$$$

 VIS NEBUN 

Constantin GEORGESCU 

În strâmta mea odaie, aud gemând la geam,

O ploaie despletită și târzie

Și mă cuprinde-n somnul ce-mi lunecă prin gene,

Un vis rebel, bolnav de agonie.

În vis, mi se părea că suntem zei

Goniți de aceeași anatemă din Olimp

Și parcă rătăceam pe caldarâmul nopții,

Cuprinși pe dea întregul de-un fel de anotimp.

Ce nu era,nici răspicat nici stins

Ci mai degrabă un fel de nostalgie,

Ce risipea în noi suprema căutare

Al unui veac uitat de veșnicie.

Din empireu o muzică divină,

Pulsa în ritm de vals pe trotuarul ud,

Iar noi, ușori, ca două respirații

Pășeam suavi și tandri, prin decorul nud.

Te-am invitat la danț cu brațele întinse

Iar tu mi-ai oferit în schimb o reverență

Și ne-am înlănțuit păpuși de porțelan,

Desăvârșind cuminți sublima penitență.

Sub nimbul licărind din felinare

Foșneam rotund ca frunzele în vânt,

Dansând desculți, să nu ne-audă nimeni

Chiar dacă eram singuri pe Pământ.

Ce jos îmi pare, Proxima Centauri

Șl cât de jos întregul univers,

Că auzeam cum tocmai trece noaptea

Iar visul meu, se face tot mai șters.

O, nu pleca! Să mai dansăm o vreme

Să pot avea răgazul sub pleoape să-mi adun,

Întregul meu regat de frunze ofilite

Apoi să-mi cer iertare visului nebun.