$$$

 Câinele Ciobănesc Românesc Mioritic este rezultatul unei selecții naturale de sute de ani, perfect adaptat pentru a păzi turmele în Carpați. Nu este doar mare și puternic, ci are o trăsătură de „camuflaj tactic” genială. Blana lui lungă, sârmoasă și albă îl face să semene izbitor cu o oaie. Când lupul sau ursul se apropie de turmă, nu distinge câinele de pradă. Mioriticul stă nemișcat în mijlocul oilor, invizibil, și îl ia prin surprindere doar în ultimul moment. Este un gardian care se îmbracă în uniforma celor pe care îi apără.

Structura blănii acestui patruped este o minune a adaptării la condițiile aspre de munte. Firul de păr este foarte lung, putând ajunge la 15-20 de centimetri, și are o textură aspră, capabilă să respingă apa și zăpada. Sub acest strat exterior dur există un subpăr dens și moale, care funcționează ca o izolație termică superioară. Această „haină” dublă îi permite câinelui să doarmă direct pe zăpadă la temperaturi extrem de scăzute, fără a suferi de frig, fiind protejat de vânturile tăioase ale crestelor carpatine.

Temperamentul Mioriticului este descris de chinologi ca fiind echilibrat și calm, dar extrem de vigilent. Spre deosebire de alte rase care pot fi agitate, acest câine nu consumă energie inutil. El preferă să observe de la distanță, dintr-un punct strategic, tot ce mișcă în jurul perimetrului său. Este recunoscut pentru faptul că este un câine „de un singur stăpân”, dezvoltând o legătură profundă și exclusivă cu ciobanul sau cu persoana care îl îngrijește, fiind în schimb rezervat și neîncrezător cu străinii.

Numele rasei derivă din cuvântul „mioriță”, tânăra oaie, și reflectă legătura indisolubilă cu ocupația pastorală străveche a poporului român. Originea sa se pierde în negura timpului, existând teorii care leagă strămoșii acestor câini de mastifii aduși de triburile migratoare sau de celții care au traversat teritoriul actualei Românii. Cert este că forma actuală a câinelui s-a definit prin utilitate: ciobanii au păstrat doar exemplarele care dovedeau curaj în fața prădătorilor și rezistență la efort prelungit.

Fizicul său este impunător, masculii putând depăși frecvent 75 de centimetri la greabăn și 60 de kilograme. Această masivitate nu este una greoaie; Mioriticul are o mișcare fluidă și surprinzător de rapidă pentru talia sa. Forța sa este dublată de un lătrat gros și profund, care se aude de la mare distanță. Adesea, simpla sa prezență vocală și fizică este suficientă pentru a descuraja intrușii, fără a fi nevoie de o confruntare directă.

În relația cu turma, comportamentul său este instinctiv și nu necesită un dresaj complex pentru a învăța paza. Câinele consideră oile sau vitele ca fiind proprietatea sa și familia sa extinsă. El nu le mână din spate (acesta fiind rolul câinilor de întoarcere), ci patrulează marginile grupului. Dacă o oaie se rătăcește sau rămâne în urmă, Mioriticul o va proteja până când aceasta revine în siguranță lângă celelalte, manifestând o grijă aproape părintească.

Deși este un gardian incoruptibil, în sânul propriei familii umane, Mioriticul se comportă adesea ca un „uriaș blând”. Este tolerant cu copiii pe care îi cunoaște și acceptă joaca acestora cu o răbdare stoică. Totuși, instinctul său de protecție rămâne activ mereu; el va supraveghea copiii familiei cu aceeași seriozitate cu care păzește mieii, intervenind prompt dacă percepe un pericol extern la adresa celor mici.

Recunoașterea internațională a rasei a venit târziu, dar a confirmat valoarea chinologică a acestui câine. Federația Chinologică Internațională (FCI) a omologat definitiv rasa Ciobănesc Românesc Mioritic, stabilind un standard clar care să îi protejeze caracteristicile. Astăzi, el nu mai este doar un câine de stână, ci participă cu succes la competiții de frumusețe în întreaga lume, fiind admirat pentru aspectul său spectaculos și pentru ținuta sa nobilă.

Întreținerea unui Mioritic necesită responsabilitate, mai ales în ceea ce privește spațiul și îngrijirea blănii. Nu este un câine de apartament; are nevoie de o curte largă sau de libertate de mișcare pentru a fi fericit. Blana sa bogată necesită periere periodică pentru a preveni încâlcirea și formarea de noduri dureroase. Fără această îngrijire, aspectul său de „oaie” poate deveni o problemă de igienă și sănătate pentru animal.

Ciobănescul Mioritic rămâne un simbol viu al tradiției pastorale românești. Într-o lume modernă dominată de tehnologie, prezența acestui câine pe pajiștile alpine amintește de o conviețuire armonioasă între om, animal și natură. El este dovada vie a faptului că loialitatea și curajul nu au nevoie de cuvinte, ci doar de o inimă mare și de devotament necondiționat față de misiune.

$$$

 Măgarii au o memorie fenomenală, rivalizând cu cea a elefanților. Ei pot recunoaște locuri în care au fost sau alți măgari pe care i-au întâlnit chiar și după 25 de ani. Dacă ai dus un măgar pe un traseu o singură dată, el va ține minte drumul toată viața. Mai mult, sunt maeștri ai evadărilor: sunt faimoși pentru capacitatea lor de a învăța cum să deschidă zăvoare complexe, uși glisante sau noduri, doar privindu-i pe oameni cum o fac.

Această inteligență practică este dublată de o curiozitate nativă pe care mulți o confundă cu lipsa de cooperare. Atunci când sunt puși în fața unei situații noi sau a unui obiect necunoscut, măgarii nu reacționează prin panică, ci prin analiză. Ei se opresc pentru a procesa informația și pentru a decide dacă există un pericol real. Această pauză de gândire este interpretată greșit de oameni drept încăpățânare, dar în realitate este o dovadă a abilităților lor cognitive superioare de evaluare a riscului.

Legăturile emoționale pe care le formează sunt extrem de puternice și de durată. Măgarii sunt animale profund sociale și își aleg adesea un „cel mai bun prieten” din cadrul grupului, alături de care petrec majoritatea timpului. Separarea de acest partener le provoacă un stres fiziologic real, care poate duce la o afecțiune gravă numită hiperlipidemie (creșterea nivelului de grăsimi în sânge din cauza stresului), care le poate fi fatală. Ei au nevoie de companie constantă pentru a rămâne sănătoși mintal.

Sistemul lor digestiv este o capodoperă a eficienței biologice, adaptat pentru medii aride și sărace în vegetație. Un măgar poate extrage nutrienți și apă din plante fibroase, uscate și spinoase pe care un cal le-ar refuza sau nu le-ar putea digera. Această capacitate le permite să supraviețuiască în zone deșertice dure, dar devine o problemă în captivitate: dacă sunt hrăniți cu iarbă prea grasă sau cu cereale bogate, se îngrașă rapid și pot suferi de laminită, o boală dureroasă a copitelor.

Urechile lor distinctive, mult mai mari decât ale cailor, servesc unui dublu scop vital. Pe lângă auzul extrem de fin, care le permite să detecteze sunete de la kilometri distanță, pavilioanele urechilor funcționează ca un sistem de răcire. Fiind bogat vascularizate, ele ajută la disiparea căldurii corporale, permițând animalului să își regleze temperatura internă în zilele toride fără a pierde prea multă apă prin transpirație.

Vocalizările măgarilor sunt unice și mult mai complexe decât simplul „i-ha”. Fiecare individ are un timbru specific, iar sunetul poate călători pe distanțe de până la 3 kilometri în deșert. Această putere vocală este necesară deoarece, în sălbăticie, membrii turmei pot fi răsfirați pe suprafețe mari în căutarea hranei, iar strigătul lor este singura modalitate de a păstra contactul cu grupul.

În relația cu alte animale, măgarii manifestă un instinct teritorial și protector foarte dezvoltat. Datorită aversiunii lor naturale față de canide (lupi, coioți, câini vagabonzi), ei sunt folosiți cu succes ca gardieni pentru turmele de oi sau capre. În loc să fugă din fața intrusului, măgarul îl înfruntă direct, folosindu-și picioarele și dinții pentru a alunga pericolul, protejând astfel animalele mai vulnerabile din jurul său.

Longevitatea lor este impresionantă, un măgar bine îngrijit putând trăi peste 40 de ani, mult mai mult decât caii. Această durată lungă de viață le permite să acumuleze o experiență vastă, devenind tot mai înțelepți odată cu vârsta. În multe culturi rurale, bătrânii măgari sunt respectați pentru calmul lor și sunt folosiți pentru a educa mânjii tineri sau pentru a calma caii de curse nervoși.

Anatomia lor este construită pentru anduranță, nu pentru viteză. Au o coloană vertebrală mai dreaptă și un spate mai robust proporțional cu talia lor decât caii, ceea ce le permite să care greutăți mari pe distanțe lungi fără a suferi leziuni. Totuși, ei au o limită clară: dacă simt că încărcătura este prea grea sau dezechilibrată, se vor așeza jos și vor refuza să se miște până când situația nu este remediată, protejându-și astfel integritatea fizică.

În ciuda reputației lor umile, măgarii au jucat un rol crucial în istoria civilizației umane, fiind motorul tăcut al comerțului și agriculturii timp de milenii. Capacitatea lor de a munci în condiții grele, combinată cu o inteligență fină și o memorie de elefant, îi transformă în unii dintre cei mai complecși și subestimați parteneri ai omului din regnul animal.

$$3

 În Groenlanda există un concept social minunat: nimeni nu deține pământul. Nu poți cumpăra un teren. Pământul este al comunității și al naturii. Dacă vrei să îți construiești o casă, primești permisiunea de a folosi locul, dar nu îl cumperi. Deții doar clădirea (pereții), nu și solul de sub ea. Din acest motiv, nu există garduri în Groenlanda. Nu există „proprietatea mea” îngrădită. Natura este liberă, curțile sunt deschise, iar copiii și câinii pot alerga liberi oriunde. Este o societate bazată pe încredere și împărțire, nu pe delimitare.

Această filozofie își trage rădăcinile din cultura inuită străveche, unde ideea de a deține o bucată de natură era considerată absurdă. Pentru inuiți, pământul, gheața și marea erau entități vii, care ofereau resurse pentru supraviețuire, dar care nu puteau fi supuse voinței unui singur individ. Deși Groenlanda s-a modernizat, acest principiu fundamental a rămas intact în legislație, prevenind specula imobiliară asupra terenurilor și asigurând că accesul la natură rămâne un drept universal, nu un privilegiu financiar.

Procesul de construcție începe cu o cerere la municipalitate pentru alocarea unui spațiu. Autoritățile verifică dacă locul ales este sigur, dacă nu blochează accesul altora și dacă solul este stabil, dar nu există o tranzacție financiară pentru parcelă. Odată ce ai primit aprobarea, poți ridica structura. Dacă decizi să te muți, vinzi doar casa fizică, iar noul proprietar preia automat dreptul de folosință a solului de sub ea, sistemul fiind fluid și lipsit de birocrația complexă a cadastrului clasic european.

Lipsa gardurilor are un impact vizual profund asupra așezărilor. Casele, vopsite tradițional în culori vii precum roșu, albastru, galben sau verde, par presărate direct pe stânci, ca niște piese de Lego într-un peisaj imens. Spațiul dintre locuințe nu este „al nimănui”, ci este spațiu comun. Trecătorii pot scurta drumul printre case fără a fi considerați intruși, iar sentimentul de intimitate este reglat prin respect reciproc și perdele trase, nu prin bariere fizice de lemn sau metal.

Geologia locului impune, de asemenea, acest stil de viață deschis. Solul este adesea permafrost (înghețat permanent) sau stâncă dură (granit), ceea ce face imposibilă săparea unor fundații adânci sau a șanțurilor pentru garduri. Casele sunt construite pe piloni, deasupra solului, pentru a nu topi gheața de dedesubt cu căldura locuinței și pentru a permite zăpezii să fie spulberată de vânt pe sub ele. Astfel, casa abia atinge pământul, respectând natura terenului.

Această organizare elimină complet litigiile de graniță care consumă atâta energie în alte părți ale lumii. Vecinii nu se ceartă pentru câțiva centimetri de pământ sau pentru umbra unui copac, deoarece nimeni nu are pretenția exclusivității asupra exteriorului. Relațiile sociale sunt mai relaxate, iar comunitatea funcționează ca un organism unitar, unde responsabilitatea pentru curățenia și ordinea din jurul caselor este împărțită tacit.

Libertatea de mișcare este totală. Într-o țară unde nu există drumuri sau căi ferate care să lege orașele între ele (transportul se face doar cu barca, elicopterul sau avionul), capacitatea de a traversa terenul fără obstacole este vitală. Oamenii pot merge în drumeții, la cules de fructe de pădure sau la vânătoare oriunde doresc, fără a întâlni vreodată un semn de „Proprietate Privată” sau „Accesul Interzis”, peisajul aparținând tuturor în egală măsură.

Un alt avantaj al acestui sistem este menținerea unei vederi neobstrucționate. Pentru că nu există garduri înalte și construcțiile sunt reglementate pentru a nu se aglomera, majoritatea locuitorilor se pot bucura de panorama fiordurilor și a icebergurilor. Nimeni nu poate cumpăra „vederea” pentru a o îngrădi doar pentru el. Frumusețea naturală este considerată un bun comun, la care fiecare locuitor, indiferent de statutul social, are dreptul să privească de la fereastra sa.

Chiar și în capitala Nuuk, unde densitatea populației este mai mare și au apărut blocuri de apartamente, principiul de bază rămâne valabil. Terenul de sub blocuri aparține municipalității. Zonele de joacă, parcările și spațiile verzi dintre clădiri sunt accesibile oricui. Acest lucru încurajează copiii să socializeze în grupuri mari, nefiind limitați la curtea propriei familii, ceea ce contribuie la coeziunea socială puternică specifică groenlandezilor.

Modelul groenlandez demonstrează că o societate modernă poate funcționa perfect și fără obsesia proprietății funciare. Este o lecție de modestie în fața naturii, recunoscând că omul este doar un trecător temporar pe acest pământ. Într-un mediu atât de aspru, unde clima dictează ritmul vieții, solidaritatea și accesul liber la resurse sunt mult mai valoroase decât titlurile de proprietate și gardurile care separă oamenii.

$$$

 În timpul Jocurilor Olimpice antice, nu se dădeau medalii de aur, argint sau bronz. Singurul premiu pentru câștigător era o cunună de ramuri de măslin și... gloria. Dar, la întoarcerea în orașul natal, campionii primeau beneficii pe viață: mâncare gratuită la cele mai bune restaurante, locuri în primul rând la teatru și scutire de taxe. Unele orașe erau atât de mândre de campionii lor încât dărâmau o bucată din zidul de apărare al cetății pentru a-l lăsa să intre, spunând simbolic: „Un oraș care are asemenea bărbați nu are nevoie de ziduri pentru a se apăra”.

Ramurile din care se împletea cununa victoriei, numită kotinos, nu erau alese la întâmplare. Ele proveneau dintr-un măslin sălbatic sacru, aflat în apropierea templului lui Zeus din Olympia. Tradiția cerea ca ramurile să fie tăiate cu o secere de aur de către un băiat „pur”, ai cărui ambii părinți erau încă în viață. Deși obiectul în sine se ofilea în câteva zile, semnificația sa religioasă era imensă, transformând purtătorul într-un ales al divinității, un intermediar între lumea oamenilor și cea a zeilor din Olimp.

Revenirea acasă a atletului, un eveniment numit eiselasis, era un spectacol grandios care depășea orice sărbătoare obișnuită. Campionul intra în cetate călare pe un car tras de patru cai albi, îmbrăcat în purpură, o culoare rezervată de obicei regilor sau ceremoniilor religioase. El era întâmpinat de întreaga populație cu imnuri de laudă, numite epinicia, compuse special pentru el de poeți celebri ai vremii, precum Pindar, care erau plătiți regește pentru a asigura nemurirea numelui învingătorului prin versuri.

Beneficiul meselor gratuite, cunoscut sub numele de sitesis, era una dintre cele mai mari onoruri civile pe care le putea acorda o cetate-stat. Campionii aveau dreptul de a mânca zilnic în Prytaneion, clădirea care găzduia focul sacru al orașului și unde se adunau oficialii de rang înalt. Aceasta nu era doar o scutire de cheltuieli, ci o recunoaștere zilnică a statutului lor privilegiat, fiind tratați ca oaspeți permanenți ai statului pentru tot restul vieții.

Pe lângă mâncare și scutiri fiscale, recompensele financiare directe din partea orașelor erau substanțiale, deși la Olympia nu se primeau bani. Legiuitorul atenian Solon, de exemplu, a stabilit o recompensă de 500 de drahme pentru orice atenian care câștiga la Olympia. Această sumă era uriașă pentru acea epocă, echivalând cu salariul unui muncitor calificat pe o perioadă de câțiva ani sau contravaloarea unei turme mari de oi, asigurând bogăția imediată a sportivului.

Obsesia grecilor pentru perfecțiunea fizică și competiție făcea ca locul al doilea sau al treilea să nu conteze absolut deloc. Nu existau podiumuri pentru vicecampioni; exista doar învingătorul și „cei care au pierdut”. Rușinea înfrângerii era atât de mare încât sportivii care nu câștigau se întorceau acasă pe drumuri lăturalnice, noaptea, pentru a evita privirile concetățenilor, în timp ce învingătorul devenea un idol local, a cărui statuie era ridicată în piața publică.

Statuile ridicate în onoarea campionilor în sanctuarul de la Olympia serveau drept dovadă fizică a excelenței lor. Realizate din bronz sau marmură de cei mai mari sculptori ai antichității, precum Myron sau Policleto, aceste monumente trebuiau să respecte reguli stricte. Doar cei care câștigau de trei ori aveau dreptul la o statuie care să le reproducă fidel trăsăturile feței; celorlalți li se ridicau statui idealizate, reprezentând conceptul de frumusețe atletică perfectă, nu individul în sine.

Statutul de olimpic oferea și o trambulină politică puternică. Mulți campioni foloseau faima dobândită pe stadion pentru a obține funcții importante în conducerea cetății sau în armată. Se considera că disciplina, forța și favorurile divine demonstrate în arenă erau calități transferabile în conducerea oamenilor. Astfel, istoria consemnează numeroși generali și lideri politici care și-au început cariera publică prin câștigarea unei curse de alergare sau de lupte.

Cu toate acestea, viața unui campion antic nu era lipsită de riscuri majore. Disciplinele erau brutale, iar regulile de siguranță minime. În proba de pankration (o combinație de lupte și box), singurele interdicții erau mușcatul și scoaterea ochilor, iar uneori luptătorii mureau în arenă. Dacă un concurent murea în timpul luptei, dar adversarul său renunța sau era descalificat, decedatul era declarat învingător post-mortem, iar cununa de măslin era așezată pe sicriul său.

Această tradiție a glorificării extreme a creat o clasă de profesioniști dedicați trup și suflet sportului. Deși conceptul modern de „amatorism” a fost inspirat romantic din antichitate, realitatea este că acești oameni erau atleți de carieră, susținuți de orașele lor. Ei călătoreau din competiție în competiție într-un circuit internațional, acumulând averi și onoruri, demonstrația supremă fiind că, în Grecia Antică, puterea fizică și succesul sportiv erau considerate virtuți morale indispensabile unei societăți puternice.

$$$

 AUTOLYCUS DIN PITANE

Matematician, Astronom (cca. 360 î.Hr. – cca. 300 î.Hr.)

Autolycus, al cărui nume înseamnă cel care strălucește precum Soarele, a fost un eminent matematician, astronom și geograf din Asia Mică, profesor al marelui filosof Arcesilaus, ale cărui lucrări de astronomie au influențat semnificativ înțelegerea omenirii asupra mișcărilor plantelor și stelelor. 

Cercetătorii moderni au ajuns să cunoască opera lui Autolycus în principal prin intermediul a două dintre tratatele sale care s-au păstrat. În primul, intitulat „ Despre sferele în mișcare” , folosind o replică construită de el însuși a unei sfere, cu atât poli, ecuatori și cercuri paralele, el analizează 12 probleme despre astronomia sferelor, precum și despre geometria corpurilor cerești. Este un tratat de astronomie matematică care explorează aspectele matematice/geometrice ale astronomiei și care a fost studiat și încorporat de Euclid în „Fenomenele” sale.

În cel de-al doilea tratat al lui Autolycus care s-a păstrat, intitulat Despre răsăriturile și apusurile stelelor, sunt prezentate 13 teoreme și propoziții astronomice, inclusiv despre vizibilitatea stelelor în timpul zilei și al nopții, precum și despre ciclul zodiacal și semnele sale.

Cele două tratate ale lui Autolycus care au supraviețuit sunt două dintre cele mai vechi lucrări de astronomie existente în lume. Acestea au fost distribuite pe scară largă în Orient și Occident, fiind traduse devreme în latină și arabă. Astăzi, unul dintre cele mai mari cratere de impact de pe Mare Ibrium al Lunii îi poartă numele în onoarea sa.

Surse:

„Autolycus din Pitane.” Dicționar complet de biografie științifică. Encyclopedia.com. 12 dec. 2023 < https://www.encyclopedia.com >>.

Γεωργακόπουλος, Κωνσταντῖνος. Ἀρχαῖοι Ἕλληνες Θετικοὶ Ἐπιστήμονες. β' ἔκδοση. Ἐκδόσεις Γεωργιάδης. Ἀθῆναι: 1995.

$$$

 AZRAQI HERAVI

Azraqi Heravi a fost un proeminent poet persan din secolul al XI-lea, cunoscut mai ales pentru măiestria sa rafinată a formei qasida și pentru asocierea sa cu curtea culturală și intelectuală a gaznavizilor. S-a născut în Herat, un oraș bogat din punct de vedere istoric din regiunea Khorasan, care se afla pe atunci sub stăpânirea Imperiului Gaznavid. Deși data exactă a nașterii sale rămâne incertă, activitatea sa literară este plasată în general în a doua parte a secolului al XI-lea. Heratul, cu cercurile sale academice și artistice vibrante, a oferit un mediu fertil pentru talentul literar, iar Azraqi a fost profund influențat de curentele intelectuale ale timpului său.

Se cunosc puține lucruri despre copilăria lui Azraqi, dar relatările istorice sugerează că a primit o educație cuprinzătoare, tipică elitei literaților persani, inclusiv instruire în arabă, teologie, gramatică și arte poetice. Această pregătire i-a permis să se implice atât în tradițiile literare persane, cât și în cele arabe, ceea ce este evident în bogăția limbii sale și în profunzimea intertextuală a poeziei sale. Este probabil că a fost expus operelor unor maeștri anteriori, precum Rudaki și Unsuri, și și-a creat curând un loc în lumea competitivă a poeziei de curte.

Talentul lui Azraqi i-a adus o poziție la curtea gaznavidă, cel mai probabil sub domnia sultanului Ibrahim sau a succesorilor săi. Curtea gaznavidă, cu sediul în Gazni, a fost un centru al activității literare persane, atrăgând poeți, istorici și filozofi din întreaga regiune. Azraqi a prosperat în acest mediu, compunând qaside elaborate pentru a-și onora patronii și a-și asigura favoarea regală. Poezia sa, impregnată de eleganță formală și fler retoric, a devenit bine apreciată de colegii săi și a fost citată de criticii persani de mai târziu ca fiind exemplară în stil și tehnică.

Panegiricele sale au urmat adesea convențiile genului - laude bogate, descrieri detaliate ale virtuților regilor și nobililor și metafore complicate - dar a fost cunoscut și pentru inovațiile sale tehnice. A experimentat cu structura și dicția, contribuind la rafinarea standardelor estetice ale poeziei curții persane. Compozițiile lui Azraqi au fost admirate nu doar pentru conținutul lor, ci și pentru măiestria lor sofisticată, inclusiv utilizarea iscusită a metricii și a rimei.

Deși poezia laudă curteană era principala sa ocupație, Azraqi a compus și versuri de natură mai personală sau filozofică, deși mai puține dintre acestea s-au păstrat. Unele fragmente sugerează că era în acord cu dimensiunile spirituale și etice ale vieții umane, inspirându-se din teme precum dreptatea divină și natura trecătoare a gloriei lumești. Astfel de versuri indică o tentă reflexivă mai profundă la un poet care, altfel, opera într-un spațiu literar extrem de formal și performativ.

Reputația lui Azraqi a continuat să crească în timpul vieții sale, iar ulterior a fost citat de biografi și antologi drept unul dintre cei mai importanți poeți ai epocii sale. În mod notabil, numele său apare în mai multe tazkirah-uri persane importante (antologii biografice ale poeților), unde este lăudat atât pentru strălucirea sa poetică, cât și pentru contribuțiile sale la tradiția literară curteană în evoluție. Aceste referințe se numără printre puținele înregistrări istorice care au supraviețuit și care ajută la reconstituirea vieții și a poziției sale în lumea literară a epocii sale.

Data exactă a morții lui Azraqi Heravi este, de asemenea, incertă, deși, în general, se crede că a murit la începutul secolului al XII-lea. Deși multe dintre poeziile sale s-au pierdut în timp, corpusul care a supraviețuit este suficient pentru a atesta priceperea și influența sa. Opera sa oferă un portret viu al vieții curtene și al valorilor literare din Persia secolului al XI-lea și reprezintă un capitol semnificativ în dezvoltarea expresiei poetice persane. Prin versurile sale elegante și stăpânirea formei, Azraqi a contribuit la definirea standardelor poeziei persane clasice pentru generațiile viitoare.

2) Lucrări principale

Divan-e Azraqi (Poezii culese)

Divanul este principalul corpus supraviețuitor al operei lui Azraqi, constând în principal din qaside (ode), alături de fragmente de forme lirice mai scurte. Această colecție include panegirice în lauda conducătorilor gaznavizi și a diverșilor nobili, pline de limbaj curtean, metafore și imagini grandioase. Divanul demonstrează stăpânirea sa tehnică a metricii persane clasice și a înfloririi retorice, surprinzând ambianța politică și culturală a vremii.

Qasidas în laudă Curții Gaznavide

Azraqi este cel mai cunoscut pentru qasida-urile sale elaborate dedicate conducătorilor precum sultanul Ibrahim de Ghazna și altor oficiali de rang înalt. Aceste ode preamăresc de obicei triumfurile, virtuțile și generozitatea lor militară. Sunt caracterizate de un limbaj ornamentat, aluzii mitologice și descrieri vii ale grandorii. Aceste poezii au servit atât ca expresii artistice, cât și ca instrumente ale diplomației curtene, asigurând patronajul și onoarea.

„Sanā-ye Khāqān” (Panegiric către rege)

Această qasida binecunoscută, al cărei titlu se traduce prin „Lauda Suveranului”, exemplifică măiestria lui Azraqi în poezia de curte. Poemul este o celebrare a puterii regale, înfățișându-l pe conducător atât ca un lider drept, cât și ca un agent divin. Conține metafore bogate care compară regele cu corpurile cerești și referințe la precedente istorice și mitice pentru a amplifica gloria monarhului.

Poezii despre imagini naturale și anotimpuri

Printre fragmentele atribuite lui Azraqi se numără versuri care descriu frumusețea primăverii, grădinile înflorite și stările schimbătoare ale naturii. Deși compuse în cadrul structurii formale a qasida sau a formelor mai scurte, aceste poezii dezvăluie o atenție deosebită pentru detalii și o sensibilitate lirică. Ele oferă un contrast cu panegiricele sale mai retorice, demonstrându-i amploarea ca poet.

Fragmente filozofice și reflexive

O serie de versuri atribuite lui Azraqi tratează teme precum trecerea vieții, rolul destinului și dreptatea divină. Aceste piese reflexive, deși nu au fost punctul central al carierei sale, sugerează un poet capabil de introspecție filosofică. Tonul lor este adesea solemn, cu o urmă de influență sufită și servesc drept contrapunct la versurile sale curtene, altfel festive.

Operă pierdută: „Ajāyeb al-Makhluqāt” (Minunile Creației)

Surse medievale sugerează că Azraqi ar fi putut încerca o adaptare persană sau o redare poetică a unei opere cosmografice sau enciclopedice, posibil intitulată Ajāyeb al-Makhluqāt. Deși nu s-au păstrat copii ale acestui text, referințele indică faptul că acesta ar fi putut explora minunile lumii naturale și creația divină, reflectând un amestec de imaginație poetică și curiozitate academică.

Elegii și versuri de doliu (Marsiyas)

Unele versuri împrăștiate ale lui Azraqi au un ton trist, dedicate pierderii patronilor sau descriind durerea generală a morții și a efemerității. Aceste elegii demonstrează capacitatea sa de a transmite emoții cu demnitate și grație retorică, folosind motive clasice ale durerii, cum ar fi trandafirii ofilite, apusul de soare și pocalele de vin sparte.

Lauda învățării și cunoașterii

În anumite poezii, Azraqi laudă savanții, poeții și virtuțile înțelepciunii. Aceste versuri reflectă propria sa experiență erudită și implicarea sa în cultura intelectuală din Herat și Ghazni. Acestea includ adesea referințe la literatură, știință și religie, afirmând rolul poetului de curte nu doar ca artist, ci și ca purtător de cunoștințe culturale.

3) Teme principale

Laude regale și panegiric curtean

Tema dominantă în poezia lui Azraqi este lauda regilor, nobililor și patronilor, în principal sub formă de qaside. Aceste poezii preamăresc virtuțile, cuceririle militare, dreptatea și generozitatea unor conducători precum sultanii gaznavizi. Azraqi a folosit un limbaj extrem de stilizat, metafore complexe și aluzii clasice pentru a-și înălța subiecții, aliniindu-i cu figuri legendare și chiar divine. Această temă reflectă nu numai cerințele vieții de curte, ci și măiestria lui Azraqi în ceea ce privește înflorirea retorică și decența poetică.

Grandoare și ordine a Curții

Strâns legată de laudele regale este celebrarea splendorii, ceremoniei și ierarhiei curtene de către Azraqi. Poezia sa descrie adesea palatul ca un centru al ordinii cosmice, unde conducătorul împarte dreptatea, iar poeții, savanții și războinicii își găsesc locul. Aceste portretizări idealizate ale curții au contribuit la consolidarea legitimității și măreției domniei gaznavide, evidențiind în același timp rolul poetului în modelarea percepției publice prin artă.

Natura și ciclul anotimpurilor

Azraqi a invocat frecvent imagini naturale pentru a-și îmbogăți descrierile poetice, folosind frumusețea primăverii, prospețimea grădinilor și simbolismul florilor, păsărilor și schimbarea anotimpurilor. Natura a servit atât ca fundal pentru viața curteană, cât și ca sursă de perspective metaforice. Primăvara, în special, a fost adesea folosită pentru a reprezenta reînnoirea, grația divină sau vitalitatea domniei unui rege drept. Aceste imagini au conferit o culoare senzuală și o eleganță lirică compozițiilor sale formale.

Tranzitorie și mortalitate

Deși cea mai mare parte a poeziei lui Azraqi are un ton festiv, unele versuri reflectă natura trecătoare a vieții, a puterii și a frumuseții. Aceste versuri meditative apar adesea la încheierea unui panegiric sau în elegii, unde poetul trece de la laudă la reflecție filosofică. Prin metafore precum trandafirul ofilit sau norul care trece, Azraqi a recunoscut caracterul trecător al gloriei lumești, conferind o dimensiune morală și contemplativă versurilor sale.

Cunoaștere și învățare

Poezia lui Azraqi demonstrează o conștientizare a vieții intelectuale, în special prin admirația sa pentru savanți și patroni învățați. Ocazional, el împletește în poeziile sale referințe la literatura clasică, cunoștințe religioase și idei filosofice, afirmând valoarea înțelepciunii atât în guvernare, cât și în poezie. Această temă ilustrează propria pregătire academică a poetului și participarea sa la mediul intelectual mai larg din Herat și Ghazni.

Aluzie mitologică și religioasă

Pentru a accentua grandoarea supușilor săi, Azraqi s-a inspirat frecvent din tradiția islamică, mitologia persană și tradiția arabă. Poeziile sale includ referințe la figuri coranice, eroi preislamici și regi legendari precum Jamshid sau Alexandru. Aceste aluzii au servit la înălțarea staturii celor pe care i-a lăudat și la alinierea conducătorilor contemporani cu arhetipuri atemporale de dreptate, înțelepciune și putere.

Loialitate și servicii

Ca poet de curte, Azraqi a evidențiat adesea teme precum devotamentul, datoria și serviciul poetic. S-a poziționat ca un subiect loial, ale cărui versuri erau o ofrandă atât a artei, cât și a loialității. Această temă a întărit relația reciprocă dintre poet și patron, unde poetul oferă faimă eternă prin cuvinte, iar patronul recompensează loialitatea cu favoare și siguranță.

Doliu și Elegie

O porțiune mai mică, dar semnificativă, din opera lui Azraqi abordează tema pierderii, în special în doliul patronilor decedați sau în reflecțiile asupra fragilității umane. Aceste poezii elegiace sunt marcate de solemnitate și reținere, adesea inspirându-se din imagini tradiționale ale decăderii și tăcerii. Ele dezvăluie un registru mai personal și emoțional în opera sa, altfel formală, sugerând preocupări umane mai profunde de sub suprafața ornamentată a versurilor curtene.

4) Heravi ca poet

Azraqi Heravi se remarcă ca o figură distinsă în bogata tradiție a poeziei de curte persane, renumit pentru stilul său șlefuit și stăpânirea magistrală a formei qasida. Opera sa reflectă cultura literară rafinată a perioadei gaznavide, caracterizată printr-o retorică complexă, imagini vii și o profundă implicare în convențiile poeziei panegirice persane. Poezia lui Azraqi exemplifică fuziunea normelor poetice persane clasice cu mediul cultural și politic unic al Khorasanului și Gaznei din secolul al XI-lea, făcându-l atât un produs al timpului său, cât și un inovator în cadrul acestuia.

Ca poet, Azraqi a demonstrat o abilitate excepțională în echilibrarea cerințelor formale cu nuanțele expresive. Qasida, vehiculul său preferat, impunea respectarea strictă a metricii, rimei și structurii, oferind în același timp un spațiu amplu pentru creativitatea artistică. Azraqi a exploatat aceste constrângeri formale pentru a produce opere care erau în același timp ornamentate și elocvente, pline de figuri retorice precum metafore, comparații și aluzii. Capacitatea sa de a susține laude prelungite fără a-și pierde vitalitatea poetică l-a marcat ca un maestru meșteșugar ale cărui poezii erau atât realizate din punct de vedere tehnic, cât și rezonante emoțional.

Dincolo de măiestria tehnică, poezia lui Azraqi dezvăluie o sensibilitate ascuțită față de funcțiile sociale și politice ale versurilor în mediul curtean. Panegiricele sale au făcut mai mult decât să celebreze conducătorii - au construit imagini idealizate ale regalității, justiției și ordinii cosmice care au întărit legitimitatea și grandoarea dinastiei gaznavide. În acest fel, poezia lui Azraqi a servit atât ca artă, cât și ca discurs politic, un instrument pentru modelarea percepției publice și asigurarea patronajului. Versurile sale îl înfățișau adesea pe sultan ca o figură divină a cărei putere menținea armonia și prosperitatea, reflectând împletirea dintre poezie și guvernare în Persia medievală.

În ciuda naturii formale a unei mari părți din producția sa, Azraqi nu s-a limitat la simple lingușiri. Opera sa sugerează uneori reflecții mai profunde asupra efemerității puterii, a responsabilităților conducerii și a calităților morale esențiale pentru o bună guvernare. Astfel de momente de introspecție, deși subtile, demonstrează implicarea sa în chestiuni etice și filozofice care au transcendat simpla laudă curteană. Această dimensiune a poeziei sale adaugă straturi de complexitate, invitând cititorii să ia în considerare realitățile umane de sub suprafața strălucitoare a grandorii regale.

Vocea poetică a lui Azraqi este marcată de un amestec de grandoare și rafinament. Limbajul său este elevat, dar precis, capabil să evoce imagini vii ale câmpurilor de luptă, curților regale și grădinilor luxuriante. El a folosit o gamă largă de referințe literare și culturale, încorporând elemente din mitologia persană, tradiția islamică și literatura arabă. Această bogăție intertextuală a conferit poeziei sale o calitate cosmopolită, atrăgând gusturile sofisticate ale elitei gaznavide și situându-și opera într-un cadru cultural persan mai larg.

Ca reprezentant al școlii literare Heravi, Azraqi a contribuit la înflorirea poeziei persane în estul Iranului și Afganistan, regiuni care au devenit centre cruciale ale producției culturale persane în perioada medievală. Influența sa s-a extins dincolo de viața sa, poeții de mai târziu considerând stilul său rafinat și preocupările tematice drept modele de urmat. Atât prin realizările sale formale, cât și prin inovațiile tematice, Azraqi a contribuit la conturarea traiectoriei poeziei de curte persane în secolele următoare.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Azraqi Heravi în literatura persană este cea a unui poet de curte desăvârșit, care a contribuit la modelarea și elevarea artei poeziei panegirice în timpul erei gaznavide. Stăpânirea sa asupra formei qasida și capacitatea sa de a îmbina stilul ornamentat cu teme politice și culturale au stabilit standarde de excelență poetică care au influențat generații de poeți din întreaga lume persană. Opera sa este adesea citată în tazkirah-urile clasice (antologii biografice), unde este lăudat pentru elocvența, măiestria și contribuția sa la tradiția poetică curteană.

Unul dintre impacturile de durată ale lui Azraqi constă în rolul său în consolidarea culturii literare a curții gaznavide, care a fost un centru crucial pentru poezia și erudiția persană în secolul al XI-lea. Prin laudele sale elaborate la adresa conducătorilor și nobililor, el a contribuit la articularea și propagarea idealurilor regalității, dreptății și favoării divine care au stat la baza ideologiei politice a timpului său. Această fuziune între arta literară și scopul politic exemplifică modul în care poezia persană a funcționat nu doar ca expresie estetică, ci și ca instrument de guvernare și coeziune socială.

Utilizarea rafinată a figurilor retorice clasice de către Azraqi și dicția sa elegantă au influențat poeții ulteriori care au căutat să imite sofisticarea versurilor sale. Qasida-urile sale au devenit exemple de formă și stil, studiate și admirate de poeții persani de mai târziu, precum Anvari și Unsuri. În acest fel, el a contribuit la codificarea normelor poetice care au definit epoca de aur a poeziei de curte persane și i-au modelat evoluția timp de secole.

Dincolo de cercul său literar apropiat, moștenirea lui Azraqi se extinde în lumea culturală persană mai largă, cuprinzând regiuni din Iran până în Asia Centrală și Asia de Sud, unde persana a rămas o limbă de înaltă cultură și administrație timp de multe secole. Opera sa reflectă cosmopolitismul și vitalitatea intelectuală a acestei sfere culturale, iar influența sa poate fi urmărită în dezvoltarea tradițiilor literare persane în diverse zone geografice.

Deși o mare parte din poezia lui Azraqi este centrată pe teme curtene, versurile sale reflexive și filozofice ocazionale sugerează o voce poetică mai personală, adăugând profunzime moștenirii sale. Această combinație de sensibilitate poetică publică și privată a îmbogățit canonul literar persan și i-a inspirat pe poeții de mai târziu să exploreze o gamă emoțională și intelectuală mai largă în cadrul formelor clasice.

Astăzi, deși nu este la fel de cunoscut în afara cercurilor academice precum alți poeți persani, Azraqi Heravi rămâne o figură importantă pentru înțelegerea dezvoltării poeziei persane în perioada medievală. Operele sale care au supraviețuit oferă perspective valoroase asupra esteticii, politicii și culturii curții gaznavide și servesc drept o dovadă a puterii durabile a poeziei de a articula atât grandoarea, cât și experiența umană subtilă.

$$$

 BALTICII AR FI DE ORIGINE ROMÂNĂ

Deşi Românilor ar trebui să le fie bine cunoscut acest lucru, de fapt foarte puţini dintre ei ştiu că multe popoare baltice, şi mai ales lituanienii şi livonienii, dar şi alţi, se considerau în trecut a fi de origine română. Această origine – fie ea reală sau nu, aceasta-i altceva – a fost, fireşte, prilej pentru Vatican de a încerca de-a lungul Evului Mediu să îi supună autorităţii sale, deşi cei mai mulţi dintre ei (excepţia fiind prusienii) erau ortodocşi. Ca atare şi cărturarii săi au încercat a dovedi că respectivele popoare se trag de la Roma.

      

Fireşte, primul argument împotriva acestei idei este însăşi limba acestor popoare care – ca şi finlandeza de altfel – are un vocabular de origine latină destul de important, dar o structură fundamentală şi un vocabular fundamental străin (fino-ugric). Şi totuşi, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Vom răspunde după o privire asupra acelor cărturari care, în secolele XVI-XVII, adică în epoca lui Petru Rareş, Mihai Viteazul şi Petru Movilă încearcă să lămurească prezenţa amintirii Romei în toponimia, limba şi, mai ales, conştiinţa popoarelor baltice. Este vorba în primul rând de Kaspar Peucer, Joachim Cureus şi Stanislas Sarnicki, în secolul XVI, şi de Fredericus Menius şi Andreas Cellarius în sec. XVII.

 

Desigur, este obligatoriu să spunem că aceştia nu sunt – nici pe departe! – primii care se ocupă de problemă. În istoriografia secolelor XV-XVI, din vremea lui Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, faptul că lituanienii, livonienii, prusienii, ruşii etc sunt de origine romanică este un fapt aproape unanim acceptat. Dar discuţia asupra acestei romanităţi originare nu atinge pe Români, ci merge direct către Roma, slujind intereselor şi intenţiilor generale ale Papalităţii. Doar după ce Reforma eliberează o mare parte din nordul Europei (de fapt, cea mai mare parte) de sub autoritatea papală, anumite adevăruri până atunci ascunse (ca să nu spunem interzise) ies la iveală. Şi primul care „sparge gheaţa” este Kaspar Peucer. Acesta adaugă, în 1562, partea a patra la celebra Chronicon Carionis (Cronica lui Carion) a lui Philipp Melanchthon. O mare parte din acest adagiu al lui Peucer Kaspar este dedicată istoriei Bizanţului şi, ca firească urmare, atinge şi problema Românilor. Renunţând la absurda pretenţie papală după care practic toate popoarele romanice se trăgeau direct de la Roma, Peucer atestă originea romană a unora dintre coloniştii din Dacia nord şi sud dunăreană, colonişti care au adus în zonă, spune el, limba latină. Din acest punct de vedere – ca şi din multe altele – Peucer se dovedeşte a fi, în limitele informaţiilor deţinute, extrem de obiectiv. De altfel, acolo unde informaţiile nu au fost schimbate de ulterioare descoperiri, Peucer rămâne până astăzi valabil. Revenind la lucrarea sa, să observăm că el arată că tăcerea asupra Românilor s-a datorat perioadelor în care aceştia au stat în linişte sub stăpânirea Constantinopolului, ei ieşind la lumină, fireşte, odată cu războaiele în care s-au implicat. (Se referă la răscoala Românilor din Imperiul Bizantin din vremea lui Isaac al II-lea Anghelos [1185-1185]). Dar, cel mai important pentru subiectul nostru, el arată că Românii au colonizat atât Podolia cât şi Lituania, Livonia şi Borussia, adică Prusia.

 

Dacă, pe de-o parte, era foarte cunoscută prezenţa Românilor în Podolia şi alte ţinuturi dinspre Marea Neagră stăpânite de Polonia prin mijlocirea Lituaniei (vom reveni asupra acestui fapt), pe de alta originea românească a romanităţii baltice apare pentru prima dată în istoriografia apuseană. Cu toată noutatea sa oficială (atenţie!), teoria este acceptată, uimitor, fără proteste, de contemporani şi urmaşi.

 

Analele lui Joachim Cureus, tipărite la 1571, conţin afirmaţia că prusienii sunt în mare parte de origine romană, întrucât sunt, de fapt… de origine valahă! Este cu putinţă, desigur, ca acest savant silezian să nu fi cunoscut foarte bine situaţia din Prusia. Dar altfel stau lucrurile cu istoricii Thomas Hiärne şi Moritz Brandis, ambii de origine baltică; ei preiau aceste afirmaţii, un veac mai târziu, fără nici o contrazicere ori reticenţă. De asemenea Stanislas Sarnicki, polonez, (şi să nu uităm că în acea vreme Coroana Poloniei includea şi Lituania), consideră şi el că există o serioasă componentă românească a Lituaniei şi lituanienilor. În veacul următor această părere se menţine neschimbată, o mărturie fiind lucrarea livoniană a lui Friedricus Menius, Syntagma de origine Livonorum (Dorpati, 1632). Descriind originea românească a balticilor, el arată că Românii s-au extins spre Marea Baltică în două valuri principale, la năvălirea hunilor şi respectiv a slavilor. Aceste valuri ar fi dus, printre altele, la formarea nobilimii locale din regiunea baltică. Andreas Cellarius preia şi el cu toată încrederea spusele lui Peucer şi Cureus, publicând la 1659 Regni Poloniae Magnique Ducatus Lituaniae Omniumque regionum juri Polonico Subjectorum Novissima Descriptio, aflată pe aceeaşi linie istorică. Christoph Hartknoch (1644-1687), celebru istoric din Prusia (deci chiar din ţinuturile baltice), păstrează aceeaşi poziţie. În adaosul său la Chronicon Prussiae a lui Petru din Duisburb, el reia teoriile privind originea romanică a prusienilor prin intermediul Românilor, fără a face însă comentarii proprii. Mai apoi însă, în Alt und Neues Preussen, el se ocupă în mod special de romanitatea prusienilor, pe care o pune în seama Românilor veniţi din sud în ţările de la Marea Baltică. Aceeaşi origine romanică asigurată de Români este atribuită şi altor popoare baltice, aşa cum am arătat mai sus. Suedezul Gustav Adolf Humble va susţine pe această temă, în 1697, o disertaţie despre originea livonienilor, aflată cu totul pe această linie.

      

Nu insistăm mai mult asupra reprezentanţilor acestei teorii. Trebuie însă arătat că ea a început a fi tot mai mult înlăturată atât din motive politice – pe care nu le discutăm – cât şi din altele, foarte importante fiind cele lingvistice. Şi aceasta pentru că, de fapt, nici prusiana şi nici celelalte limbi baltice nu sunt, de fapt, limbi latine, romanice. Şi revenim atunci, la întrebarea pusă la începutul lucrării:

 

Totuşi, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Simplu: din realitate. Valurile de Români venite spre nord, ca reacţie la diferite invazii şi asupriri petrecute în teritoriile sudice, ori ca efect al unor activităţi economice (comerţ, păstorit) sunt o realitate. Prezenţa lor poate fi urmărită astăzi până în Bielorusia actuală, şi pe alocuri chiar mai departe. Este mai mult decât probabil că în epocile mai vechi Români au constituit o proporţie destul de importantă în ţinuturile baltice pentru a lăsa mai departe moştenirea mândriei originii lor. Dacă la nivel lingvistic şi toponimic urmele sunt destul de slabe, acesta este rezultatul firesc al asimilării Românilor nordici de către populaţiile fino-ugrice din zonă. Localnicii au păstrat însă multă vreme amintirea unei origini romane, la fel cum au păstrat-o multă vreme şi spaniolii pe cea a originii lor goto-getice (despre care, poate, vom avea prilejul alcătuirii unei lucrări separate). Rămâne o realitate istorică prezenţa Românilor în nordul Europei, ca şi înrudirea spirituală şi de sânge cu popoarele baltice, fino-ugrice. (© ACESDS)