***

 

Iubirile unui geniu, decedat pe 20 iunie 1995

 Cum s-a îndrăgostit filosoful Emil Cioran la 70 de ani: „Am fost un mare vânător de fuste!"

Deşi şi-a trăit mare parte din viaţă alături de o singură femeie, Cioran dovedeşte în scrisori şi în „Caiete“ că poate iubi la fel de pătimaş cum scrie despre sinucidere, chiar şi la 70 de ani. Astăzi se împlinesc 112 ani de la nașterea filosofului.

„Am fost un mare vânător de fuste!“, avea să declare el în martie 1993, cu puţin timp înainte să se îmbolnăvească de Alzheimer, faţă de Simone Boué, partenera lui de viaţă, şi de Friedgard Thoma, iubirea lui de la maturitate, scrie Dan C. Mihăilescu, în volumul „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“.

De altfel, el aducea frecvent în conversaţie, la ospeţe în cercuri intime sau simandicoase, escapadele lui din tinereţe prin bordeluri.

Cea mai cunoscută relaţie a scriitorului rămâne cea cu Simone Boué, cea care, chiar dacă nu i-a fost niciodată soţie în acte, i-a stat alături nu mai puţin de 40 de ani, până când Cioran a murit. Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, a dezvăluit pentru Adevărul din ce i-a povestit Emil Cioran: „40 de ani au fost împreună. Simone Boué a fost prietena lui de-o viaţă. A cunoscut-o chiar la cantină, cu tava în mână. Se ducea să-şi ia meniul şi acolo a cunoscut-o. Au intrat în vorbă, s-au împrietenit şi pe urmă au convieţuit până la sfârşitul vieţii. Ea l-a îngrijit de fapt şi l-a iubit“. Simone Boué este, de fapt, cea care l-a echilibrat pe Cioran.

Pasiunea din toamna vieţii

La 70 de ani, scriitorul avea să trăiască un alt fel de iubire, de-o profunzime şi intensitate rar întâlnite, cu o femeie mult mai tânără decât el.

„A mai avut o prietenă la bătrâneţe, pe Friedgard Thoma, o femeie deosebită. Am cunoscut-o, a fost aici. A venit la Răşinari, pentru un colocviu, şi s-a bucurat aşa de mult că ne-am cunoscut, am stat mult de vorbă. O femeie foarte inteligentă. Prin corespondenţă s-au cunoscut, dar pe urmă s-au îndrăgostit unul de altul. Friedgard Thoma era o femeie de o inteligenţă şi o cultură excepţionale, preda filosofia la o facultate din Germania. Un episod romantic. Era mult mai tânără, drăguţă, foarte drăguţă, şi caldă“, şi-o aminteşte Eleonora Cioran pe cea care avea să-i tulbure bătrâneţile cumnatului ei.

Povestea a început în februarie 1981, când Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de lucrările lui. „În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabuuri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar“, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

La momentul respectiv, Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boué, „semi-însurat“ cum i-a mărturisit, la un moment dat, lui Friedgard Thoma, într-o scrisoare, el rămânând de altfel alături de Simone Boué până la sfârşitul vieţii.

Între Cioran şi Friedgard s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filosoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran“ şi publicat în 2005 la EST – Samuel Tastet Éditeur.

Actrița Sorana Țopa, iubită de doi prieteni

Sorana Ţopa (1898-1986), actriţă celebră în perioada interbelică şi autoare dramatică, dar mai bine cunoscută şi ca un „vulcan gata să erupă“, de o „genialitate senzuală“ şi cu un „temperament clocotitor“, aşa cum o descriau vocile epocii, a fost iubită de public şi adorată, în privat, de cei doi prieteni: Mircea Eliade şi Emil Cioran.

„Dna Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional“ era chiar mai mult de atât! Pentru Nae Ionescu, femeia tunsă bob, cu un contur perfect al buzelor, era, după Mihai Eminescu „cel mai mare dar pe care Iaşiul l-a făcut culturii române“.

În faţa acestei femei cu nouă ani mai mare decât el, Mircea Eliade se pierde în toamna anului 1932. Nu peste mult timp, iubita sa va da viaţă personajului Cătălina din romanul „Noaptea de Sânziene“, pe care o descria drept „o femeie care şi-ar jertfi nu numai cariera, ci şi sănătatea, tinereţea, liniştea, ca să poată iubi aşa cum visează ea, «arzând la alb»“. Numai că dragostea pentru ea îl exasperează şi, în timp ce e înnebunit după Sorana, Eliade se îndrăgosteşte de Nina, prietena sa, cea care îi va deveni soţie.

Eliade îşi aminteşte mai târziu despre Cioran şi ceea ce va deveni „a lor“ Sorana: „Nu putea înţelege cum un om inteligent, care avusese norocul să fie iubit de o asemenea femeie, poate dori şi provoca despărţirea. Singura explicaţie plauzibilă era inerţia mea spirituală, incapacitatea mea de a accepta riscul unei pasiuni, la capătul căreia m-ar fi aşteptat, poate, nebunia sau moartea; într-un cuvânt, mediocritatea şi făţărnicia mea“. Atunci, la Sibiu, se naşte idila dintre Emil şi Sorana.

Sursa - adevarul.ro

**$

 

Povestea cutremurătoare a marelui actor Puiu Călinescu, decedat pe 21 iunie 1997

La numai 5 ani, Puiu rămâne fără mamă și este dat unor mătuși. Actorul ajunge să suporte bătăi crunte, iar atunci când scapă de violență se confruntă cu sărăcia. Drumul său în viață nu a fost ușor, dar marea de tristețe a transformat-o în bucuria pe care le-o transmitea oamenilor de fiecare dată când urca pe scenă sau când apărea pe micile ecrane.

"Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc. Uite, am reparat televizorul şi de atunci nu mai am imagine la el. Am reparat radioul şi nu mai are sunet. Am reparat fierul de călcat şi am ars lumina în tot cartierul. Nu pot să stau într-un loc ţepenel, am în mine un demon De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea Puiu Călinescu în emisiunea “Planeta Cinema”, a Eugeniei Vodă.

După o copilărie grea și ani de sărăcie, Puiu o cunoaște pe care care avea să-i fie soție, la cinematograf. Cei doi se îndrăgostesc și se căsătoresc, dar socrii nu-l au la inimă pe actor. Totuși, odată cu războiul, artistul le dovedește că este un om de ispravă, fiind cel care i-a ajutat financiar în perioda aceea.

„Tata se ridicase şi devenise actor, putea ajuta familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită”, spunea Carmen Călinescu, fiica actorului, pentru Jurnalul Naţional.

Prin anii '70, succesul lui ca actor atinge cote maxime și cunoaște fericirea în sânul familiei, odată cu nașterea celor două fiice. Totuși, ceea ce avea să urmeze a fost o lovitură mult prea grea pentru Puiu. A trăit să-și vadă una dintre fiice moartă.

„În 1995, sora mea, Silvia, a murit la 50 de ani. Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. A avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. Băiatul ei, Bogdan, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la Predeal. Când ne-am întors în Bucureşti, am sunat-o pe Silvia, dar nu răspundea. Am mers şi am spart uşa. Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală”, povestea Carmen Călinescu.

După această cumpănă cruntă, Puiu Călinescu găsește puterea să urce din nou pe scenă, dar organismul lui cedează și i se face rău, apoi ajunge pe mâinile medicilor.

„Se pare că suferise un infarct. Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la Sinaia. Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. Îmi spunea < ia-mi hârtia asta din mână >, iar el nu avea nimic în mână! Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva. Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca. Era o mână de om, dar îl dureau toate! Nu mai era tata!’’, mai spunea fiica lui.

Pentru scurt timp, starea lui se ameliorează, dar acesta îi mărturisește fiicei lui că s-a visat mort. La finalul acelei zile, actorul și-a dat ultima suflare. Pentru Carmen, a fost o lovitură extrem de grea, iar cinci ani mai târziu avea să-și piardă și mama.

***

 

În memoriam  Sarmiza Bilcescu

«Succesele dumitale la facultatea noastră au onorat Franţa şi şcoala de drept din Paris şi au împrospătat vechea afecţiune ce ne leagă de România, iar acum, când ne-ai părăsit, ne pari mai mult eroina unei legende…» Rândurile acestea erau scrise în toamna anului 1890 de Colmet de Santerre, decanul Facultăţii de drept din Paris, către Sarmiza Bilcescu din Bucureşti, care în acel an deţinea mult râvnitul şi controversatul titlu de prima femeie doctor în drept din lume şi prima femeie avocat din Europa.

Un an mai târziu, Baroul de Ilfov înscria în rândurile sale pe această deschizătoare de drumuri din istoria emancipării mondiale feminine.

Sarmiza Bilcescu s-a născut la Bucureşti, în anul 1867. La vârsta de 17 ani, în 1884, a absolvit Liceul Sf Sava şi a plecat la Paris, unde s-a înscris, uşor, la Facultatea de litere şi cu mari dificultăţi la Drept, era prima femeie acceptată la cursurile acestei facultăţi.

În anul 1890 şi-a dat doctoratul în drept, pe care l-a obţinut cu mari laude, succesul său fiind strălucit. Revista pariziană L’ILLUSTRATION din 21 iunie 1890 scria despre acest eveniment: «O tânără venită din România a reuşit să dobândească, pentru prima dată în analele universitare, cea mai înaltă distincţie a Facultăţii de drept din Paris. Este vorba de d-ra Sarmiza Bilcescu, o foarte frumoasă româncă, a cărei teză de doctorat, “De la condition legale de la Mére en droit romain et en droit francais“, a stârnit admiraţia unanimă a comisiei examinatorii.

Proaspăta laureată, deţinătoare a primului titlu feminin de doctor în drept, a fost felicitată călduros chiar de domnul Colmet de Santerre, decanul facultăţii, care, iniţial, se opusese înscrierii la cursuri a domnișoarei Bilcescu». Articolul din L’ILLUSTRATION este însoţit de un desen (o pagină întreagă) reprezentînd scena examenului care avea să dea lumii prima femeie doctor în drept. În anul 1887, la Paris, ca şi în celelalte metropole ale lumii, opoziţia faţă de pătrunderea femeilor în învăţămîntul superior era dârză şi aproape de neînvins. În tot Parisul erau numai câteva studente la litere şi la medicină şi nici una la drept. Pentru acest lucru înscrierea Sarmizei Bilcescu a întâmpinat mari dificultăţi. Prezenţa ei la cursuri fiind permanent boicotată, Maria Bilcescu, mama cutezătoarei studente a fost nevoită s-o întovărăşească zi de zi, audiind astfel şi ea toate cursurile. Este uşor de imaginat cât de riguros a fost examenul de doctorat susţinut de Sarmiza Bilcescu, în acel climat de barare a drumului femeii către învăţământul superior.

Nici în România situaţia nu era mai bună, pentru că înscrisă, prin surprindere, în barou, Sarmizei i se pregătea, la depunerea jurământului, o opoziţie unanimă din partea avocaţilor.

De aceea tânăra nu s-a prezentat la această ultimă formalitate, mulţumindu-se să dea consultaţii juridice în afara tribunalelor, fără a pleda în instanţă.

Zece ani mai târziu, în 1901, o absolventă a Facultăţii de drept din Bucureşti, d-ra Popovici, a fost respinsă la înscriere de baroul Ilfov cu următoarea motivare: «Deşi în Legea avocaţilor din 1864 nu există nici o prohibiţie expresă pentru femeie, totuşi nu se poate acorda acest drept femeilor, întrucât ele nu au capacitatea completă de reprezentare în justifie, urmând a li se cere în instanță autorizația maritală» (?!!).

Este de remarcat şi faptul că în anul 1864, când s-a votat legea avocaţilor, România era a doua ţară din lume (după Statele Unite) care nu menţiona, ca în toate celelalte ţări, în nici o lege interdicţii pentru femei.

În anul 1897 s-a căsătorit cu inginerul Constantin Alimăneștianu, dar în 1907, a rămas văduvă. Singurul fiu al cuplului, Dumitru Alimăneștianu, a devenit în anii ‘30 raportorul bugetului general al statului.

Prima femeie avocat din lume a încetat din viață la Bilceşti-Muscel pe 26 august 1935, la vârsta de 68 ani.

Ziarul Viitorul scria la dispariția sa: “A organizat, împreună și cu alte doamne românce, ateliere de cusături naționale în țară şi a determinat o mulţime de expoziţii în Bucureşti, cu cusături naţionale. În mai multe centre europene a organizat pavilioane cu cusături româneşti, iar cu câţiva ani în urmă o asemenea expoziţie a avut loc şi la Shanghai. Prin mintea sa şi prin inima sa patriotică a dus şi înfăţişat arta noastră naţională în multe ţări. A făcut parte din comitetul de patronaj al Cantinelor Studenţeşti, a organizat şi înfiinţat căminuri unde tinerii săraci au putut găsi şi casă şi masa. Majoritatea acestor tineri erau de la ţară şi atâtea generaţii de studenţi, astăzi titraţi şi-n sfârşit cu situaţiuni înalte în stat, fără să ştie în amănunt, datorează posibiltatea de a fi studiat în condiţiuni mai bune doamnei Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu.

Dar în legătură cu aceasta, dânsa a dat burse chiar din caseta sa multor copii săraci, buni la învățătură, ajutându-i chiar de a studia şi în diferite centre universitare din Apus.

În societatea românească, doamna Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu a trecut ca una dintre personalităţile ce au avut o cultură superioară şi o educaţie rară. Dânsa a fost şi foarte bogată, a succedat şi un mare nume, din boieria noastră de altădată. Adică dânsa a avut toate elementele de a duce o viaţă de recreere, nu numai de muncă, cum s-a scurs viaţa sa.

Cu toate acestea, dânsa, cu cultura sa înaltă, cu marea sa avere, ducea o viaţă de o simplicitate impunătoare şi de o ţinută modestă care va rămâne clasică prin felul ei. Era bogată, dar această bogăţie nu servea vreunui lux, ci numai şi numai pentru opere sociale şi ajutorări individuale, spre a se da tot societăţii elemente destoinice.

Dânsa este şi prima femeie româncă care a făcut parte dintr-un consiliu de administraţie al unei societăţi comerciale, Cartea Românească, societate comercială, dar cu caracter educative: cartea şi şcoala.

Toate aceste ramificaţii de activitate erau nu spre a mări al său patrimoniu material, căci din averea sa dădea în toate părţile unde ştia că ajutorul său conduce la realizări bune. Aceste ale sale preocupări de ordin social în comerţul românesc aveau de scop de a ridica femeia româncă la mai multe posturi de răspundere şi de stimă.

A iubit frumosul românesc sub toate manifestările constructive, a dat pildă de înaltă cultură şi de muncă creatoare, a înălţat numele femeii românce şi al Ţării sale.

Viaţă sa rămâne o pagină înălţătoare în viaţa statului nostru, la care fără zgomot a muncit 40 ani”.

***

 

FRANÇOISE SAGAN – CRED CĂ DRAGOSTEA ESTE CA O BOALĂ, O INTOXICARE…

„Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ”Aimez-vous Brahms?”

Françoise Quoirez s-a născut în 21 iunie 1935, la Cajarc, Franta. La vârsta de optsprezece ani, ea a uimit lumea, scriind un scurt roman, “Bonjour Tristesse”, despre un adolescent care încearcă să-l împiedice pe tatălui lui să se recăsătorească.  Romanul a fost publicat inițial în Franța în 1954. Autoarea și-a semnat romanul cu numele Françoise Sagan, pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Deși a scandalizat societatea franceză la jumătatea secolului trecut, “Bonjour Tristesse” s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost tradus în douăzeci de limbi. În anul următor, traducerea în limba engleză a atins numărul 1 în lista bestseller-urilor din New York Times.

Scrisul sofisticat și neconformismul ei, viața tumultoasă și riscantă, au șocat publicul francez și au făcut-o faimoasă.

Tot ea a dăruit cititorilor romanul ”Aimez-Vous Brahms?” și cinefililor povestea de iubire “Goodbye Again?” jucată de Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand.

După două mariaje eșuate, opinia despre romantism a autoarei ar putea fi numită sumbră. Într-un interviu dat în anul 1980, ea a mărturisit: „Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ei ”Aimez-Vous Brahms?” (”Vă place Brahms?”)

Adaptarea romanului, realizată de Anatole Litvak în 1960, este o melodramă concentrată pe un triunghi amoros neobișnuit. Filmul a fost premiat în 1961 la Vă place Brahms?, unde tânărul Anthony Perkins a câștigat Premiul pentru cel mai bun actor, imediat după ce a jucat în thriller-ul american ”Psycho” regizat de Hitchcock.

Coloana sonoră a fost realizată de Georges Auric după arii din Simfoniile nr. 1 și nr. 3 ale lui Johannes Brahms.

Romanul ”Aimez-vous Brahms?”, scris în 1959 de Françoise Sagan este o metaforă a iubirii imposibile.

Patruzeci de ani să fie vârsta femeii împlinite? Este întrebarea pe care o pune autoarea atunci când scrie povestea lui Paule, decoratoare de interior, o doamnă cu gusturi rafinate, delicată, seducătoare chiar dacă chipul ei își pierduse prospețimea. Cu un aer resemnat, Paule rămâne răbdătoare alături de Roger, bărbatul care o înșeală frecvent, după 6 ani de relație, deși susține că încă o iubește. Mereu în așteptarea întâlnirilor lor, ea trăiește dureros singurătatea celei care nu mai e pe primul loc în inima bărbatului iubit.

”Se pierdea, își pierdea propria urmă, nu avea să se mai regăsească vreodată. ”Vă place Brahms?” S-a oprit pentru o clipă în fața ferestrei deschise și a lăsat soarele să-i inunde privirea și a rămas uluită. Și, îndărătul acestei scurte întrebări – ”Vă place Brahms?” – , i s-a părut deodată că descoperă o imensă uitare: tot ce uitase, toate întrebările pe care se ferise voit să și le pună. (…) L-a sunat pe Philip. Încă nu știa ce să-i spună. Probabil: ”Nu știu dacă îmi place Brahms, nu cred”. (…)

E momentul de vulnerabilitate în care îl întâlnește pe tânărul de 25 de ani, Philip, fiul unei cliente bogate, care se îndrăgostește cu pasiune de ea. Nevoia ei de afecțiune pare că-și găsește rezolvarea, iubirea răspunde iubirii, așa cum de mulți ani nu i se mai întâmplase.

Autoarea evocă acest triunghi amoros din punctul de vedere al fiecărui personaj, acordând cea mai mare atenție trăirilor intense ale lui Paule, îndoielilor și renunțărilor ei, dorințelor și neîmplinirilor ei. Francoise Sagan analizează cu tandrețe reacțiile acestei femei care un timp rezistă la avansurile tânărului însă, atunci când Roger începe o nouă relație cu tânăra „Maisie”, cedează și se lasă iubită cu pasiune de el, ca și cum ar fi fost pentru ultima dată.

Blamați, dezaprobați, marginalizați de prietenii și partenerii de afaceri pentru îndrăzneala de a-și trăi povestea de iubire în ciuda diferenței de vârstă, Paule și Philip descoperă cât de fragilă este legătura lor. Nu e nevoie decât de un gest din partea lui Roger, și Paule revine în vechea lor relație preferând căsătoria cu bărbatul matur dar infidel lipsei de perspectivă pe care o întrevede gândindu-se la Philip. Gestul ei este amendat de tânărul îndrăgostit care o acuză că a lăsat iubirea să treacă, că și-a neglijat nevoia de fericire și că a ales să se resemneze. ”Ar trebui să fiți condamnată la moarte, veți fi condamnată la singurătate”.

Iubirea e analizată în complexitatea ei, iar accentul cade mai ales pe acele argumente ale inimii pe care rațiunea le ignoră. Personajele trăiesc spaima de abandon, de pierdere, de uitare, purtând amprenta unei tristeți nevindecabile.

Romanul pune în oglindă două iubiri, amândouă incapabile să aducă fericirea partenerilor prinși în vârtejul sentimentelor. Daca una este superficială, însă ”în linie cu regulile morale și estetice”, cealaltă este lipsită de maturitate, instabilă. În acest triunghi amoros în care nimeni nu se împlinește afectiv, personajele se caută, se confruntă dar niciodată nu se găsesc cu adevărat.

În Autobiografia ei scrisă în colaborare cu Alan Burgess, Ma Vie (My Story), apărută la Paris, în 1980, Ingrid Bergman, interpreta rolului Paule, scria despre unul dintre reproșurile aduse de critici filmului ”Vă place Brahms?”:

”În rolul unei femei mature împărțită între un amant infidel (Yves Montand) și un băiat instabil și însetat de amor (Tony Perkins), Bergman este la fel de frumoasă ca niciodată — și în mod paradoxal, acesta este marele defect al filmului. La 46 de ani, ea este încă prea strălucitoare, prea dinamică, prea echilibrată pentru a fi convingătoare în rolul unei femei îmbătrânite.”

Presa și publicul American nu au primit favorabil filmul și Bergman vorbește despre atitudinea lor neprietenoasă în aceeași autobiografie:

„Îmi amintesc că mergeam la San Francisco. […] Nu trecusem încă de vamă când ziariștii care mă așteptau au atacat: « De ce ați făcut acest film oribil? »

Eu am întrebat: « Care film oribil?

— Vă place Brahms?, desigur! »

Eu am explicat: « Este adaptarea unui roman de Françoise Sagan, și la Paris are un mare succes.

— Dar, acesta e un film teribil, groaznic.

— De ce este groaznic?

— Vă împărțiți viața cu un om cu care nu sunteți căsătorită și v-ați luat un amant suficient de tânăr pentru a vă fi copil. Ce rușine! Și apoi, vă întoarceți la tipul cu care locuiați, care v-a înșelat în toți acești ani și care este gata să-și reînceapă aventurile. Dar ce este acest gen de film? »

Iată cum au reacționat ziariștii din San Francisco cunoscuți pentru cinismul și duritatea lor! De fapt, ele reflectă opinia americană, iar în Statele Unite ale Americii filmul nu a avut nici un succes.”

***

 

21 iunie 1633 - Omul de ştiinţă italian Galileo Galilei a fost găsit vinovat de către Inchiziţie de „bănuită erezie“ pentru apărarea opiniei heliocentrice copernicane, în care se crede că Pământul şi alte planete orbitează în jurul Soarelui. Desi a fost fortat sa-si renege public opinia privitoare la heliocentrism, pedepsei sale i s-a adaugat si o perioada nelimitata de arest la domiciliu.

Cu pierderea multor dintre susținătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele două sisteme principale ale lumii, lui Galileo a fost convocat în fața unui tribunal în 1633, acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a constat din trei părți esențiale:

- Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, și anume de a fi susținut opinia că Soarele stă nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, și că se poate susține și apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii.

- S-a ordonat încarcerarea sa; sentința a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.

- Dialogul a fost interzis; și, într-o acțiune neanunțată la proces, publicarea oricărei lucrări a sa a fost interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.

Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în jurul Soarelui, Galileo ar fi murmurat fraza rebelă  ,,Și totuși, se mișcă!,, dar nu există dovezi că el ar fi spus ceva asemănător. Prima relatare a legendei datează de la un secol după moartea sa. După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i s-a permis să se întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu și unde la un moment dat a orbit.

Când era în arest la domiciliu, Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale sale, Două noi științe. Aici, el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, despre cele două științe denumite astăzi cinematică și rezistența materialelor. Ca rezultat al acestei lucrări, Galileo este adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.

***

 

Doamne, unde merge lumea asta?! Un bărbat care să vină la un eveniment oficial fără șosete?!

***

 

Două pupeze într-un tei

Trecute de floarea vârstei

Plictisite și țâfnoase

Dar la limbă veninoase

Se apucară de vorbit

Cum că vulpea a slăbit

De când și-a făcut iubit

Chiar pe ursul păcălit

Pupăza cea mai moțată

Își aduse aminte îndată

Că veverița minionă

A intrat la cioară bonă

A spălat și a scrobit

Până puii s-au albit

Că și capra cu trei iezi

Într-o zi pe la amiezi

A plecat și-a dus plocoane

Ca să-și pună silicoane

Și că ar vrea bunăoară 

Să intre ca secretară

Lupul i-ar fi fost amant

Dar capra la înșelat

D-aia pe iezi i-a mâncat

N-a uitat pe coțofană

Că și-a luat haină de blană

Și că bani n-ar fi avut

Decât dintr-un Revolut

Transferați de-un papagal

Care are cașcaval 

Pupăza cu creasta mică

O bârfește pe furnică

Că ea n-ar duce în spate

Nici un fel de greutate

Că amant l-are pe greier

Doar muzică are în creier

Cântă în Berăria H

La cimpoi și fluieraș

Cârtița este tenace

Nu e oarbă ,se preface

A făcut totul cu cap

Să ia pensie de handicap

Barza este slăbănoagă 

N-are nici un pic de vlagă

Are tenul cam livid

Că și-a pus în cioc acid

Și vorbind ele în șoapte

Și-au dat seama că e noapte

Morala?

                Că aici am vrut să ajung

                Calul moare de drum lung

                Prostul chiar și când murea

                Purta grija altuia

      ✍️~Mariana Luca-Croitorescu~