21 septembrie 1783 se împuşcase nebun la IPOTEŞTI la 29 de ani, acum o luase şi NICOLAE razna.... 

- MATEI, ultimul fiu, şi cel mai longeviv dintre fraţi, neplăcându-i cartea, s-a hotărât să plece voluntar în armată.

- La 26 ianuarie 1876, MIHAI cerea un concediu pentru boala maică-si: „Având caz de boală grea în familie, rog acordarea unui concediu de zece zile, EMINESCU ”

Poetul MIHAI EMINESCU asistase neputincios şi la moartea maică-si pe 15 august 1876 la Ipoteşti, chemat urgent de la IAŞI de tatăl lui. 

- Auzind veşti triste şi de taică-său, E. OCĂŞANU ne relatează că numai cu o săptămână înainte de prăbuşirea lui MIHAI, EMINESCU i-a declarat: „Eu mă apropii, cu paşi repezi, de nebunie; să aveţi grijă de mine…”

- De aproape patru ani, poetul avusese presimţiri negre cu privire la pierderea IPOTEŞTILOR şi la ruinarea familiei.... În ultimii trei ani EMIONOVICI avusese mari cheltuieli cu înmormântarea lui IORGU în 1873, cu 3000 de fiorini cheltuiţi de AGLAIA şi HENRIETA la băile de la TEPLITZ, sumă ce echivala cu venitul total al IPOTEŞTILOR pe doi ani, apoi călătoria lui EMINOVICI la PRAGA să-şi găsească fetele, banii trimişi, după moartea lui ŞERBAN la BERLIN, botezul şi cumetria unui copil al AGLAIEI, cheltuielile cu boala RALUCĂI, plus cheltuielile casei....Înainte de moartea RALUCĂI, EMINOVICI se împrumută de 1200 de galbeni punând garanţie Ipoteştii şi semnând ca chezaşi MATEI, HENRIETA şi AGLAIA. Banii au fost cheltuiţi cu înmormântarea RALUCĂI şi cu obligaţiile faţă de DROGLI privind zestrea promisă.

- După o judecată cu ginerele, moşia IPOTEŞTILOR la 10 februarie 1878 a fost vândută silit, adică 412 hectare de pământ, pădurea şi toate acareturile, s-au vândut cu preţul de 8200 de galbeni austrieci. Din acestă sumă, cumpărătorul MARINIVICI, mare negustor în BOTOŞANI, a dat la facerea actului 2000de galbeni, restul achitându-se la 1 mai 1878, adică încă 2000 de galbeni, iar 4200 de galbeni achitându-se la 1 noiembrie 1878.

- Deşi cumpărătorul MARINOVICI a devenit proprietarul IPOTEŞTILOR, chiar din momentul semnării actului, GHEORGHE EMINOVICI a fost tolerat a se bucura în continuare, de toate veniturile moşiei, afară de pădure, până la data de 23 aprilie 1879. -După înţelegerea cu MARINOVICI, GHEORGHE EMINOVICI a rămas să exploateze moşia, împărţind veniturile între amândoi.

- După vânzarea IPOTEŞTILOR, MIHAI EMINESCU s-a simţit ca un dezrădăcinat, de fiecare dată când venea la Ipoteşti se credea un străin, obligat parcă să-şi ceară voie de la cineva. O dată cu vânzarea Ipoteştilor, se spulberaseră visurile copilăriei: „Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?” Mormântul CASANDREI devenise pentru el pierdut, deşi chipul ei era încă viu în memorie.....

- Fiind bolnav, bătrânul EMINOVICI la sfârşitul lui mai 1881 a mers la BUCUREŞTI ca să-şi vadă feciorul şi să consulte nişte doctori, pentru tratamente medicale. Acum îi cumpără lui EMINESCU haine, un ceasornic de aur cu lanţ care l-a costat 40 de galbeni şi-i mai lasă şi o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.

- Membrii familiei s-au zbătut cât au putut să repare greşala cu vânzarera IPOTEŞTILOR. Ei voiau să răscumpere moşia, după iniţiativa pornită de EMINESCU. „Să mă însor- zicea el- ca să pot răscumpăra IPOTEŞTII sau să împrumut bani de la HRISTU. Avans să dea bătrânul, oricât ne-ar cere. Restul să se ia de la creditul funciar. Dobânzile la credit şi ratele lunare să le plătesc eu.” Era un vis al lui, amestecat cu primele semne ale nebuniei. Când MIHAI s-a îmbolnăvit în august 1883, bătrânul merge iar la BUCUREŞTI să se întâlnească cu MIHAI, dar poetul cu mintea rătăcită nu l-a mai cunoscut, lăsându-i lui MAIORESCU toate grija materială şi morală pentru viitorul poetului.... După trimiterea poetului la OBERDOBLING la VIENA, MAIORESCU îl înştiinţează pe GHEORGHE EMINOVICI printr-o scrisoare de starea poetului. Dar bătrânul, împovărat de griji şi doborât de boală, moare pe 8 ianuarie 1884....-Se ştie că în martie acelaşi an se împuşcă şi NICOLAE, lăsând grija casei pe HENRIETA, care venise de la BOTOŞANI în aceste împrejurări tragice...

- Momentul cel mai dramatic din ruinarea definitivă a EMINOVICILOR la IPOTEŞTI, l-a arătat HENRIETA într-o scrisoare- răspuns către TITU MAIORESCU care se mira de indiferenţa familiei la vestea îmbolnăvirii lui MIHAI, necunoscând tragedia prin care trecea familia. „Sunt deja două luni trecute -zicea HENRIETA- de când au murit tatăl meu. La înmormântarea lui au fost de faţă şi fratele meu, locotenentul MATEI, din RÂM. SĂRAT; după înmormântare, în loc ca să facă fratele meu o catagrafie, el a început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său NICULAI la sine, la 15 marţi. El au vândut toate vitele, la nr.27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, trei vagoane de popuşoi, făcând trei părţi adică: lui, NICULAI şi lui MIHAI, luând cu sine banii şi toate hârtiile de valoare, mai ales obligaţiile de 6000 fr. Şi biblioteca lui NECULAI, de mare valoare, zicând că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şi mai multe lucruri au făcut, care, deşi am o creştere de tot simplă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunse că el va păstra pentru MIHAI şi pre NICU îl va lua la dânsul. 

Spre a vă încredinţa că vă scriu adevărul, o pot dovedi prin un înscris, ce au lăsat el însuşi, precum şi martori, mătuşile şi toţi casnicii în fine, satul întreg.

Deci eu vă rog din inimă şi suflet a vă adresa fratelui meu MATEI, care este obligat a-l ţine, luându-i toată partea lui. Eu sunt singură şi pribeagă, deoarece în IPOTEŞTI au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta, pe lângă o mătuşă, la mănăstire…”

- Acesta este calvarul prin care treceau EMINOVICII. MATEI şi-a luat partea leului şi a plecat. HENRIETA nu a fost primită de mătuşa ei la AGAFTON.... Un farmacist ION FRANCK din BOTOŞANI, s-a simţit obligat, ca naş al lui GHEORGHE EMINOVICI, primind suma de 5000 de franci ca împrumut, s-o ia pe HENRIETA la BOTOŞANI, aşezând-o într-o casă cu chirie. Din dobânda primită, HENRIETA trebuia să-şi achite chiria şi hrana zilnică.

- După plecarea HENRIETEI la BOTOŞANI, gospodăria EMINOVICILOR a trecul pe la mai mulţi proprietari. 

- În 1887, după ce EMINESCU vine de la Mânăstirea NEAMŢULUI, dă pe la sora lui pe la BOTOŞANI, rămânând aici o mare perioadă de timp, făcând apel la mila urbei pentru întreţinere, până îl va lua VERONICA MICLE la BUCUREŞTI.

- Pe 15 iunie 1889 moare şi EMINESCU la BUCUREŞTI, fără a avea pe nimeni la cap din familia lui... Apoi urmează sfârşitul VERONICĂI MICLE la VĂRATIC pe 4 august 1889, otrăvită.

- La 14 octombrie 1889 moare şi HENRIETA la BOTOŞANI de o congestie cerebrală, fiind asistată doar de AGLAIA, sora ei mai mare....

 - MATEI a lipsit de la înmormântare. A avut o înmormântare săracă, cu un număr restrâns de rude şi prieteni. Sicriul ordinar cu corpul neînsufleţit a fost dus la cimitirul ETERNITATEA într-o birjă cu un cal. După moartea ei, Ion PĂUN PINCIO a văzut într-o dimineaţă pe Strada TEATRULUI din BOTOŞANI nişte obiecte scoase la licitaţie: „o canapea, vreo două sofe, niscaiva cărţi şi câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, care grăiau lumii de sărăcia, de mizeria” în care a trăit HENRIETA EMINOVICI, sora poetului....

Singurii supravieţuitori ai poetului au rămas AGLAIE DROGLI, căsătorită între timp cu GAREISS von DOLLITZSTURM, AGLAIA a fost al optulea copil, născută la IPOTEŞTI la 7 mai 1852, la doi ani după EMINESCU, căsătorită întâi cu IOAN DROGLI, profesor, cel care i-a ruinat prin zestrea cerută, apoi cu un ofiţer austriac von DOLLITZSTURM, decedând la 30 iulie 1900.. 

- MATEI EMINOVICI, căpitanul, care a murit la o vârstă destul de înaintată la 14 decembrie 1929 şi a fost înmormântat în cimitirul din BISTRIȚA-NĂSĂUD. De altfel cele mai multe date despre poet le-am obţinut prin amintirile lui care au trecut la fiul său VICTOR EMINESCU pe care l-am cunoscut personal prin 1953 la Şcoala Pedagogică din CÂMPULUNG, când venea împreună cu eminescologul AUGUSTIN Z.N.POP să ne povestească despre viaţa lui EMINESCU.

Acesta a fost tragedia unei familii care a dat pe cel mai mare poet al nostru, MIHAI EMINESCU....

Bibliografie:

- I.D. Marian- Eminescu la Ipoteşti;

- Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu de Augustin Z.N. Pop, 1962 Editura Academiei;

- Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, volumul al doilea, Augustin Z.N.Pop, 1969, editura Academiei;

- Augustin Z.N. Pop-Pe urmele lui Mihai Eminescu, 1978, editura Sport –Turism, Bucureşti;

- Ei l-au văzut pe Eminescu- antologie, note şi bibliografie de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun.

***

 15 IANUARIE

ZIUA CULTURII NATIONALE

           LUCEAFĂRUL

        Mihai Eminescu

"A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată.

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde-n colţ

Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,

Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra negrului castel

Când ea o să-i apară.

...

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Ţesând cu recile-i scântei

O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mâinile pe piept,

I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătând închişi

Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

- O, dulce-al nopţii mele domn,

De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător,

Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte,

Şi din adânc necunoscut

Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Şi ţine-n mână un toiag

Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moale,

Un vânăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară -

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,

Am coborât cu-al meu senin

Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,

Şi toată lumea-n ocean

De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de viaţă,

Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

...

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine

Luceafărul deasupra ei

Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă

Şi dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,

Şi din a chaosului văi

Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţe,

El vine trist şi gânditor

Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adânc himeric,

Ca două patimi fără saţ

Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma,

Şi soarele e tatăl meu,

Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mândră decât ele.

- O, eşti frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe -

Deşi vorbeşti pe înţeles,

Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine.

Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voi să ştii asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,

Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

...

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce umple cupele cu vin

Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochii,

Băiat din flori şi de pripas,

Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furişează pânditor

Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândră, arz-o focul;

Ei, Cătălin, acu-i acu

Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.

- Da' ce vrei, mări Cătălin?

Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeauna,

Să râzi mai bine şi să-mi dai

O gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe -

O, de luceafărul din cer

M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng

La păsărele laţul,

Când ţi-oi întinde braţul stâng

Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămâie...

De te înalţ de subsuori

Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,

În sus rămâi cu faţa,

Să ne privim nesăţios

Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin

Iubirea cunoscută,

Când sărutându-te mă-nclin,

Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,

Şi ruşinos şi drăgălaş,

Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zice-ncet: - Încă de mic

Te cunoşteam pe tine,

Şi guraliv şi de nimic,

Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniştea uitării,

Dă orizon nemărginit

Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,

Căci mi le umple plânsul

Când ale apei valuri trec

Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus,

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalţă tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte...

În veci îl voi iubi şi-n veci

Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca nişte stepe,

Dar nopţile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe.

 -Tu eşti copilă, asta e...

Hai ş-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,

Vom fi voioşi şi teferi,

Vei pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

...

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger ne'ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...

El zboară, gând purtat de dor,

Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

 De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos...

Şi din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi,

S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri -

Când valuri află un mormânt,

Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte,

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune...

Cere-mi cuvântul meu dentâi -

Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ţi-aş da pământul în bucăţi

Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pământu-n lung şi marea-n larg,

Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă.

...

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,

Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;

Răsare luna liniştit

Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.

Sub şirul lung de mândri tei

Şedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,

Căci eşti iubirea mea dentâi

Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă:

Abia un braţ pe gât i-a pus

Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploaie,

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi-ncetişor

Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gând,

Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece."

Câteva clipe de lectură EMINESCIANĂ!

http://xn--poeii-notri-q9du.ro/

***

 https://patreon.com/danielcristeaenache

Un poem al lui Nichita Stănescu ce poate fi considerat o replică la “Epigonii”, cunoscutul poem al lui Eminescu:

“Bun, dar cu noi cum rămâne?

Ei au fost mari, tragici, sfinţi…

Ei au mâncat pâine,

părinţilor noştri le-au fost părinţi.

 

Dar noi, dar cu noi?…

Lor le-a fost frig, au pătimit,

au mers prin zăpadă, prin noroi,

au murit şi s-au nemurit.

 

Noi trăim, cu noi cum rămâne?

S-a hotărât ceva? S-a hotărât?

Când anume şi ce anume?

Suntem, dar ne este urât."

("Din nou, noi" de Nichita Stănescu, în vol. "În dulcele stil clasic", 1970)

***

 

“Graficianul si caricaturistul Bogdan Petry a creat cu ajutorul tehnologiei imaginea lui Mihai Eminescu, in două impostaze, pe baza celor patru fotografii certificate cu poetul nostru național care au rămas posterității. Am ales una dintre ele, inspirată de prima și cea mai veche fotografie, făcută la Praga în 1869 de fotograful Jan Tomás, când Mihai Eminescu avea doar 20 de ani, cu gândul la un viitor nu prea îndepărtat, când vom putea dialoga cu avatarul eminescian ca de la prieten la prieten. În fond, tehnologia are multe beneficii daca e folosită corect, de exemplu această imagine poate fi un bun suport pentru un documentar sau un film artistic despre poetul nepereche. 

“...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni și asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui."

"În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit! Dac-aș putea și eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu ...."

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), extras din Sărmanul Dionis (1872)

🤍

Anul 2025, anul în care se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu (1850-1889), a fost declarat „Anul Eminescu” de către Academia Română și Academia de Științe a Moldovei.”

Sursa: La blouse roumaine