$$$

 În Mumbai, India, există o armată de oameni îmbrăcați în alb, numiți Dabbawalas, care sfidează orice computer logistic de la Amazon sau FedEx. Ei livrează zilnic 200.000 de prânzuri calde, gătite acasă de soții, către soții lor aflați la birou, și returnează sufertașele goale seara. Majoritatea sunt analfabeți sau semi-analfabeți. Nu folosesc telefoane, nu au aplicații și folosesc doar trenul și bicicleta. Cum reușesc? Folosesc un cod complex de culori și semne pictate pe cutii. Precizia lor este uluitoare: studiile de la Harvard au arătat că fac doar o greșeală la 6 milioane de livrări (nivelul Six Sigma). Este un triumf al organizării umane bazate pe devotament, nu pe tehnologie.

Istoria acestui serviciu datează din anul 1890, când India se afla sub conducere britanică. Totul a început când un bancher a dorit să mănânce la prânz mâncare gătită acasă și l-a angajat pe Mahadeo Havaji Bachche pentru a-i aduce sufertașul. Ideea a prins rapid, deoarece muncitorii din diverse comunități aveau restricții dietetice specifice sau pur și simplu preferau gustul familiar al bucătăriei de acasă în locul mâncării de la cantină. Ceea ce a început cu un singur om s-a transformat într-o rețea de peste 5.000 de curieri dedicați.

Recipientul folosit, numit „dabba” sau „tiffin”, este o piesă de inginerie simplă, dar eficientă. Acesta este cilindric, fabricat din oțel inoxidabil sau alamă, și este compus din mai multe compartimente suprapuse, ținute împreună de o clemă metalică. Această structură permite separarea felurilor de mâncare: orezul jos, curry-ul la mijloc, iar lipiile și legumele deasupra, menținând totul cald timp de câteva ore. Greutatea unui astfel de recipient plin este considerabilă, dar un dabbawala transportă zeci de astfel de cutii simultan.

Sistemul de codare este cheia succesului lor și a fost dezvoltat special pentru a fi înțeles indiferent de nivelul de alfabetizare. Pe capacul fiecărei cutii sunt pictate manual simboluri, litere și culori. Acestea nu indică numele destinatarului, ci o serie de coordonate logistice: punctul de colectare, stația de tren de plecare, stația de sosire, clădirea de birouri și chiar etajul exact. Dabbawala nu trebuie să citească o adresă, ci doar să recunoască forma și culoarea care îi spun în ce direcție trebuie să trimită cutia la următoarea sortare.

Procesul logistic este un exemplu perfect de muncă în echipă și funcționează ca o ștafetă bine unsă. O singură cutie de prânz își schimbă purtătorul de trei sau patru ori pe parcursul călătoriei sale. Un dabbawala colectează cutiile de la locuințe cu bicicleta, le duce la gara locală, unde sunt sortate și predate unui alt grup care le urcă în tren. În tren, cutiile sunt rearanjate în funcție de stația de destinație, iar la sosire sunt preluate de echipa locală care face livrarea finală la birouri.

Timpul este esențial în această operațiune, deoarece trenurile suburbane din Mumbai sunt extrem de aglomerate și punctuale. Dabbawalas au la dispoziție doar câteva zeci de secunde pentru a încărca și descărca lăzile grele de lemn în care sunt stivuite sufertașele. Ei au devenit o parte integrantă a peisajului feroviar, călătorii obișnuiți făcându-le loc din respect pentru misiunea lor, știind că transportă prânzul orașului.

Organizația funcționează ca o cooperativă, nu ca o companie clasică. Toți membrii sunt parteneri egali și acționari, contribuind cu o sumă inițială la intrarea în asociație, care le acoperă bicicleta și uniforma. Veniturile sunt împărțite în mod egal, indiferent de vechime sau de rolul specific din acea zi. Această structură plată elimină conflictele ierarhice și motivează fiecare individ să își facă treaba perfect, deoarece succesul colectiv depinde de fiecare verigă.

Filozofia lor de viață este adânc înrădăcinată în valorile spirituale ale sectei Varkari, din care fac parte majoritatea. Ei consideră că „a oferi hrană este a-l servi pe Dumnezeu”. Această credință transformă munca lor dintr-o simplă livrare într-un act de serviciu divin. Uniforma lor albă imaculată și tichia tradițională Gandhi nu sunt doar semne distinctive de branding, ci simboluri ale purității și respectului față de hrana pe care o manipulează.

Recunoașterea internațională a venit odată cu vizita Prințului Charles (actualul Rege Charles al III-lea) în 2003, care a fost atât de impresionat de eficiența lor încât i-a invitat la nunta sa cu Camilla Parker Bowles. De asemenea, magnatul Richard Branson a călătorit personal cu ei pentru a le învăța secretele. Școlile de afaceri din întreaga lume studiază modelul lor pentru a înțelege cum o organizație cu costuri tehnologice zero poate atinge o eficiență operațională aproape perfectă.

În ciuda modernizării rapide a Indiei și a apariției aplicațiilor de livrare precum Zomato sau Swiggy, Dabbawalas rămân relevanți și prosperi. Ei oferă ceva ce tehnologia nu poate replica: legătura emoțională a mâncării de acasă și o fiabilitate testată timp de 130 de ani. Nici musonii violenți care inundă străzile orașului nu îi opresc; legenda spune că singura dată când serviciul a fost oprit a fost în timpul unor greve politice majore, nu din cauza vremii sau a erorilor logistice.

$$$

 

Mă numesc Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, într-o familie numeroasă, complexă și marcată de contraste. Am fost al șaptelea copil dintr-o familie cu 11 copii, dintre care mulți au murit de timpuriu, așa cum era, din păcate, obișnuit în secolul al XIX-lea.

Tatăl meu, Gheorghe Eminovici, a fost căminar și administrator de moșii, un om sever, ambițios, preocupat de ascensiunea socială și de educația copiilor săi. Originea familiei mele a fost intens discutată de istorici: se știe că tatăl meu provenea din nordul Moldovei, cu posibile rădăcini în zona Bucovinei, iar numele Eminovici a fost ulterior romanizat. Mama mea, Raluca Eminovici, născută Jurașcu, provenea dintr-o veche familie moldovenească de mici boieri. Era profund religioasă, blândă, tăcută și a fost figura mea de echilibru moral și afectiv.

Frații și surorile mele au avut destine adesea tragice. Șerban a murit într-un azil, Ilie a fost ofițer și a murit tânăr, Nicolae a fost poate cel mai apropiat de mine intelectual, iar Harieta, sora mea bolnavă și infirmă, a rămas o rană constantă în conștiința mea, pentru că nu am reușit niciodată să îi ofer siguranța materială de care avea nevoie.

Copilăria mi-am petrecut-o între Botoșani și Ipotești, un spațiu care mi-a structurat definitiv imaginarul. Codrii, lacul, satul, folclorul, liniștea și miturile locului au devenit mai târziu esența poeziei mele. Nu am fost un copil obișnuit; eram retras, contemplativ, adesea singur, dar cu o imaginație neliniștită.

Am urmat școala primară germană din Cernăuți, apoi Obergymnasium, unde l-am avut profesor pe Aron Pumnul, mentorul meu intelectual timpuriu. Moartea lui, în 1866, m-a marcat profund; poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” a fost una dintre primele mele afirmări publice. Nu m-am adaptat însă disciplinei școlare rigide și am abandonat studiile formale, alegând o viață boemă, lucrând ca sufleur și copist în trupe de teatru ambulante.

La 16 ani, am debutat în revista „Familia”, condusă de Iosif Vulcan, care mi-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu — un gest simbolic, ce mi-a fixat identitatea literară. Debutul nu a fost întâmplător; venea după ani de lecturi intense și formare autodidactă.

Între 1869 și 1872 am fost la Viena, unde am urmat cursuri universitare ca auditor extraordinar, fără a urmări o diplomă. Am studiat filosofie, istorie, economie politică, filologie, mitologie. L-am citit obsesiv pe Kant, Schopenhauer, filosofia indiană, textele budiste, mitologia greacă. Aici l-am cunoscut pe Ioan Slavici, care mi-a devenit prieten apropiat, și tot aici am cunoscut-o pe Veronica Micle, femeia care avea să-mi marcheze definitiv viața afectivă.

Relația cu Veronica a fost intensă, contradictorie, presărată cu despărțiri, împăcări, idealizări și suferință. După moartea soțului ei, relația noastră a devenit mai liberă, dar niciodată stabilă. A fost marea mea iubire, dar și una dintre marile mele surse de durere. După moartea mea, ea s-a sinucis, la doar câteva luni, semn al legăturii profunde dintre noi.

Am continuat studiile la Berlin, între 1872 și 1874, unde mi-am consolidat viziunea filosofică. Nu m-am întors cu diplome, ci cu o cultură solidă, europeană.

Întors în țară, am intrat în cercul Junimii, unde m-am format intelectual definitiv. Aici i-am cunoscut pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, I.L. Caragiale și Ion Creangă. Cu Ion Creangă am avut una dintre cele mai autentice prietenii ale mele — nopți lungi de discuții, ironii, vin și solidaritate umană. Relația cu Caragiale a fost mai complexă: admirație intelectuală, dar și distanță, sarcasm, neînțelegeri.

În cadrul Junimii am citit pentru prima dată „Luceafărul”. Acolo am fost recunoscut ca poet major, dar și privit cu suspiciune ca spirit incomod.

Am lucrat ca bibliotecar la Iași, apoi ca revizor școlar pentru județele Moldovei și Munteniei. Am încercat să reformez sistemul, dar m-am lovit de corupție și indiferență. Cea mai epuizantă perioadă a vieții mele a fost la ziarul „Timpul”, unde am fost principal editorialist. Am scris articole politice extrem de dure, criticând formele fără fond, clasa politică, împrumuturile externe, imitația sterilă a Occidentului. Aceste texte mi-au adus dușmani, izolare și o uzură psihică devastatoare.

Opera mea poetică a fost scrisă cu o exigență extremă. Rescriam obsesiv, abandonam variante, căutam forma absolută. „Luceafărul”, „Scrisorile”, „Glossă”, „Odă (în metru antic)”, „Mai am un singur dor”, „Floare albastră” sunt expresii ale conflictului dintre absolut și condiția umană.

După 1883, sănătatea mea s-a prăbușit. Am fost internat de mai multe ori, tratat cu mercur, un tratament agresiv care mi-a distrus organismul. Diagnosticul de atunci rămâne disputat de medicina modernă. Cert este că am fost scos din viața publică exact în momentul maturității mele intelectuale.

Am murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la București. După moartea mea, Titu Maiorescu a donat Academiei Române peste 14.000 de pagini de manuscrise, dovada unei munci titanice, nu a unui geniu spontan.

Astăzi sunt numit poetul național al României, dar această etichetă nu spune totul. Am fost fiu, frate, prieten, iubit, ziarist, gânditor și om bolnav . Am cunoscut gloria, dar și marginalizarea. Am ars repede, pentru că am trăit intens.

Și poate tocmai de aceea continui să fiu citit.

$$$

 ANACREON

Poet liric (cca. 582 î.Hr. – cca. 485 î.Hr.)

Poet liric din Teos, Asia Mică, și unul dintre cei nouă poeți lirici ai Greciei Antice. Deși nu a fost la fel de popular ca restul poeților lirici, Anacreon a rămas în istorie ca muzician și ca ultimul poet liric al Greciei Antice.

Când Teos a fost cucerit de perși în 545 î.Hr., Anacreon s-a mutat la Abdera, în Tracia. Și-a petrecut o mare parte din viață la Atena, unde a fost influențat de opera lui Eschil , care la acea vreme se afla la începutul carierei sale. Acolo, a legat prietenii și cu tatăl lui Pericle , Xanthippus, Critias și Simonides din Ceos , un alt dintre cei nouă poeți lirici.

Poezia lui Anacreon este centrată în principal pe dragoste. Chiar dacă este un reprezentant al Școlii Eolice, lucrările sale prezintă elemente ale Școlii Ionice. Se spune că majoritatea poeziilor sale începeau cu o invocație adusă Afroditei. Acestea erau frecvent însoțite de muzică dintr-un barbiton pe un ton erotic. A folosit trei moduri muzicale. Din întreaga sa operă astăzi au supraviețuit doar fragmente din următoarele: 3 cărți despre poezie erotică, simpotică și imnuri către zei, o carte despre iambe și o carte despre elegii.

Anacreon a cunoscut un mare succes în toată Grecia. Poeziile sale au fost citite și apreciate pe scară largă, în special de Critias, care l-a caracterizat drept „sufletul simpozionelor” și „cântăreț maestru al lirei”. A inspirat mulți poeți de-a lungul istoriei, extinzându-și influența până în epoca bizantină. Mulți amatori au încercat să-l imite. 60 dintre poeziile sale care au supraviețuit au fost găsite în Antologia Palatină, descoperită în 1606. Antologia Palatină a influențat semnificativ poezia europeană, inclusiv pe Goethe, care a studiat operele lui Anacreon.

Când Anacreon a murit, compatrioții săi au bătut monede care îl înfățișează. La Atena, a fost sculptată o statuie de bronz a sa, care se afla pe Acropole, chiar lângă statuia lui Xantippus. Se spune că ambele au fost sculptate de Pheidias . Anacreon a fost ulterior portretizat într-o serie de ceramică, precum și în picturi, cea mai notabilă fiind realizată de Jean-Leon Gerome, unde își cântă barbitonul lângă doi amoroși și Iubirea.

Sursa:

„Anacreon”. Noul dicționar enciclopedic Helios. Passas I. Atena, 1946. Tipărit.

$$$

 ANDREI BÂRSEANU, PREȘEDINTELE ASTREI

1911 – Andrei Bârseanu a condus impresionantele manifestări culturale şi artistice prilejuite de adunarea generală de la Blaj (28-30 august 1911 ), care a omagiat semicentenarul Asociatiunii, fiind onorată de prezenţa a numeroase personalităţi culturale: mitropoliţii Ioan Meţianu şi Victor Mihalyi de Apşa, George Coşbuc, I.L. Caragiale, Nicolae Iorga (căruia autorităţile nu i-au dat voie să vorbească!), Iacob Mureşianu, Aurel Vlaicu, Octavian Goga, Partenie Cosma, Iosif Blaga, Ioan Lupaş, C. Diaconovich, Sextil Puşcariu, Ioan Micu Moldovan, Iuliu Maniu, Iosif Popovici, Simion Mehedinţi, Tiberiu Brediceanu, Gheorghe Pop de Săseşti, Gh. Dima, Jan Urban Jarnik, Vasile Goldiş etc. şi de delegaţii din 50 de despărţăminte cărora li s-au prezentat concerte conduse de Iacob Mureşianu şi o reprezentaţie teatrală a Teatrului Naţional din Bucureşti, cu participarea actorilor Aristizza Romanescu, Petre Liciu şi Zaharia Bârsan.

Prima şedinţă a acestei „grandioase manifestări a solidarităţii naţiunii române în străduinţele sale culturale” – cum o aprecia Iuliu Maniu – s-a desfăşurat în Catedrala Sfintei Treimi, când Andrei Bârseanu a rostit cuvântul de deschidere, urmat de cei doi mitropoliţi, de Blaj şi de Sibiu, de Iuliu Maniu, directorul despărţământului Blaj, de Ioan Micu Moldovan, care a adus salutul blăjenilor, şi de Vasile Goldiş, din partea Societății pentru fond de teatru român.

Din amvonul catedralei – aprecia corespondentul Telegrafului Român – Andrei Bârseanu „a vorbit frumos şi cu putere de convingere, întocmai cum odinioară, tot de la acel loc a vorbit şi marele Bărnuţiu. […] Cum stătea în picioare pe amvon, cu faţa spre altar şi Arhierei, razele de soare, cari străbăteau prin ferestrele catedralei, luminau frumos fruntea şi de altcum luminată a acestui înţelept bărbat al neamului nostru … „

La Blaj, Ştefan Cicio Pop, în numele unei comisii formate din Nicolae Iorga, Aurel Vlaicu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş şi Valeriu Branişte, l-a propus pe Andrei Bârseanu pentru funcţia de preşedinte, afirmând: „comisiunea nu a găsit decât un singur om vrednic, care şi până acum a fost alesul neamului, pe domnul Andreiu Bârseanu … , cel mai demn de a ocupa scaunul prezidenţial al lui Şaguna şi al celorlalţi mari şi iluştri prezidenţi ai Asociaţiunii. Pentru funcţia de vicepreşedinte a fost propus şi ales dr. Vasile Suciu, viitorul mitropolit de Blaj.

În calitate de preşedinte, Andrei Bârseanu va reprezenta, în deceniul următor, Asociaţiunea şi apoi Consiliul Naţional Român şi asociaţiile profesorilor din Sibiu, la numeroase manifestări publice – culturale, artistice, social-politice -, ale Academiei Române, ale Asociaţiunii, ale bisericii, armatei, profesorilor, avocaţilor, femeilor, funcţionarilor şi ale altor societăţi culturale româneşti.

Imnul Astrei compus de Iacob Mureşianu, pe versurile lui Andrei Bârseanu, lansat la Blaj, 1911

Pe cerul nostru înnorat

Stea mândră s’a ivit

Și, iată s’a înviorat

Apus şi răsărit.

L’a ei lucire, frați Români,

Din somn vă deşteptaţi;

Voi inimile vă ‘ncălziţi

Şi mintea lurminaţi

Deschideți largi ferești şi uşi,

Să intre raza ei;

Primiţi cu drag cerescul sol

Și’n colțuri de bordei!

Ajungă veacuri de dureri,

De când voi suferiţi

Și’n întunerec cufundaţi

Trişti soarta v’o jeliţi!

De mândra stea călăuziţi

Drum nou voi apucaţi

Și ‘n gând şi ‘n doruri strâns uniţi

Ursita v’o schimbaţi!

Menire ‘naltă v’a urzit

În lume Domnul sfânt;

Datori sunteţi să vă ‘mpliniţi

Menirea pe pământ!

Iar tu ce’n ceasul de dureri

Solie ne-ai trimis

Și-al tău izvor de mângâieri

Din nou ni l-ai deschis,

Cu dreapta-ţi să ne ocroteşti,

Puternic Dumnezeu;

A noastră stea pe bolţi cereşti

Luciască ‘n veci mereu!

$$$

 APARIȚIA STATULUI POLONIA

Teritoriul de astazi al Poloniei a fost locuit de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n. Polonia si polonezii au fost amintiti pentru prima data in istoria scrisa in secolul al X-lea, prin cronicile istoricului andaluz, Ibrahim ibn Jakub, pe numele lui intreg “Ibrāhīm ibn Ya‛qūb al-Isrā’īlī al-Turtūshī”, adica Ibrahim (Abraham) ibn (fiul lui) Jakub (Yacob) al-Isrā’īlī (evreul) al-Turtūshī (probabil din Turcia).

Polonia-4Naţiunea poloneză a început să se formeze în entitate teritoriala în secolul al X-lea sub dinastia Piast. Primul conducător istoric al Poloniei menţionat în documente este Mieszko I din casa Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din regatul Ceh, adoptând religia creştină catolică in noua religie oficială a ţării, la care majoritatea poporului s-a convertit în cursul secolului următor. Succesorul şi fiul său, Bolesław (Viteazul), a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman – German, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.

Fiul lui Mieszko II, Kazimir (Înnoitorul), a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului feudal clasic. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimir nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Wladyslaw Herman, dar acesta a renunţat la titlul regal. Bolesław III (“cel cu Gura strambă) a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său, acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente regiuni/cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Mari şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral. Polonia fărâmiţata a devenit prada extrem de facila armatelor mongole ale Hoardei de Aur.

În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I (“cel Bărbos”) şi Henryk II (“cel Pios”). Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.

În 1320, Władysław I devine rege al Poloniei reunificate. Fiul său Casimir cel Mare reface economia Poloniei, construieşte noi castele şi câştigă războiul împotriva Ducatului Rus (Lviv devine oraş polonez). Władysław I-ul uneste Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare, a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare ale ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.

În anul 1370, Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d’Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.

Sub dinastia Jagielonienilor, Polonia îşi construieşte o alianţă cu vecina sa Lituania. O epocă de aur survine în secolul al XVI-lea în timpul Uniunii Lublin cu Lituania în Uniunea Polono-Lituaniană. Cetăţenii Poloniei se mândresc cu libertăţile antice şi sistemul parlamentar, deşi Szlachta ( Shleahta- Adunarea Nobililor) a monopolizat multe din beneficii. Odată cu acea perioadă, polonezii au privit libertatea ca cea mai importantă valoare. Polonezii de multe ori se numesc naţiunea oamenilor liberi.

$$$

 APARIȚIA STATULUI POLONIA

Teritoriul de astazi al Poloniei a fost locuit de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n. Polonia si polonezii au fost amintiti pentru prima data in istoria scrisa in secolul al X-lea, prin cronicile istoricului andaluz, Ibrahim ibn Jakub, pe numele lui intreg “Ibrāhīm ibn Ya‛qūb al-Isrā’īlī al-Turtūshī”, adica Ibrahim (Abraham) ibn (fiul lui) Jakub (Yacob) al-Isrā’īlī (evreul) al-Turtūshī (probabil din Turcia).

Polonia-4Naţiunea poloneză a început să se formeze în entitate teritoriala în secolul al X-lea sub dinastia Piast. Primul conducător istoric al Poloniei menţionat în documente este Mieszko I din casa Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din regatul Ceh, adoptând religia creştină catolică in noua religie oficială a ţării, la care majoritatea poporului s-a convertit în cursul secolului următor. Succesorul şi fiul său, Bolesław (Viteazul), a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman – German, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.

Fiul lui Mieszko II, Kazimir (Înnoitorul), a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului feudal clasic. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimir nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Wladyslaw Herman, dar acesta a renunţat la titlul regal. Bolesław III (“cel cu Gura strambă) a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său, acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente regiuni/cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Mari şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral. Polonia fărâmiţata a devenit prada extrem de facila armatelor mongole ale Hoardei de Aur.

În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I (“cel Bărbos”) şi Henryk II (“cel Pios”). Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.

În 1320, Władysław I devine rege al Poloniei reunificate. Fiul său Casimir cel Mare reface economia Poloniei, construieşte noi castele şi câştigă războiul împotriva Ducatului Rus (Lviv devine oraş polonez). Władysław I-ul uneste Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare, a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare ale ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.

În anul 1370, Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d’Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.

Sub dinastia Jagielonienilor, Polonia îşi construieşte o alianţă cu vecina sa Lituania. O epocă de aur survine în secolul al XVI-lea în timpul Uniunii Lublin cu Lituania în Uniunea Polono-Lituaniană. Cetăţenii Poloniei se mândresc cu libertăţile antice şi sistemul parlamentar, deşi Szlachta ( Shleahta- Adunarea Nobililor) a monopolizat multe din beneficii. Odată cu acea perioadă, polonezii au privit libertatea ca cea mai importantă valoare. Polonezii de multe ori se numesc naţiunea oamenilor liberi.

$$$

 ASSURNASIRPAL AL II-LEA

Crud pana la dementa,fara precedent chiar si in cronica regilor sangerosi ai Asiriei,Assurnasirpal al II-lea ,care a domnit intre 883 i.Chr-859 i.Chr,deci la inceputul perioadei Regatului Asirian Nou(908-605 i.Chr,trece prin foc intreaga Mesopotamie si Siria.

Pentru popoarele ingrozite din Orinetul Apropiat era semn ca leul insetat de sange al Assurului s-a trezit.Asupra lor venea focul si groaza,jaful si atrocitatile ,distrugerea si masacrele ,venea neantul .Pentru ca Assurnasirpal al II-lea duce la rafinament politica de stat a teroarei ,intemeiata de Tukulti-Ninurta I.

Asirienii ,beneficiind de serviciile celei mai moderne armate a Orientului acelei vremi,jefuiesc si extermina cu desavarsire pe locuitorii tinuturilor care manifesta o cat de mica importrivire impotriva cuceritorilor.Ramasitele populatiei sunt luate in captivitate.Cea mai activa parte a poporului si toti cei care aveau vrei legatura cu puterea anterioara ,indiferent de atitudinea fata de cucerire erau ucisi in chinuri.Oamenii erau mutilati,trasi in teapa,jupuiti de vii,decapitati,legati in piramide si arsi de vii.Cetatenilor de frunte li se ardeau ochii,li se taiau bratele,picioarele ,nasul si urechile,iar trupurile astfel mutilate erau expuse in custi,pentru inveselirea trupelor care jefuiau si incendiau.In terioriile ce se supuneau fara impotrivire ,dupa „pacificarea”cetatenilor influenti si conducatorilor,asirienii instigau la revolte pentru a avea motiv sa se socoteasca si cu populatia de rand;femeile si barbatii ,apti de drumul lung si obositor al captivitatii,erau transformati in sclavi,batranii si copii erau ucisi pe loc si tot ce mai ramanea era dat prada flacarilor.

Sesizand ,din experienta anterioara,ca dificultatile stapanirii sporeau dupa cucerire,pentru a pastra teritoriul subjugat,Assunasirpal al II-lea a inaugurat strategia cetatilor de sprijin;in punctele strategice cele mai importante a construit cetati asiriene care sa serveasca drept baze militare si logistice pentru continuarea ofensivei.In mai putin de sapte ani 883-876 i.Chr,Assurnasipal al II-lea a supus intrega Mesopotamie,atingand Karkemishul ,pe Eufrat,precum si o parte din regiunile muntoase din est.Imperiul Asirian fusese refacut in granitele anterioare ,ale lui Tiglatpalassar I.In 876 i.Chr cu sprijinul regilor din uniunea de state din Siria de nord,Assurnasirpal al II-lea a atins si coasta feniciana.In interior,incearca si el sa se desprinda de sub tutela aristocratiei din consiliul batranilor din capitala Assur,construind o noua capitala la Nimrud(Kalach).Urmasul sau va desavarsi aceasta independenta de sub infleunta consiliului batranilor.

Domnia acestui conducator asirian a fost una a terorii.Era exponentul unui neam de razboinici,care nu cunosteau frica si aveau o singura credinta:razboiul cu orice pret.