$$$

 Graba e forma modernă de brutalitate

Azi mi-am făcut cafeaua mai încet.

N-a fost nimic spectaculos în asta, doar un gest banal de sâmbătă dimineața.

În fața geamului de la bucătărie am doi brazi.

Sunt plini de zăpadă și atât de liniștiți, încât pentru câteva secunde, am avut senzația că nu sunt acasă, ci prin munți într-o cabană la munte.

Genul ăla de senzație care nu cere nimic. Doar să fie lăsată să existe.

Și mi-am dat seama cât de rar îmi permit asta:

să savurez o secundă fără s-o grăbesc.

Pentru că, în restul timpului, trăim pe fugă.

Nu ne mai lovim unii de alții.

Ne grăbim unii pe lângă alții.

Iar uneori ne grăbim unii pe alții.

Graba cu care întrerupem.

Graba cu care răspundem.

Graba cu care tragem concluzii despre oameni pe care nu i-am ascultat până la capăt.

Asta e forma modernă de violență.

Oare ne grăbim ca să nu fim obligați să simțim?

Graba e o scuză elegantă pentru lipsa de empatie?

Nu știu.Ce știu însă, e că nu lasă urme vizibile, dar tocește încet tot ce atinge.

Orașele nu sunt violente pentru că sunt aglomerate.

Sunt violente pentru că sunt pline de oameni care n-au timp.

Graba nu lasă loc de nuanțe.

Și unde nu sunt nuanțe, apare duritatea.

Tonul tăios.

Verdictul rapid.

Lipsa de răbdare confundată cu eficiența.

De fapt, graba nu e un semn de forță.

E un simptom.

Al fricii că, dacă încetinești, rămâi singur cu tine.

Stând cu cafeaua în mână și cu brazii albi în față, mi-am dat seama că adevăratul lux azi nu e timpul liber.

E prezența.

Să asculți până la capăt.

Să nu răspunzi instant.

Să nu transformi totul într-o cursă.

Într-o lume care aleargă permanent,

a încetini e un act de igienă.

Și uneori, chiar de rezistență.

Așa că te întreb, fără grabă:

ce lucruri mici savurezi tu secundă cu secundă când îți dai voie să încetinești💓🥰#