$$$

 Efect placebo _ efect nocebo.

 

 Este incredibil cât de mult poate fi influenţat subconştientul nostru de forţa sugestiei! Și întrucât mintea subconştientă este cea care controlează corpul nostru şi întreaga viaţă, prin intermediul sugestiei putem avea parte de o mulţime de întâmplări – unele plăcute, altele extrem de neplăcute.

 

 Multă lume a auzit de efectul placebo. În cadrul unui experiment medical, ţi se dă un medicament despre care ţi se spune că este foarte eficient – de pildă ca pansament gastric. Din 100 de voluntari pe care se testează medicamentul, aproximativ 50 constată într-adevăr că au scăpat de durerea de stomac. Dar, surpriză! Aşa-zisul medicament este de fapt o bobiţă de zahăr acoperită de un înveliș albastru. El nu conţine nimic altceva decât zahăr. Și atunci, ce anume i-a vindecat pe cei 50 de voluntari?

 Forţa sugestiei. Li s-a spus că se vor face bine, au fost convinşi că se vor face bine şi s-au făcut bine. În fapt, subconştientul lor a fost convins de eficienţa medicamentului şi a dat organismului comenzile necesare pentru a se face bine. Tot ceea ce mintea noastră crede, poate realiza.

 Mult mai puţini au auzit de efectul nocebo. În cadrul unui experiment similar, ţi se dă o pastilă despre care eşti avertizat că îţi va face rău – de pildă crampe stomacale. De data aceasta, numărul celor ce se plâng de dureri la stomac este însă de 90! Evident era aceeaşi pastilă inofensivă de zahăr. Se constată însă că forţa sugestiei negative este mult mai mare decât a sugestiei pozitive.

 

 Lucrul acesta trebuie să ne dea de gândit. Suntem expuşi zilnic, oră de oră, unei adevărate avalanşe de mesaje negative, în primul rând prin presă. Inundaţii, cutremure, avioane prăbușite, crime, violuri, preţuri care cresc, bârfe răutăcioase ale colegilor, accidente de maşină; etc etc.

Aceste mesaje cu puternică valoare emoțională lucrează fără să ne dăm seama asupra subconştientului nostru. Iar rezultatul este că ne merge prost fără să ştim de ce. Suntem deprimaţi, ne pierdem încrederea într-o viaţă mai bună, ne așteptăm să ni se intâmple ce e mai rău. Și, de obicei, la ce te aştepţi, aşa se întâmplă. Dăm vina pe ursită, pe guvern, pe socri, pe colegi, fără să observăm că, de fapt răul este în noi. Că l-am lăsat să pătrundă în mintea noastră ori de câte ori a vrut, fără sã realizăm că trăim în casă cu un duşman.

 Gata! Puneţi piciorul în prag! Începând de astăzi închideți uşile pentru aceşti musafri periculoşi. Evitaţi să mai urmăriți jurnalele cu ştiri negative. Schimbaţi postul pe altceva. În fond aveţi 25 -30 -40 de canale prin firma de cablu. Urmăriți emisiunile educative şi cele care să vă refacă starea optimistă. Muzică, divertisment, comedii...Evitaţi persoanele negative, cele care permanent se vaietă, critică şi condamnă. Dacă aşa sunt colegii de serviciu sau, mai rău, şeful dumneavoastră, gândiți-vă foarte serios să vă căutați un alt loc de muncă. Altfel, rămânând alături de ei, riscaţi să vă condamnaţi la o viaţă de eşec şi frustrare.

Asociaţi-vă cu persoane pozitive, optimiste, orientate spre succes. Dacă vreţi să aveţi o viaţă de succes, trebuie să staţi cât mai mult în preajma unor oameni de succes. Învăţaţi de la ei, gândiţi ca ei, acţionaţi ca ei.

 Folosiţi permanent forţa sugestiei pozitive citind cărţi motivaţionale sau biografii ale oamenilor de succes, ascultând casete şi CD-uri motivaţionale, participând la cursuri şi seminarii despre succes, urmărind emisiuni radio şi TV cu oameni de succes.

 Pe scurt, folosiţi la maximum forţa sugestiei pozitive şi reduceţi la minim forţa sugestiei negative.

 Preluaţi controlul tuturor elementelor de sugestie din preajma dumneavoastră şi folosiţi-le pentru a vă atinge obiectivele.

 Vă sugerez un mic exerciţiu pe care să-l faceţi zilnic, timp de două săptămâni:

1) nu vă mai plângeţi de nimic, nici în sinea dumneavoastră, nici faţă de alţii

2) nu mai urmăriți jurnalele de ştiri la televizor

3) nu ascultaţi văicărelile celor din preajmă, cereţi-le să schimbe subiectul. Dacă aveţi răbdarea să faceţi acest exerciţiu, veţi observa că perspectiva asupra vieţii vi se va schimba.

                * Cu stimă și respect_Ady O *

$$_

 MEMORIE CULTURALĂ - ION FRUNZETTI

“Sunt mai bogat decît confraţii mei scriitori, care-s numai literaţi, – ceea ce e o bogăţie imensă – dar n-au, ca mine, acelaşi acces la grădinile paradiziace ale artei, acces care-ţi creşte fiinţa cu fiecare nouă experienţă artistică, cu fiecare nouă descoperire ce faci, în domeniul ştiinţei inefabile de a spune ceea ce nu se poate cuprinde în nicio formulă, ceea ce necesită, cu fiecare nou efort de a spune, crearea limbajului adecvat. Sînt un om sortit de destin să-mi aflu fericirea prin facultatea de a-mi revărsa în suflet toţi artiştii lumii. Şi tuturor artiştilor acestei ţări le pot mulţumi că sînt aşa cum sînt, dacă a fi aşa cum eşti te poate mulţumi! “ Ion Frunzetti

Ion Frunzetti şi-a revărsat talentul în poezie, filozofie, istoria culturii, critică literară, estetică, înţeleasă ca filosofia artei, în această ultimă ipostază dedicându-i o profundă analiză filosofică poeziei lui Lucian Blaga, dar și a făcut și traduceri.

Ion Frunzetti s-a născut la 7/20 ianuarie 1918, în Bacău - d. 11 sept. 1985, București), poet, eseist și traducător. Este fiul Anei (n. Pandele) și al lui Const. Frunzetti, ofițer de carieră. 

Face școala primară la Târgu Ocna (1924-27), timp în care ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov, iar ceva mai târziu de la N.N. Tonitza, a frecventat cursurile liceelor din diverse oraşe, în funcţie de mutările de garnizoană ale tatălui. 

Și-a luat bacalaureatul în 1936, la Timișoara și a publicat poezii în câteva reviste locale precum “Crai nou”, “Colţ de ţară”, „Fruncea”. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, făcând, în paralel, un an și la Facultatea de Drept. Mărturisea că a fost atras spre Facultatea de Litere şi Filozofie de posibilitatea de a-şi desăvârşi studiile de filozofie. Îşi ia teza de licenţă în estetică în 1940, sub conducerea lui Tudor Vianu (“Problema tragicului în artele plastice”, distinsă cu magna cum laude).

Are o susţinută activitate de traducător din limbile franceză, spaniolă, italiană, germană şi engleză care dă sens concret unei mari disponibilităţi intelectuale, de la Cervantes şi Shakespeare până la Thackeray şi Rimbaud. 

Studiile sale – mai ales cele referitoare la Renaştere, la baroc şi la arta primei jumătăţi a secolului XX – sunt, în descendenţa celor al lui T. Vianu, unele dintre cele mai importante în literatura românească de specialitate. Eseurile din paginile diverselor periodice configurează un univers larg al ideilor, o arhitectură sistematică a unei imense informaţii, mereu sporită şi trecută prin filtrul interpretării personale. 

Volume publicate: “Risipă avară”, 1941; “Greul pământului”, 1943; “Maree”, 1945; “Ostrovul meu”, 1957; “Dragostele aceleaşi inimi”, 1967; “Ţărmurile clipei”, 1983; “Pegas între Meduza şi Perseu”, 1985; “Scrieri, I-II”, 1997; “În căutarea tradiţiei”, 1998; “Disparate”, 2002.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MIRCEA SANTIMBREANU

Mircea Sântimbreanu, un scriitor al copilăriei reale - n. 7 ianuarie 1926 - d. 20 august 1999. Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa, Mircea Sântimbreanu este citit ca un “autor pentru copii” și ca un scriitor care a înțeles profund mecanismele educației, ale limbajului și ale umorului. 

El ne reamintește că râsul poate fi o formă de cultură, iar copilăria, un teritoriu literar de maximă seriozitate.

A studiat la Liceul “Avram Iancu” din Brad (1935-1943), a absolvit Facultatea de Drept (1947) și Facultatea de Filosofie din București (1951), iar între anii 1948-1951 a fost asistent universitar la Catedra de Drept Penal a Universității București.

Din 1952 până în 1960 Mircea Sântimbreanu a lucrat ca profesor de istorie la Școala mixtă nr. 2 “La Teiu“, devenită din 1954 Școala elementară de 7 ani nr. 139 din București, cartierul Rahova. 

Experiența cu micii elevi l-a ajutat să înceapă să scrie primele sale cărți pentru copii. Din anul 2000, școala poartă numele de Mircea Sântimbreanu.

La 20 mai 1996 Mircea Sântimbreanu a fost declarat “Cetățean de onoare al municipiului Brad”, ca Fiu al Țării Zarandului, pentru întreaga sa activitate în domeniul literaturii.

Mircea Sântimbreanu, pedagogul literaturii, care a învățat generații întregi să râdă inteligent, ocupă un loc aparte în literatura română, nu prin solemnitate, ci prin umorul fin, atent calibrat, care nu subestimează copilul și nu infantilizează lectura. Este unul dintre autorii care au înțeles devreme că literatura pentru copii nu este o literatură “mai mică”, ci una mai dificilă, pentru că trebuie să fie sinceră, clară și profundă în același timp.

Sântimbreanu nu scrie despre o copilărie idealizată, ci despre una vie, zgomotoasă, imperfectă, populată de elevi neastâmpărați, profesori riguroși, reguli absurde și situații în care comicul se naște firesc din viața de zi cu zi. Universul său este recognoscibil oricui a trecut prin școală: recreații prea scurte, cataloage amenințătoare, autoritate contestată și solidaritatea spontană dintre copii. Prin această abordare, el devine nu doar un povestitor, ci un fin observator al psihologiei copilului și al mecanismelor educaționale. La Sântimbreanu, râsul este un instrument de înțelegere, uneori, de critică blândă. Ceea ce diferențiază decisiv stilul lui Mircea Sântimbreanu este umorul său inteligent, niciodată grosier, niciodată moralizator în mod agresiv. Situațiile sunt construite cu precizie, dialogurile sunt vii, iar poanta finală nu anulează sensul, ci îl accentuează.

El scrie pentru copii fără a coborî nivelul limbajului, mizând pe ideea, profund modernă, că inteligența se formează prin provocare, nu prin simplificare excesivă. De aici și longevitatea textelor sale: ele funcționează la fel de bine pentru copii, adolescenți și adulți nostalgici.

Într-o epocă în care literatura pentru copii riscă adesea să devină fie prea didactică, fie excesiv de superficială, opera lui rămâne un reper de echilibru, finețe și inteligență narativă.

Surse:

https://liceunet.ro/mircea-santimbreanu?readmore=true

$$$

 

Astăzi folosim folia de aluminiu pentru a împacheta resturile de mâncare, dar în secolul al XIX-lea, acest metal era cel mai prețios material de pe Pământ, mai valoros decât aurul sau platina. Motivul nu era raritatea minereului, ci dificultatea extremă de a-l extrage din rocă. Împăratul Napoleon al III-lea al Franței organiza banchete unde oaspeții obișnuiți mâncau din farfurii de aur, în timp ce oaspeții de onoare primeau tacâmuri de aluminiu. Când vârful Monumentului Washington a fost finalizat în 1884, a fost acoperit cu o piramidă de aluminiu de 2,8 kg, considerată la acea vreme o demonstrație supremă de bogăție și putere tehnologică a Statelor Unite. Abia doi ani mai târziu, descoperirea electrolizei a prăbușit prețul, transformând un metal regal într-unul banal.

Aluminiul este, paradoxal, cel mai abundent metal din scoarța terestră, reprezentând peste 8% din masa solidă a planetei noastre. Cu toate acestea, el nu se găsește niciodată în stare pură în natură, ci este întotdeauna combinat chimic cu alte elemente, în special oxigenul, formând minereuri precum bauxita. Înainte de epoca industrială, legătura chimică dintre aluminiu și oxigen era prea puternică pentru a fi ruptă prin metodele tradiționale de topire folosite pentru fier sau cupru, ceea ce făcea ca metalul pur să fie o curiozitate științifică extrem de rară.

Primele încercări de izolare au fost laborioase și au produs doar particule minuscule. Chimistul danez Hans Christian Ørsted a reușit abia în 1825 să obțină o formă impură de aluminiu, urmat de germanul Friedrich Wöhler care a rafinat procesul în 1845, obținând bucăți suficient de mari pentru a le studia proprietățile. Ușurința uimitoare a materialului a fascinat comunitatea științifică, care l-a clasat imediat drept metal nobil, demn de a fi folosit în bijuterii fine alături de pietre prețioase.

În Franța, chimistul Henri Sainte-Claire Deville a perfecționat o metodă chimică bazată pe sodiu pentru a extrage aluminiul, cu sprijinul financiar direct al lui Napoleon al III-lea. Deși această tehnică a permis crearea unor obiecte de lux, precum zdrăngănele pentru prințul imperial sau seturi de masă exclusive, costul de producție rămânea prohibitiv. La Expoziția Universală de la Paris din 1855, lingourile de aluminiu au fost expuse într-o vitrină specială, chiar lângă bijuteriile coroanei franceze, subliniind statutul lor exclusivist.

Piramida de pe Monumentul Washington, menționată la început, este un exemplu perfect al acestei perioade de tranziție. Înainte de a fi montată la înălțime, piesa de 100 de uncii a fost expusă la magazinul Tiffany’s din New York, unde oamenii stăteau la coadă pentru a o admira. Fiind un excelent conductor electric, rolul său practic era de a servi drept paratrăsnet pentru obelisc, dar semnificația sa simbolică era aceea de a arăta că națiunea americană stăpânește metalurgia viitorului.

Momentul de cotitură istorică a avut loc în 1886, când doi tineri chimiști, americanul Charles Martin Hall și francezul Paul Héroult, au descoperit independent și aproape simultan aceeași metodă de extracție. Ei au realizat că oxidul de aluminiu se dizolvă în criolit topit și că metalul poate fi separat eficient folosind curentul electric. Acest procedeu, numit astăzi procesul Hall-Héroult, a rămas baza producției moderne și a deschis calea către industrializarea masivă.

Impactul economic al electrolizei a fost instantaneu, prețul aluminiului prăbușindu-se spectaculos de la zeci de dolari pe uncie la câțiva cenți pe kilogram în decurs de câteva decenii. Uzinele de producție au început să fie construite lângă marile hidrocentrale, deoarece procesul necesită cantități enorme de electricitate. Ceea ce fusese un material de bijuterie a devenit brusc accesibil pentru fabricarea ustensilelor de bucătărie, a cablurilor electrice și a componentelor industriale.

Proprietățile fizice ale aluminiului l-au făcut indispensabil pentru secolul XX. Este de trei ori mai ușor decât oțelul, dar, atunci când este aliat cu alte elemente precum cuprul sau magneziul, devine extrem de dur. O altă caracteristică vitală este capacitatea sa de a forma instantaneu un strat subțire și transparent de oxid la contactul cu aerul, care sigilează metalul și îl protejează de coroziune, spre deosebire de fier care ruginește progresiv.

Această combinație de durabilitate și greutate redusă a permis dezvoltarea aviației moderne și a explorării spațiale. Fără aluminiu, construcția avioanelor comerciale de pasageri sau a rachetelor spațiale ar fi fost imposibilă din punct de vedere tehnic. Metalul care odinioară stătea doar pe mesele regilor a ajuns să zboare deasupra norilor și să formeze structura sateliților care orbitează Pământul.

Astăzi, valoarea aluminiului constă și în sustenabilitatea sa. Este unul dintre puținele materiale care pot fi reciclate la infinit fără a-și pierde proprietățile. Reciclarea unei cutii de aluminiu consumă cu 95% mai puțină energie decât producerea uneia noi din minereu, transformând deșeurile într-o resursă permanentă. Astfel, istoria acestui element s-a închis într-un cerc complet: de la o raritate extremă, la omniprezență, și acum la o resursă ecologică vitală pentru viitor.

$$$

 

CELE  MAI  FRUMOASE  CĂRȚI  SCRISE  ÎN ULTIMII  60  DE  ANI

Ai citit cartea scrisă în anul nașterii tale și care a devenit bestseller?

1940 - "Maestrul și Margareta", Mihail Bulgakov

“Pentru cine bat clopotele”,  Ernest Hemingway

1941 - "Mutter Courage și copiii ei", Bertold Brecht

1942 - “Străinul” , Albert Camus 

1943 - “Micul prinț”, Saint-Exupery

1944 - "Cei doi căpitani", Benjamin Caverin

1945 - "Arcul de triumf", Erich Maria Remarque

1946 - "Paroles” de Jaques Prevert

1947 - “Jurnalul Annei Frank” - Anne Frank

1948 -  “O mie nouă sute optzeci și patru”, George Orwell

1949 - "Jurnalul unui hot “   - Jean Jenet

1950 - Cronicile din Narnia - “Leul, Vrăjitoarea și Dulapul” de C.S. Lewis 

1951 - “De veghe în lanul de secară,”, Jerome Sellinger

1952 - "Bătrânul și marea", Ernest Hemingway

1953 - "451 de grade Fahrenheit", Ray Bradbury

1954 - “Stăpânul Inelelor”, John R.R. Tolkien

1954 - “Bonjour tristesse” , Francoise Sagan

1955 - “Lolita”, Vladimir Nabokov

1956 - “Căderea”, Albert Camus

1957 - “Cum a furat Gringe Crăciunul”, Dr. Seuss

1958 - “Mic dejun la Tiffany's”, Truman Capote

1959 - “Toba de tinichea”, Gunter Gras

1960 - “Să ucizi o pasare cântătoare”, Harper Lee

1961 - “Străin într-o țară straina”, Robert A.Heinlein

1962 - “O buclă în timp”Madeleine L’Engle  

1963 - “Clopotul de sticlă”, Sylvia Platt

1964 - “Charlie și fabrica de ciocolată”, Roald Dahl

1965 - “Ariel”, Sylvia Platt

1966 - “Flori pentru Algernon”, Daniel Keyes

1967 - "O sută de ani de singurătate", Gabriel Garcia Marquez

1968 - “Vânătorul de recompense” - Visează androizii oi electrice?-Philip K.Dick

1969 - “Abatorul 5", Kurt Vonnegut

1970 - "Pescărușul Jonathan Livingston", Richard Bach

1971 - “Frică și dezgust în Las Vegas”, Hunter S. Thompson

1972 - “Watership Hill”, Richard Adams

1973 - “Mireasa prințului” de William Goldman

1974 - "Spionul care venea din frig", John Le Carre 

1975 - “Shogun”,  James Clavel

1976 - “Cântecul Dragonului” de Anne McCaffrey

1977 - “Strălucirea”, Ștefan King

1978 - “Lumea vazuta de Garp”- John Irving

1979 - "Povestea fără sfârșit"-Michael Ende

1980 - “Cel mai iubit dintre pământeni”,

Carte de Marin Preda

1980 - “Numele trandafirului”, Umberto Ecco

1981 - “Copiii din miez de noapte”,  Salman Rushdie 

1982 - “Culoarea Violet” de Alice Walker - a câștigat Premiul Pulitzer.

1983 - “Poezii” - Nichita Stănescu

1984 - “Ferma animalelor” de George Orwell

1985 -“Dragostea în vremea holerei” (El amor en los tiempos del cólera), Gabriel García Márquez

1986 - “Povestea Slujitoarei”, de Margaret Atwood

1987 - “Durerea Războiului”, de Bao Ninh

1988 - “Al cincilea munte”, Paulo Coelho

1989 -  “Rămășițele zilei” (The Remains of the Day) de Kazuo Ishiguro 

1990 - “Peru”, Mario Vargas Llosa

1991 - Wild Swans - “Lebedele sălbatice” de Jung Chang

1992 - “Omeros “ - Derek Walcott

1993 - “Jazz”, Toni Morrison

1994 - “Alchimistul" de Paulo Coelho

1995 - “Arcadia” de Tom Stoppard

1996 - “Vedere cu un bob de nisip”, Wisława Szymborska

1997 -  “Corupți, dar nu prea”, Dario FO

1998 - “Cele 48 de legi ale puterii (The 48 Laws of Power) – Robert Greene

1999 – “Iubita mea, Sputnik” (Sputnik Sweetheart), Haruki Murakami

2000 - “Uimitoarele aventuri ale lui Kavalier și Clay”,  de Michael Chabon.

AUTOR,

Renata Decean

$$$

 — I-ai vrut pe amândoi, acum ia-i și crește-i pe amândoi. Eu m-am săturat, plec! i-a spus soțul fără să se mai uite în urmă

Ușa s-a închis încet, dar sunetul ei a rămas în sufletul Alinei ca un ecou care nu avea să se stingă prea curând. Nu a fost trântită. N-a fost scandal. Doar o plecare rece, definitivă.

Bogdan nu s-a mai întors. Nici cu privirea, nici cu inima.

Cu luni înainte, viața ei se frânsese în tăcere, în fața unui test de sarcină care arăta două linii… și a unei ecografii care arăta două inimi bătând. Gemenii. O minune dublă.

Pentru Alina, a fost o emoție care a amestecat lacrimi, teamă și o bucurie greu de pus în cuvinte. Pentru Bogdan, a fost doar o problemă.

— Nu avem posibilități, Alina… abia ne descurcăm cu noi. N-avem nici de unul, darămite de doi, îi spusese el, fără să o privească în ochi.

Cuvintele lui au durut mai tare decât ar fi recunoscut vreodată. Dar mai dureros a fost când i-a cerut să renunțe. La ei.

La cele două vieți care deja o făceau să se simtă mamă.

În noaptea aceea, Alina a stat mult timp în fața oglinzii. Își ținea palmele pe burtă, încă plată, și simțea o legătură tăcută, dar profundă.

Cum să renunțe? Cum să trăiască știind că a ales frica în locul iubirii?

— Unde mănâncă unul, mai poate mânca și al doilea, i-a spus ea într-o zi, cu o voce care tremura, dar cu o hotărâre care nu mai putea fi clintită.

A păstrat sarcina.

Și-a purtat copiii cu demnitate, chiar și atunci când Bogdan devenea tot mai distant, mai aspru, mai străin.

Spera… spera că atunci când îi va ține în brațe, ceva în el se va schimba.

Dar schimbarea a venit în sens invers.

După naștere, oboseala s-a adunat, lipsurile s-au simțit mai tare, iar Bogdan s-a pierdut complet. Nemulțumirile lui deveniseră reproșuri, reproșurile deveniseră tăceri, iar tăcerile — ziduri.

Până într-o zi.

— I-ai vrut pe amândoi, acum ia-i și crește-i pe amândoi. Eu plec!

Atât.

Fără explicații.

Fără regret.

Alina a rămas în prag, cu doi copii adormiți în pătuțuri, cu mâinile tremurând și cu o inimă care se rupea… dar nu se prăbușea.

Au fost zile grele.

Nopți nedormite.

Momente în care plângea în tăcere, ca să nu-i sperie.

Dar au fost și dimineți în care patru ochișori o priveau ca și cum ea ar fi fost întregul lor univers. Zâmbete mici, dar suficiente cât să-i dea putere.

A învățat să fie mamă, tată, sprijin și alinare.

A învățat că e mai puternică decât credea.

Că iubirea adevărată nu pleacă atunci când e greu.

Anii au trecut, iar Alina a renăscut.

Nu pentru că viața a devenit ușoară, ci pentru că ea a devenit puternică.

A muncit, a luptat, a crescut doi copii frumoși, buni, care au știut mereu că sunt iubiți dincolo de orice lipsă.

Și într-o zi, privind cum gemenii ei râdeau în soare, Alina a înțeles:

Nu fusese abandonată.

Fusese eliberată, și din contră avea doua inimi care să țină la ea , nu doar una.

Pentru că uneori, fericirea nu vine alături de cine promite, ci alături de cine rămâne.

Iar ea rămăsese.

Pentru ei.

Și pentru ea însăși.

❤️ Lasă un ❤️ în comentarii pentru toate mamele care cresc copii singure,

pentru femeile care nu au renunțat, chiar și atunci când au fost lăsate în urmă. Fiecare inimă este o îmbrățișare.

$$$

 - Vai de mine, portofelul meu, unde l-oi fi pus, Doamne? plângea bătrânica Anica ca un copil, cu lacrimi amare pe o bancă.

Erau vorbele bătrânei Anica, șoptite printre lacrimi, cu mâinile tremurând și sufletul strâns de frică.

Trecuseră sărbătorile de iarnă, trecuse Revelionul, iar ianuarie venise rece și aspru, așa cum venea în fiecare an pentru cei sărmani.

Anica nu mai avea mulți bani. Pensia ei abia ajungea pentru medicamentele bunicului bolnav și pentru cele strict necesare. Dar avea o promisiune.

O promisiune făcută nepotului ei, copilul pe care îl creștea singură, cu dragoste cât pentru o lume întreagă.

— Mamăie, îmi faci și mie o friptură? îi spusese el într-o seară, cu ochii mari și plini de speranță.

De Crăciun nu avuseseră mare lucru pe masă. Câteva cartofi, puțină pâine și multă tăcere. De Moș Crăciun nici nu mai încăpuse vorba.

Dar Anica îl strânsese la piept și îi promisese:

— Cu primii bani din pensie, mamă, îți cumpăr ceva bun de mâncare.

Și așa ajunsese în oraș, într-o zi rece de ianuarie, cu paltonul vechi pe ea și cu inima plină de speranță.

Doar că, în fața magazinului, realitatea s-a prăbușit peste ea.

Portofelul dispăruse.

L-a căutat în buzunare, în sacoșă, și-a întors haina pe dos. Nimic.

Atunci, Anica s-a așezat pe o bancă și a început să plângă. Nu cu hohote mari, ci cu plânsul acela tăcut, sfâșietor, ca al unui copil rămas singur.

— Doamne, totul s-a dus… ce-o să-i spun copilului?

În magazin, patronul se uita întâmplător pe camerele de supraveghere. A observat-o pe bătrânica slabă, speriată, cum se căuta disperată. A revăzut imaginile și a văzut clar: Anica își uitase portofelul pe tejghea.

Fără să stea pe gânduri, a ieșit afară și s-a apropiat de ea.

— Mamă, haideți puțin înăuntru.

Anica s-a speriat. Credea că a făcut ceva greșit. Cu pași mici, l-a urmat.

În magazin, patronul i-a întins portofelul.

— L-ați uitat aici.

Bătrâna a izbucnit în lacrimi din nou, dar de data asta de ușurare. A mulțumit de zeci de ori, cu mâinile împreunate.

Dar omul nu s-a oprit acolo.

A luat un coș și a început să-l umple: pulpe de pui, ulei, făină, pâine, lapte, fructe, dulciuri pentru copil.

Anica privea neputincioasă, crezând că visează.

— Nu… nu pot primi atâtea…

— Ba puteți, mamă. Azi sunteți bunica tuturor copiilor care așteaptă ceva bun acasă.

Când a ieșit din magazin, Anica ținea coșul plin și sufletul mai ușor ca niciodată.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai plângea de durere, ci de recunoștință.

În seara aceea, în casa mică și săracă, a mirosit a friptură.

Iar nepotul ei a mâncat cu poftă, fără să știe că bunătatea unui străin a făcut posibil miracolul.

Pentru că, uneori, Dumnezeu nu coboară din cer.

Trimite oameni.

Dacă această poveste ți-a strâns inima, nu trece mai departe.

Distribuie-o. Poate mâine vei fi tu omul care observă o bătrână pe o bancă și alege să nu întoarcă privirea.