$$$

 Un bărbat îşi sună soţia acasă şi spune:

- Dragă, am fost invitat să merg la pescuit în Canada cu şeful meu şi câţiva prieteni de-ai lui. Vom fi plecaţi pentru o săptămână. Este o oportunitate pentru mine să obţin acea promovare pe care am aşteptat-o, aşa că ai putea să-mi împachetezi suficiente haine pentru o săptămână, undiţa şi trusa mea de pescuit ? Vom pleca de la birou şi voi trece în fugă până acasă să-mi iau lucrurile. Oh, te rog, pune în bagaj şi noua mea pijama de mătase albastră.

Soţiei i s-a părut puţin dubios ce a auzit, dar, ca o soţie bună ce era, a făcut exact ce a rugat-o soţul ei. Weekendul următor soţul s-a întors puţin obosit dar, de altfel arătând bine. Soţia l-a întâmpinat acasă şi l-a întrebat dacă a prins mulţi peşti. El a spus:

- Da ! O mulţime de somoni şi câţiva peşti spadă. Dar de ce nu mi-ai împachetat noua mea pijama de mătase bleu, aşa cum te-am rugat ?

Soţia replică:

- Dar am făcut-o. Este în trusa ta de pescuit.

$$$

 Tristețea lui Rembrandt, decedat pe 4 octombrie 1669... Viața pictorului a fost măcinată de drame personale

Rembrandt Harmenszoon van Rijn s-a născut pe 15 iulie 1606, în orașul Leiden din Republica celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos, cum se numeau atunci Țările de Jos, și a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn și al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck, dintre cei nouă frații ai săi, fiind singurul care a învățat să scrie și să citească într-o școală latină.

În 1620, s-a înscris la Universitatea din Leiden, dar a urmat cursurile doar câteva luni, pentru că își dorea să devină pictor și a decis să înceapă studii de artă în atelierul lui Jacob van Swanenburgh.

În cei trei ani pe care i-a petrecut în atelier a învățat tehnica picturii, iar pânzele lui, majoritatea copii ale lucrărilor marilor maeștri, au fost foarte apreciate, ceea ce i-a determinat pe părinți să îl trimită în 1624 la Amsterdam.

Aici a lucrat în atelierul artistului Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia și era influențat Caravaggio. Deși a studiat cu el numai șase luni, Rembrandt a preluat de la Lastman stilul acestuia, descoperind tehnica clarobscurului.

Tânărul a părăsit Amsterdamul și și-a deschis apoi un atelier propriu în Leiden, împreună cu un prieten, Jan Lievens. A lucrat în acea perioadă la comanda cunoscutului umanist Constantijn Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei, Henric Frederic de Orania. Datorită acestuia, artistul s-a mutat la Amsterdam în 1633, unde l-a întâlnit pe negustorul de artă Hendryck van Uylenburg, care i-a propus să își deschidă un atelier în oraș. Prin intermediul lui, Rembrandt a obținut o primă comandă importantă, “Lecția de anatomie a doctorului Tulp”. Au urmat numeroase comenzi din partea familiilor bogate din oraț, care îi cereau să le realizeze portretele, iar în 1634 stathouder-ul Henric Frederic i-a comandat, prin intermediul lui Huygens, tabloul “Patimile Domnului”.

În 1634, pictorul s-a căsătorit cu Saskia van Uylenburgh, verișoara negustorului de artă, și astfel a pătruns în cercurile marii burghezii din Amsterdam. Saskia, care era fiica primarului, a adus în căsnicie o zestre de 40.000 de florini, iar pictorul a decis că ar avea mai multe șanse de succes dacă s-ar apropia de aristocrația înaltă. Cei doi s-au stabilit în cel mai elegant cartier al orașului, și-au cumpără o casă mare pe Breestraat. Artistul și-a instalat atelierul la etajul al doilea al noii reședințe.

Soții Rembrandt au fost extrem de afectați de moartea primilor trei copii ai lor. În 1635, cel dintâi fiu, Rumbartus, a murit la două luni după naștere, fetița Cornelia, născută în 1638, a murit la doar trei săptămâni, iar în 1640, au avut o a doua fiică, numită tot Cornelia, care a trăit doar o lună. În 1641, s-a născut Titus, unicul copil al cuplului care a supraviețuit până la vârsta adultă. Băiețelul s-a bucurat de o stare de sănătate bună, în schimb cea a mamei, Saskia, s-a deteriorat. Soția pictorului s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit pe 14 iunie 1642.

În acest timp, Rembrandt, care tocmai terminase tabloul “Rondul de noapte”, se afla în culmea gloriei. Succesul său în pictură a fost întunecat de moartea iubitei soții pe care o înfățișase de atâtea ori în tablourile sale și a intrat într-o perioadă de depresie profundă.

În timpul bolii Saskiei, pictorul o angajase pe o anume Geertje Dircx să aibă grijă de copilul nou-născut și femeia a devenit, după moartea soției, iubita lui. Ulterior, avea să-l acuze de “încălcarea promisiunii” (ceea ce însemna că a fost sedusă cu promisiunea unui mariaj), iar artistul a fost obligat să îi acorde o pensie de 200 de guldeni pe an, străduindu-se apoi să îi asigure angajarea ca îngrijitoare într-un azil.

Rembrandt a fost nevoit să angajeze o nouă guvernantă pentru fiul său, Titus, și în 1646 a ales-o pe Hendrickje Stoffels. Femeia a avut grijă de copil, dar și ea a devenit amanta artistului care se îndrăgostise din nou. Cei doi au trăit ca soț și soție, cuplul a avut în 1654 o fiică, botezată tot Cornelia, dar cei doi nu s-au căsătorit niciodată, pentru că un mariaj ar fi dus la pierderea micii averi pe care Saskia i-o lăsase lui Titus.

Din cauza acestei relații, oficialii bisericii i-au acuzat pe Rembrandt și pe iubita sa de imoralitate, citând-o pe femeie într-un proces sub acuzația că “a comis acte de curvie cu un pictor pe nume Rembrandt”. Hendrickje a recunoscut legătura cu pictorul și nu i s-a mai permis să primească comuniunea, dar artistul a refuzat să se înfățișeze în fața tribunalului bisericesc.

Hendrickje a mai trăit încă nouă ani alături de artist, dar în acești ani, el a fost supus oprobiului public, tablourile lui nu și-au mai găsit cumpărători, iar breasla pictorilor din Amsterdam a introdus o regulă nouă, conform căreia niciun pictor care trăiește în păcat nu-și mai poate vinde lucrările. Afectat, Rembrandt a îmbătrânit înainte de vreme, a devenit tot mai izolat de lume, a acumulat multe datorii, a fost nevoit să își vândă casa, iar creditorii l-au urmărit tot mai insistent.

După 10 ani, în 1656, Rembrandt era ruinat, toate tablourile sale fuseseră scoase la licitație și vândute pe preț de nimic, dar și-a continuat munca de creație. Iubita sa credincioasă, Hendickje, a murit în 1663, în timpul epidemiei de ciumă care lovise orașul, și Titus, băiatul său, care se căsătorise cu fiica unui bijutier din Amsterdam, a preluat rolul de îngrijitor al bătrânului tată. Fiul artistului s-a stins în 1668, cu un an înainte de sfârșitul lui Rembrandt.

Marele pictor a încetat din viață pe 4 octombrie 1669, într-o casă mică pe care o închiriase în cartierul Rozengracht, și a fost înmormântat în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat, deținut de biserică. După douăzeci de ani, rămășițele lui au fost scoase și aruncate într-un osuar comun, așa cum se întâmpla cu osemintele oamenilor săraci la mormântul cărora nu mai venea nimeni.

$$$

 Într-un apartament al unui bloc select de locuinte locuieste o fata batrâna. O vecina o întreaba mereu de ce nu se casatoreste, de ce nu-si gaseste si ea un barbat cumsecade.

– De ce? raspunde batrâna domnisoara. Doar am un câine, un papagal si o pisica. Astea-mi sunt destule pâna peste cap.

– Dar, totusi, aceste animale nu pot tine loc de sot.

– Cum sa nu? Câinele mârâie mereu, papagalul înjura toata ziua, iar pisica-i plecata toata noaptea.

$$$

 Despina Miliţa şi-a vândut podoabele pentru a sprijini ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeş.

 Tragica viaţă a Doamnei Ţării Româneşti

Despina Milița s-a născut în anul 1487 şi provenea dintr-un neam de nobili sârbi, fiind fata lui Ioan Brancovici, despot al Serbiei, şi nepoata Mitropolitului Maxim, născut în familia Brancovici. Despina nu a fost prenumele fetei, ci titlul pe care domniţele din Serbia îl primeau, aşa cum „despotoviţa” însemna soţie de despot.

Tânăra Miliţa s-a căsătorit în anul 1505 cu Neagoe Basarab, care era cu 10 ani mai vârstnic, protejatul puternicei familii a boierilor Craioveni, crescut în casa lui Pârvu Craiovescu, unde a primit o educație temeinică și a învăţat greaca și slavona.

Cuplul a avut șase copii – Theodosie, Stana, Petru, Ioan, Ruxandra şi Anghelina, însă doi fii și o fiică au murit în copilărie.

După moartea prematură a lui Neagoe Basarab, în 1521, unicul lor fiu supravieţuitor, Theodosie, care avea 16 ani la acel moment, a fost înscăunat domn al Țării Românești, sub tutela mamei sale, Despina Miliţa. Scaunul copilului-domn a fost uzurpat pentru o lună de Radu Vlad Dragomir, apoi, în decembrie 1522, tânărul a fost alungat de pe tron de Radu de la Afumați și a murit la Constantinopol, fără ca mama sa să-i poată fi alături în ultimele clipe. Despina Miliţa s-a refugiat după acest tragic eveniment în Ardeal, împreună cu fiicele supravieţuitoare, Stana și Ruxandra, şi a trăit la Sibiu, sub ocrotirea vărului ei, Ludovic al II-lea, regele Ungariei.

Pe 21 ianuarie 1526, Ruxandra s-a căsătorit cu Radu de la Afumați, cel care îi alungase fratele de la cârma ţării şi devenise domn al Țării Românești. Peste puțin timp, în același an, Stana s-a măritat cu Ștefaniță Vodă, domn al Moldovei şi nepot al lui Ştefan cel Mare.

Un an mai târziu, pe 14 ianuarie 1527, Ștefăniță moare la Hotin şi Stana (despre care au existat chiar mărturii că şi-ar fi otrăvit propriul soţ) revine la Sibiu, lângă mama sa, și se călugărește luând numele Sofronia. Nu după mult timp, în 1529, a murit şi Radu de la Afumaţi, soţul celeilalte fiice, astfel că şi Ruxandra revine la Sibiu, unde va rămâne până în 1541, când se recăsătorește cu Radu Paisie, viitor domn al Ţării Româneşti.

Despina Miliţa şi-a urmat fiica la Bucureşti, venind special pentru botezul unicului nepot, Marco, şi sperând că se va acomoda din nou cu traiul la curtea domnească, dar nu reuşeşte să treacă peste nenorocirile care o afectaseră. Revine la Sibiu şi se călugărește în 1545 sub numele de Platonida, petrecându-şi restul anilor în mănăstire.

Doamna Miliţa a fost considerată o protectoare a artelor şi a credinţei, a ajutat financiar la construirea Mănăstirii Cruședol, aşezământ ortodox sârb aflat pe muntele Fruška Gora în regiunea Srem, în provincia Voivodina și a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească, Patriarhiei Ecumenice, lăcașurilor de cult din Ierusalim și de la Muntele Sinai.

Împreună cu Neagoe Basarab, Despina a ctitorit Mănăstirea Curtea de Argeș şi, după cum consemnează Nicolae Iorga, şi-a vândut chiar podoabele personale pentru a putea sprijini finalizarea construcţiei şi a participat la târnosirea acesteia, pe 15 august 1517. În anul 1520 Neagoe Basarab și soția sa au început construcția Schitului Ostrov din Călimănești, aceasta fiind terminată în 1522, după decesul domnului.

Despina Miliţa a murit pe 30 ianuarie 1554, la vârsta de 67 de ani, în timpul uneia dintre frecventele epidemii de ciumă care au lovit Sibiul în acea perioadă.

$$$

 Stroe și Vasilache, “comici muzicali şi băieţi de viaţă”

Stroe şi Vasilache sunt nume mai puțin cunoscute astăzi, dar, în perioada interbelică, doar pronunțarea lor și aducea zâmbetul și buna-dispoziție. “Doi băieţi simpatici şi… cuminţi, care s-au ridicat prin muncă, ajutaţi fiind fireşte de frumosul lor talent. Stroe, sfredeluş plin de viaţă, de voioşie, mereu surâzător, mereu bine dispus. Vasilache, cu orchestra lui de 19 persoane, muzicant neîntrecut şi comic de rasă. Au început fără pretenţii şi s-au impus cu atât mai vârtos cu cât nu au încercat să ajungă în primele rânduri decât atunci când publicul i-a cerut. Stroe şi Vasilache nu au fost impuşi de nici un director de teatru, de nici un subsecretar de stat. Publicul i-a impus. Şi aceasta este cea mai frumoasă a lor biruinţă”, îi prezenta pe cei doi artiști revista Realitatea ilustrată din 1934.

“Zilele trecute, la închiderea glorioasei stagiuni a teatrului Alhambra, i-am întâlnit la ieşire. (De notat că Stroe şi Vasilache sunt nedespărţiţi).

— Ce faceţi, băieţi?

— Suntem emoţionaţi, dragă. (De vorbit, Stroe şi Vasilache vorbesc tot împreună. Stroe ţine discursul, iar Vasilache îl acompaniază cu diverse tonuri scoase de cele 19 instrumente ale orchestrei sale).

O dublă emoţie. Prima: succesul nostru şi al Alhambrei şi părerea de rău că trebuie să ne despărţim până la toamnă de acest minunat “sanctuar revuistic” şi a doua: că plecăm peste două-trei zile în turneu prin ţară. Primul oraş este Constanţa. De acolo urmează celelalte. Plecăm cu “Melodia tinereţii” în care vor juca afară de noi, drăgălaşele noastre camarade Virginica Popescu, Florica Demian şi Nutzi Pantazi.

Stroe vorbeşte mereu şi Vasilache… cântă.

— La revedere, Stroe! La revedere, Vasilache!

— Sal’tare! Sal’tare!

Despre debutul tinerilor Stroe și Vasilache și locul lor de necontestat în inimile spectatorilor bucureșteni a vorbit și revista Flacăra din 1958:

“Într-o zi, (cu toate că în lumea teatrului mai toate se petrec “într-o seară”), pe când compania lui Maximilian pregătea la grădina Oteteleşanu un nou spectacol, s-a simţit nevoia unui pianist care să cânte din culise câteva acorduri. L-a adus Fory Eterle: era un băiat subţirel și scund, timid — student la Drept, pare-se — pe care nu l-ai fi remarcat poate niciodată, dacă n-ar fi avut întipărit pe figură un zîmbet ciudat, dramatic, de clovn trist.

Cânta cuminte la pian cele câteva fraze muzicale, dar după ce se termina spectacolul, improviza pentru el singur sau pentru colegii săi un întreg concert surprinzător: acompaniindu-se la pian, cânta din gură sau imita cele mai neașteptate instruimente — hawaiana, castanietele, trompeta.

Apoi, într-o altă zi (sau mai bine zis într-o altă seară), junele-prim din piesa “Ideea fixă” îmbolnăvindu-se, interpretul valetului îi luă locul, iar pianistul din culise apăru în luminile rampei emoţionat, cu tava în mână şi cu fracul atârnând puţin pe el.

Fostul valet se numea Stroe; cel nou, Vasilache. Era prin 1930. “S-au cunoscut şi nu s-au mai despărţit”. Nu e titlul vreunui şlagăr pe atunci la modă, ci adevărul din ziua în care cei doi tineri actori au prezentat împreună primul scheci comico-muzical la “Cercul artistic” de pe Câmpineanu, Stroe parodiindu-şi amical colegii, Vasilache cântând la pian şi din gură și prietenia şi colaborarea lor nu s-a mai desfăcut.

“Ora veselă, doamnelor…”

L-am întrebat pe Stroe, cu legitima curiozitate trezită de asemenea armonioase cupluri artistice, ce i-a apropiat pe unul de altul, cum lucrau împreună, căci textele scheciurilor pe care le interpretau erau scrise de ei, iar muzica aparţinea de cele mai multe ori lui Vasilache.

Răspunsul, oarecum evaziv (căci artiştii nu prea permit intruşilor vizite în laboratorul creaţiei lor), mi-a oferit mai curând unele amănunte anecdotice: ani şi ani de-a rândul ei s-au întâlnit mai în fiecare după-amiază, între orele patru şi opt şi, venind unul cu o idee, celălalt cu o a doua, făcând unul o rimă şi încă una celălalt, au aşternut pe hîrtie, cu mâna lui Vasilache, zeci şi zeci de scheciuri, “Ore vesele”, ba chiar şi reviste întregi, din care nu puţine au rămas în fundul sertarelor, în aceste ore — când vecinii tresăreau îngrijoraţi, auzind din camera alăturată cele mai neaşteptate zgomote — glasul roţilor de tren sau hămăitul unui căţel, un vesel cucurigu sau un guiţat, delicat împletite cu romanţe sentimentale sau tangouri en vogue — în aceste ore s-a născut micul, dar atât de îndrăgitul refren.

Ora veselă, doamnelor,

Ora veselă, domnilor,

Ore vesele trec uşor.

Ca un vis tineresc, trecător,

care, pornit pe vibraţia undelor,

a făcut să vibreze atâtea inimi.

Cei doi tineri porniseră ofensiva:

Să distrăm, să distrăm sărăcia,

Şi cu visuri să ne îmbătăm…

Să distrăm, să distrăm sărăcia,

Şi durerile să le uităm.

…Am în faţa mea un caiet mare, cu coperţile legate în pânză roşie. În el, Stroe a strâns cu pioşenie multe din manuscrisele “Orelor vesele” transcrise de Vasilache şi radiodifuzate între 1932-1937.

Am aflat printre acestea pe cel ce blestema, cu zâmbetul pe buze, chiriile şi proprietarii sau pe cel ce anunţa “Vine iarna cu nevoi”, pe cele care invitau la “Mai mult turism” sau la spectacolele “Majesticului”, pe cele ce felicitau de ziua lor pe toţi Ionii, Dumitru, Nicolau şi Vasilii, în sfârşit multe din acele “Ore vesele” pe care Stroe şi Vasilache le-au prezentat la radio (fără ca, destui ani, să primească vreun onorariu).

Vi-i amintiţi, poate, mulţi dintre dumneavoastră, aşa cum i-aţi văzut pe scena “Alhambrei”, a “Majesticului” sau a “Cărăbuşului” lui Tănase şi cum vi-i readuce în memorie fotografia de faţă: Vasilache la pian, cântând, parodiind, imitând cele mai ciudate instrumente sau mimând — alături de Stroe, care era întotdeauna cu replica şi mişcarea vie — pe individul naiv, plin de candoare şi seninătate, al cărui umor sec trezea hohote de râs.

Punctele unu, doi şi trei au fost scrise tot de Vasilache, cu acelaşi scris cuminte de şcolar. Dar nu pe hârtie, ci pe scândura mesei lor comune de machiaj dintr-o liliputană cabină a Alhambrei mici (azi sala teatrului “Nottara”).

Stroe și Vasilache

Spectacolul se terminase de mult, portarul încuiase somnoros “Intrarea artiștilor”, fără să observe că un bec mai rămăsese aprins în cabina din fund. La lumina lui, doi tineri discutau aprins, după care unul a scris apăsat, cu creion chimic:

Vrem (subliniat cu două linii). Şi urma:

Punctul I: un film.

Punctul II: un teatru.

Punctul III: un turneu în străinătate.

Când doi tineri spun “vrem” (şi subliniază aceasta cu creion chimic), când au talent şi tenacitate, dificultăţile pot fi învinse. Stroe şi Vasilache au ştiut să le învingă.

…La 7 februarie 1935, cinematograful “Arpa” (singurul din Bucureşti care a avut curajul să programeze, în noianul de filme holywoodiene, şi unul românesc) anunţa: “Bing şi Bang” cu Stroe şi Vasilache. La premieră, ei arătau exact ca cei doi şomeri prăpădiţi — dar veseli — din filmul lor: luni de zile făcuseră pe tâmplarii, operatorii, camionagiii, regizorii, electricienii, recuziterii, directorii de producţie şi, fireşte, pe actorii, uitând să mănînce, să doarmă sau să se odihnească. Grav perfect in atmosferă, eroii lor, Bing şi Bang, cutreierau flămânzi Bucureştiul în căutare de lucru, râzând de necazuri şi mizând totul pe un… loz. Ca şi părinţii lor artistici, de altfel, care obţinuseră banii pentru film de la… loterie, cu condiţia să-i facă acesteia, într-un fel oarecare, reclamă. Bing şi Bang pierd lozul cîştigător, dar Stroe şi Vasilache câştigă. A doua zi după premieră, câteva sute de studenţi îi aşteaptă şi îi poartă triumfal în braţe până în faţa Palatului Regal. Era recunoştinţa spectatorilor pentru creatorii unui film românesc, chiar dacă producţia lor avea unele naivităţi şi stângăcii…

Toate-s bune când e vorba de talent şi perseverenţă. Dar pentru “punctul II” mai e nevoie de ceva: de bani şi de simţ comercial. Şi cu acest punct al punctului II, nici Stroe, nici Vasilache nu stăteau prea bine.

Teatrul “Majestic” s-a născut totuşi, dar sub zodie nefavorabilă, a trăit doar o stagiune şi jumătate, şi aceasta cu greu. “Tic-tic” are succes mare, dar “Fraţii siamezi” e o cădere teribilă; “Dumba-rumba” şi “Misterele Majesticului” plac, dar “Olimpiada veseliei” e net respinsă: montările lor — destul de modeste — nu erau pe gustul unui anumit public, amator de spectacole fastuoase. Aşa că, într-o zi, cariera de directori de teatru a lui Stroe şi Vasilache se sfârşeşte tragic cu… un faliment (firma ce-i finanţase până atunci refuză să-i mai ajute) şi cu un turneu de “refacere” întreprins prin ţară în doi şi în compania unui geamantan in care încăpeau doar două fracuri.

Din acest turneu, o singură amintire: la Haţeg nu a venit absolut niciun spectator la teatru. Drept care, cei doi actori au mers la hotel şi au râs până la lacrimi noaptea întreagă. Iar din eşuatul “punct II” au cules o singură satisfacţie: aceea că, într-una din revistele lor, au debutat Virginica Romanovski, Antonescu-Cărăbuş, Nutzi Pantazi şi surorile Gamberto.

Iar “punctul III”—turneul în străinătate — s-a înfăptuit şi el, în cele din urmă, întâi au plecat singuri, într-o vară, la Paris — unde au jucat timp de 45 de zile la un mic teatru, intitulat cu un simţ parizian al paradoxului “Grand jeu”, iar apoi, împreună cu “Cărăbuşul”, în câteva ţări mediteraneene. Din această ultimă călătorie a rămas, drept amintire, fotografia care îi arată pe Stroe şi pe Vasilache încălecaţi pe doi măgari, plimbându-se prin insula Prinkipe.

“Fără Stroe, nu foc!” Patru cuvinte care dovedesc un caracter şi o atitudine: atunci când legiuirile rasiale i-au interzis lui Stroe să mai apară pe scenă, Vasilache a refuzat să mai joace. Doi ani de zile, Vasilache a tăcut cu îndârjire, neacceptând nicio propunere de a juca fără partenerul său. Şi încă un fapt care dovedeşte omenie şi atitudine: în tot lungul acestor doi ani, Tănase — la al cărui teatru ei fuseseră angajaţi în ultimul timp — le-a plătit integral salariile, atât lui Stroe, cât şi lui Vasilache.

… Şi, totuşi, despărţirea aceasta aparentă nu a atins cu nimic adânca prietenie şi colaborare a celor doi artişti. După-amiezile lor, între patru şi opt, erau petrecute tot împreună, scriind de zor în faţa aceloraşi cafele negre, numai că de astă dată cu uşa încuiată, atenţi la paşii de pe scară. Siguranţa îi fila tot timpul. Aşa s-au născut revistele pe care Stroe le-a jucat mai târziu la “Baraşeum” (şi nu puţini erau acei care ştiau că celebrul cuplet “Turăş”—necazuri—era scris de Vasilache); aşa au prins viaţă şi spectacolele pe care Vasilache le-a jucat la “Cărăbuş”: Firfirică, Cavaler Gundac, Săracul Gici, Un băiat de zahăr.

Stroe povesteşte şi astăzi cu emoţie o întâmplare de la premiera cu “Firfirică”, Vasilache avea un cuplet în care conversa, prin microfon, cu conştiinţa sa. În seara aceea, Vasilache l-a adus pe Stroe în cabină şi, la microfon, în rolul “conştiinţei” lui, a răspuns alter-ego-ul său, Stroe — în plin regim fascist, cei doi au continuat totuşi să joace împreună!

A fost însă, din nefericire, ultima lor apariţie.

În acea seară, când publicul a ovaţionat furtunos actul lor de curaj, în timp ce trimişii Siguranţei răscoleau furioşi cabina lui Vasilache (inutil: Stroe fugise de mult, sărind gardul grădinii), nici unul, nici celălalt nu bănuiau că se văd pentru ultima oară pe scena unui teatru. Multe după-amiezi au continuat să se întâlnească, pregătindu-şi cu încredere, cu bucurie, cu speranţă, viitoarele spectacole comune: războiul se apropia de sfârşit, coşmarul fascist de asemenea. Dar războiul ştie să

joace vieţii omului renghiuri tragice. În fatala zi a lui 4 aprilie 1944, după ce îşi petrecuse întreaga dimineaţă cu Stroe, Vasilache porni spre locuinţa sa din Cotroceni, pentru ca, acolo, una din bombele americane să-i frângă viaţa.

S-a pierdut atunci un om, un artist care este încă viu în inimile noastre”.

Surse:

Realitatea Ilustrată, 1934

Flacăra, ianuarie-martie 1958, un articol semnat de Sanda Faur

$$$

 Mircea Albulescu ar fi împlinit 91 de ani. S-a însurat la 22 de ani, cu iubirea vieții sale

Marele actor Mircea Albulescu a fost iubit toată viața. S-a căsătorit la 22 de ani, iar timp de peste 50 de ani a fost alături de aceeaşi femeie, Maria. După ce soţia sa a pierdut lupta cu cancerul, în 2007, Albulescu nu a mai fost acelaşi om. 

 Iorgu Constantin Albulescu, după numele din buletin, a pășit pe scena teatrului cu respect și plecăciune pentru spectatori. Așa spunea marele actor român. A urmat o școală de arhitectură, trebuia să fie dascăl, dar a fost prea talentat și a fost remarcat imediat de marile nume din teatrul românesc.

A ajuns să urce pe scenă pe negândite, dintr-o privire aruncată unei fete. Fiind pe urmele ei, tânărul de-atunci, elev la Școala Medie de Arhitectură, Mircea Albulescu a intrat într-un Ateneu Popular cum erau numite casele de cultură. ”M-au chemat să cânt în cor. Dar nu prea știam. M-au pus să dansez, aveam picioarele cam legate. Ce să fac? O doamnă care lucrase la Teatrul Național mi-a propus să intru în trupa de teatru, unde am rămas până în 1950”, a povestit Mircea Albulescu într-un interviu mai vechi.

La Institutul de Teatru, a fost elevul Aurei Buzescu. Nici nu a apucat să termine facultatea, că Lucia Sturza Bulandra l-a și remarcat și l-a luat în trupa teatrului pe care marea doamnă îl conducea. 

După sute de roluri pe scenă și de film, Mircea Albulescu s-a pensionat în anul 1997.

Mircea Albulescu s-a căsătorit la 22 de ani cu Maria, iar dragostea lor a durat peste 50 de ani, până ce Maria a fost răpusă de cancer, în 2007.

Pe soție, a cunoscut-o la un ceai. A ”furat-o” de lângă băiatul cu care se întâlnea în acea vreme. Împreună au trecut prin multe. S-au chinuit mulți ani să aibă un copil, pe Matei. Boala soției a fost o lovitură puternică, neașteptată.

În ultimii 10 ani din viață, Mircea Albulescu a fost trist

În ultimii 10 ani din viață, maestrul scenei româneşti declara că simte tot mai des prezenţa soţiei sale, poate pentru că este tot mai aproape de ea.

”Aştept moartea, sunt tot mai aproape de ea, e cea mai grea aşteptare. Soţia mea a încetat din viaţă, dar de ceva vreme o simt tot mai des prin casă, mă ceartă adesea, că sunt dezordonat, că de ce pun aia colo sau dincolo”, a spus artistul la emisiunea ”Dincolo de aparenţe”, de la Antena 2, în 2015.

De durere, a ”fugit” de acasă vreo opt luni pentru că nu mai suporta să trăiască printre amintiri. A renovat complet casa ca să poată reveni.

După moartea soţiei sale, marele actor nu şi-a refăcut niciodată viaţa şi s-a înstrăinat chiar şi de apropiaţi. Totuși, a aranjat un altar în memoria soţiei, în care a așezat cu grijă zeci de poze.

Ajuns la vârsta de 80 de ani, Mircea Albulescu a fost supus unei operații pe cord deschis. Se pare că actorul s-a îmbolnăvit de inimă imediat după decesul soției sale. A suportat o intervenție chirurgicală pe cord deschis și i s-au montat trei stenturi.

Inima a rezistat până pe 8 aprilie 2016, când Mircea Albulescu ne-a părăsit. Avea 81 de ani.

$$$

 „Doctoriţa Polidin”, Sylvia Hoişie 

Unul dintre medicii care au participat la inventarea Polidinului, unul dintre cele mai cunoscute vaccinuri româneşti care a protejat oamenii zeci de ani împotriva infecţiilor, în special celor virale, este Sylvia Hoişie, o supravieţuitoare a Holocaustului. 

Sylvia Hoişie s-a născut în 1928, la Câmpulung Moldovenesc. Născută într-o familie modestă, Sylvia şi sora ei mai mare au avut parte doar de câţiva ani liniştiţi. În oraşul natal a reuşit să termine doar primele două clase gimnaziale, căci legile antievreieşti ale legionarilor începeau să intre în vigoare. La şcoală, ea şi restul colegilor evrei erau trimişi în ultima bancă, la distanţă faţă de restul. Îşi pierduseră identitatea, personalitatea – toţi erau strigaţi „jidani”. După doi ani a fost dată afară din şcoală. Nici înafara programului nu era mai bine, căci regulile erau stricte. „Legile rasiale spuneau că nu avem voie să ieşim din casă decât la anumite ore, nu aveam voie să deţinem radio, bicicletă şi nu puteam să mergem la cinema. Şi atunci când ieşeam din casă, trebuia să avem cusută pe haine, în dreptul pieptului, Steaua lui David”, mărturiseşte Sylvia într-un interviu pentru Adevărul.

Nu a trecut mult timp după tragicul eveniment de la Iaşi, din 22 iunie 1941, căci zvonurile începeau să se adeverească: deportarea. Era începutul lui octombrie 1941 şi toţi evreii din oraş au fost chemaţi în gară. Copiii, părinţi şi bunici, indiferent de starea materială, vârstă sau educaţie au fost urcaţi laolaltă în trenuri pentru transportat vitele. După un drum infernal de lung, au ajuns în Atachi, în nordul Basarabiei. „Cu greu se poate descrie ce am văzut acolo: pereţii caselor erau umpluţi cu sânge şi înscrisuri cu numele oamenilor omorâţi în acele locuri. Totul părea straniu, parcă din altă lume. Aici am văzut pentru prima dată cum un om înnebuneşte şi cum este omorât după ce a fost legat de copac. Este vorba de unul dintre farmaciştii oraşului nostru. Trebuie să vă spun că în toată această perioadă am fost păziţi de militari români”, îşi aduce aminte acum medicul Hoişie.

„Aici am văzut pentru prima dată cum un om înnebuneşte”

După câteva zile, au fost reorganizaţi şi trimişi în oraşul Moghilev. Acolo, după trei săptămâni, bunicii ei au murit. „Înainte de a trece Nistrul ni s-au luat toate actele de identitate, deci nu mai existam. A trebuit să predăm tot aurul pe care îl aveam, iar banii pe care îi aveam a trebuit să-i schimbăm în ruble”.

Acolo, în mijlocul Transnistriei, familia Sylviei împreună cu alte 40 au locuit o perioadă într-o casă de cultură. Au reuşit să facă rost de o sobă pentru a face ceai, căci de căldură nici nu se punea problema. Se ascundeau de „convoi” căci auziseră că dacă te prind, eşti dus în lagăr. În cele din urmă, pentru bruma de bani pe care o mai aveau, au convins nişte soldaţi nemţi să îi ducă într-un loc mai bun. Şi aşa au ajuns în Djurîn, unde sperau că vor lucra într-o fabrică de zahăr. Fabrica însă era dărâmată, iar ei s-au cazat într-o casă din ghetoul evreiesc de acolo, unde se mai aflau şi alţi bucovineni. „În camere era lut pe jos, fără apă, fără lumină, fără un pat, fără sobă, fără condiţii sanitare. Era începutul iernii 1941-1942. Nu aveam mâncare decât foarte puţină şi pe aceasta o obţineam prin schimburi: adică dădeai o haină şi puteai să primeşti o bucăţică de pâine. Îmi amintesc şi acum când am făcut rost de nişte mălai, însă nu era suficient pentru mămăliguţă, aşa că am făcut un fel de mămăligă mai mult apoasă şi fiecare ne uitam la celălalt să nu primească mai mult. Aşa am trăit aproape trei ani. Am lucrat şi la câmp, în fostele colhozuri. Pentru o supă de linte şi câţiva cartofi pe care-i aduceai acasă munceai 10-12 ore pe zi. Eram cazaţi în fostele grajduri ale colhozului”. 

„Când ajungi în laborator îţi dai seama că trebuie să înveţi încă pe atâta”

În România s-a întors abia în 1944. Au făcut cale întoarsă până la Moghilev, iar de acolo au fost preluaţi de trenuri militare. Nu s-au dus în Câmpulung, căci nemţii încă nu părăsiseră oraşul, ci în Botoşani, unde se aflau ceilalţi bunici. Odată ajunsă acasă, Sylvia a început să înveţe din nou. Nu îşi dorea să devină medic, dar a fost convinsă de sora ei mai mare să dea la medicină, în Iaşi. A reuşit să intre din prima încercare, chiar dacă erau patru candidaţi pe loc. În 1952 a susţinut examenul de stat şi a fost repartizată de către Ministerul Sănătăţii la Institutul Cantacuzino.

În capitală a lucrat o perioadă la Institutul de Igienă, iar abia în 1953 a ajuns la Institut care era condus de bacteriolog Petre Condrea, fost elev al celebrului microbiolog Ion Cantacuzino. „Aici era o secţie de producţie pentru vaccin antitetanic, care ulterior era trimis la Bucureşti, spre a fi finalizat. Tot în acea perioadă se iniţiaseră o serie de cercetări în epidemiologie şi aici am fost eu repartizată, la cercetări epidemiologice şi de laborator. Când ajungi în laborator îţi dai seama că trebuie să înveţi încă pe atâta ca să poţi să înţelegi ceea ce faci. Aşa şi eu am început să învăţ să fac medicină de laborator şi, mai ales, bacteriologie”.

Ideea producerii de imunostimulatoare pentru creşterea imunităţii a fost preluată din Occident. O echipă de medici foarte tineri, printre care şi Sylvia Hoişie, au lucrat timp de şase ani la realizarea Polidinului. „Am folosit pentru acest preparat numai ingrediente româneşti. Microbii erau indigeni, tulpinile fiind izolate de la oameni bolnavi. Nu luam microbi din Franţa ca să-i aducem în România. Pe lângă microbii indigeni, în compoziţia produsului intrau bilă de bou, fenol, apă distilată şi clorură de sodiu, dar putem spune că şi fiola constituia tot un ingredient. Această cercetare a fost de durată, uneori istovitoare. Am obţinut preparatul prin 1962-1963 şi apoi am început munca de cercetare pe animale de laborator: şoarece alb, cobai, iepuri. Cei de la Bucureşti aveau o tematică, noi de la Iaşi, o altă tematică de investigat. Aşa am reuşit să observăm că preparatul poate să oprească o infecţie, mai ales infecţiile tractului respirator superior”.

În primăvara lui 1966, medicamentul a fost înregistrat şi la OSIM, dar asta nu înainte de a testa efectele adverse ale produsului. „L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune. Şi aşa am primit dreptul de a-l produce. După ce l-am produs a început adevărata cercetare: să vedem în ce afecţiuni este eficient, dacă nu produce la copii efecte adverse, dacă putea fi prescris şi femeilor însărcinate, dacă nu avea o acţiune toxică asupra fătului. Apoi, am primit permisiunea de a-l testa pe comunităţi, pentru a vedea dacă poate fi făcut anterior perioadelor de gripă, şi rezultatele au fost bune”.

Doctoriţa Polidin”, Sylvia Hoişie a murit pe 25 Mai 2022 (94 de ani).