$$$

 De îndată ce Brigitte Bardot, la numai douăzeci și cinci de ani, a aflat că este însărcinată, a încercat cu disperare să găsească un medic dispus să o ajute să renunțe la copil. Însă, în Franța, asemenea intervenții erau interzise, iar niciun doctor nu a îndrăznit să riște reputația tratând o pacientă atât de celebră. Tatăl copilului, actorul Jacques Charrier, a convins-o pe Brigitte să renunțe la această idee nechibzuită și să-i devină soție.

Ultimele luni ale sarcinii s-au transformat pentru frumoasa actriță într-un adevărat coșmar. Fotoreporterii îi asaltau reședința, în speranța de a surprinde imaginea inedită a unei vedete îngreunate de kilograme și oboseală. Refuzând să mai iasă în public, Brigitte a ales chiar să nască acasă, de teama indiscrețiilor din spital. Astfel, în noaptea de 11 ianuarie 1960, a venit pe lume un băiețel, căruia i s-a oferit un nume cu rezonanță aleasă: Nicolas.

În memoriile sale, Bardot mărturisește: „El era ca o excrescență ce se hrănea din mine, pe care o purtam în trupul meu umflat.” Brigitte a refuzat să-și alăpteze fiul, considerând că nu voia să se „desfigureze pentru rolul inuman de doică”.

Casa actriței era permanent înconjurată de jurnaliști, dornici să obțină fotografia exclusivă a tinerei mame alături de Nicolas Jacques Charrier. Prima ședință foto a avut loc chiar în ziua nașterii copilului, realizată de vechiul prieten al familiei, Jérôme Brier, care a imortalizat sute de imagini publicate ulterior de presa tabloidă din întreaga lume.

Soțul său, Jacques Charrier, nădăjduia că instinctul matern se va trezi, însă Brigitte își arăta dragostea doar în fața obiectivului. Îngrozită să-și piardă aura de „fată-femeie”, refuza să-și asume imaginea de „mamă”. Copilul simțea instinctiv această respingere și izbucnea în plâns ori de câte ori mama încerca să-l ia în brațe.

Nu după mult timp, capricioasa Brigitte s-a îndrăgostit de actorul Sami Frey. Aflând de infidelitate, Charrier a avut o altercație violentă cu rivalul său, apoi a intentat divorț, revendicând drepturile asupra fiului. În fața instanței, Bardot a renunțat fără ezitare la copil, susținând că ea însăși are nevoie de ocrotire și, prin urmare, nu este în stare să-i ofere lui Nicolas grija cuvenită.

Câteodată încerca să-și repare relația cu fiul, dar toate aceste tentative sfârșeau în eșec.

La doisprezece ani, Nicolas a venit în vizită la mama sa și și-a dorit să petreacă mai mult timp împreună, însă Brigitte l-a trimis înapoi la tatăl său, pentru că avea programată o seară mondenă. După acest episod, băiatul a refuzat ani la rând să-și mai vadă mama.

Băiatul a crescut, s-a transformat într-un tânăr atrăgător, iar mama a încercat din nou să-și refacă legătura cu el, însă amintirile rănilor din copilărie se ridicau ca un zid de netrecut. În memoriile sale, Brigitte scria: „Am patruzeci și șapte de ani și îl am pe minunatul meu Nicolas, de douăzeci și doi de ani, familia mea, sprijinul meu. Îl iubesc mai mult decât orice pe lume.” Dar clipa prielnică pentru asemenea mărturisiri se pierduse iremediabil.

Nicolas a urmat studii de economie la Universitatea din Paris și nutrea o pasiune profundă pentru muzică. A învățat să cânte la pian, compunea melodii și realiza aranjamente muzicale. La douăzeci și doi de ani, chipul său de o frumusețe clasică a atras atenția lui Pierre Cardin, care i-a propus să devină manechin.

La unul dintre defilări a întâlnit-o pe frumoasa modelă norvegiană Anne-Lin Bjerkan, fiica unui diplomat. Cei doi s-au îndrăgostit și s-au căsătorit în 1984, însă Brigitte Bardot nu a primit invitație la nuntă, fapt ce a rănit-o adânc.

Curând, tinerii s-au mutat la Oslo, iar în 1985 s-a născut prima lor fiică, Anna-Christina. Celebra bunică, încă purtând amărăciune față de fiu, a refuzat să-și vadă nepoata. În 1990, familia s-a mărit din nou, odată cu venirea pe lume a micuței Thea-Josephine.

După doi ani, Brigitte a încercat din nou să îndrepte relația cu Nicolas și a venit în Norvegia, dar între ei nu s-a înfiripat decât un armistițiu rece.

În 1997, după publicarea memoriilor actriței, a izbucnit un nou scandal: fostul soț și fiul au acționat-o în instanță pentru dezvăluirea unor secrete familiale și pentru atingerea adusă demnității lor. Tribunalul a condamnat-o pe Bardot la plata unei despăgubiri de 250.000 de franci.

Nicolas a renunțat la cariera de manechin și s-a dedicat domeniului tehnologiei informatice, lăsând muzica la rang de pasiune intimă. Între timp, a devenit el însuși un bunic fericit. Iar când a fost întrebat de jurnaliști de ce nu păstrează legătura cu mama sa, a răspuns simplu: „Ea iubește fociile sale, iar eu îmi iubesc familia.”

$$$

 GIULGIUL DE LA TORINO

De secole, giulgiul de la Torino constituie obiectul unor aprinse controverse. Mulţi creştini cred că este pânza în care a fost învelit Mântuitorul când a fost coborât de pe cruce. Scepticii spun că ar fi un fals rafinat.

Provenienţa giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus de la Ierusalim, după îngroparea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un zid al cetăţii. În secolul 6 ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala imperială Constantinopol, de unde cruciaţii l-ar fi furat în timpul Cruciadei a patra și l-ar fi dus în anul 1204 în Franța.

Prima prezentare publică a giulgiului în Europa a avut loc în anul 1357 la Lirey (Franța). Icoanele cu Iisus apărute după secolul 6 și răspândite în toată lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu. Mai târziu, acesta a fost donat casei princiare de Savoya (Franța). În anul 1578, giulgiul a fost dat Domului din Torino, rămânând totuşi proprietatea familiei de Savoya. În martie 1883, după decesul regelui italian Umberto de Savoya, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiţia păstrării sale în continuare în relicvariul Domului din Torino.

Un raport de medicină legală publicat în anii 1970 în SUA, înaintea analizelor din 1978, a constatat următoarele: din punct de vedere anatomic (indiferent de felul cum au luat naştere) amprentele nu sunt false. Patologic și fiziologic, ele corespund unor detalii care în urmă cu 150 ani nu puteau fi cunoscute de un falsificator. Persoana învelită în giulgiu a avut 1,80 m înălţime, circa 77 kg, de tip semitic. Pe cap, pe ceafă și pe frunte se observă o mulţime de răni mici din care s-a scurs sânge. Încheietura de la mâna stângă (negativul imprimat pe giulgiu este proiecţia inversă a corpului) indică o rană destul de mare. Mâna dreaptă este acoperită de mâna stângă. Rana mâinii stângi este tipică modului roman de răstignire. Cele 130 răni de la biciuire au fost produse de biciul roman flagrum. Rănile și umflăturile de pe umeri arată că persoana a trebuit să ducă în spinare un obiect deosebit de greu. Pe partea dreaptă a pieptului (pe fotografie pe partea stângă!) se observă o rană îngustă (locul în care a fost împuns de lancea lui Longinus?). Rana de la picior corespunde locului prin care s-a fixat un cui prin ambele picioare suprapuse. Se pot constata, deci, paralele între raportul de medicină legală publicat în anii '70 și relatările Evangheliilor despre răstignirea lui Iisus.

Totuşi, rezultatele acestui raport nu au fost suficiente pentru a confirma autenticitatea giulgiului. O comisie de specialişti urma să stabilească dacă imaginea este autentică (urme ale unui corp uman), dacă persoana a fost răstignită (în vremea lui Iisus sau mai târziu) sau dacă este un fals.

Pe la mijlocul anilor 1970 s-a format în SUA o echipă de cercetători care și-au propus elucidarea prin mijloace moderne a misterului giulgiului din Torino. Înainte de deplasarea la Torino, pe baza unei fotografii din 1973, s-a constatat (prin studiu microscopic) că culoarea de pe giulgiu nu are o direcție unică, așa cum sunt culorile pictate cu pensula, ci prezintă direcţii aleatorii. Chipul de pe giulgiu nu a luat naştere nici prin pictură cu ulei, nici prin vopsele de apă. Fotografia a fost analizată și cu un microcomputer, obţinându-se o imagine tridimensională nedeformată a persoanei răstignite (o pictură obișnuită oferă în calculator proiecţii tridimensionale, dar foarte deformate și ireale). Persoana răstignită, reprezentată pe giulgiu, apare într-o imagine nedeformată, ceea ce presupune dozarea naturală a luminii și umbrelor. Imaginea prezintă cu siguranţă un om răstignit, cu o expresie prietenoasă a feței, cu păr lung, barbă și mustaţă.

În 1978, cu prilejul împlinirii a 400 ani de la predarea giulgiului către Domul din Torino, Vaticanul a permis studierea giulgiului de către două comisii independente: una americană și alta italiană. Timpul de acces a fost limitat însă la 5 zile, giulgiul fiind expus în acest răstimp într-o sală a Palatului Regal de lângă Dom, fosta reşedinţă a familiei Savoya din Torino. Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lăţimea de 1,10 m și este alcătuit din fire de in, toarse manual, iar ţesătura este urzită (tot manual). Pe ţesătură apar două amprente: partea din față și cea din spate a unui bărbat gol, biciuit și răstignit. Corpul a fost aşezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile arse la incendiul din 1532 și mai multe pete de apă de la stingerea acestui incendiu.

În urma datării cu carbon 14, rezultatele au arătat că pânză ar proveni din Evul Mediu și nu din vremea Mântuitorului. Se știe însă că datarea cu carbon poate produce, pentru aceeaşi mostră, rezultate total diferite.

Cercetătorii au fost siguri că pe giulgiu se află imprimat într-adevăr un om chinuit și răstignit și că nu poate fi vorba de un fals, însă s-a pus problema datării corecte a vârstei materialului și a urmelor imprimate pe giulgiu, pentru a constata dacă giulgiul are vechimea pretinsă. Pentru determinarea vârstei relative s-au executat câteva analize de polen, fiind identificate două specii de polen care provin din Țara Sfântă. Prin spectroscopie de reflexie s-au pus în evidență urme de murdărie pe tălpi, ceea ce arată ca omul a umblat desculţ în ultimele ore de viață, urme invizibile ochiului, excluzându-se prin aceasta posibilitatea adăugării lor intenţionate pe ţesătură. Unul din membrii comisiei a susţinut însă că substanţa galbenă ca paiul, cu care este impregnat giulgiul, ar fi un amestec de oxizi de fier și gelatină, folosit de către falsificator și aplicat cu mâna pe ţesătură. Afirmaţiile sale s-au bazat însă numai pe analize nechimice, microscopice. Alţi membri ai comisiei au susţinut, din contră, pe baza analizelor chimice, că acea substanţă este un compus organic, iar pe alocuri (lângă răni) ar fi urme sigure de sânge. Comisia a mai identificat răni la nas și la bărbie (datorate unei probabile căzături), urme de lovituri pe față, cât și fluierele picioarelor intacte. Neclarificată a rămas problema modului în care s-a putut imprima pe ţesătură conturul celui răstignit și dacă sângele provine din răni vii sau dacă e sângele coagulat al unui om deja mort la învelirea în pânză.

În urma rezultatelor provizorii, cercetătorii și-au pus întrebare: omul care a fost învelit în giulgiu era încă viu sau murise deja? În pofida dubiilor exprimate, analizele spectrale au indicat existența certă a unor pete de sânge pe pânză. Evangheliile afirmă că Iisus a fost coborât de pe cruce după ce a murit, însă un om mort nu mai sângerează, deci aparent sângele Lui nu ar fi avut cum să intre în țesătură. Alternativ, există posibilitatea ca sângele, aflat în cantitate mare pe trupul Mântuitorului, să nu fi fost complet uscat la momentul învelirii în giulgiu

Totuşi, având în vedere că deja avem de-a face cu un lucru neobişnuit prin faptul că un trup omenesc a lăsat o imagine tridimensională pe o ţesătură, căutarea unei explicaţii pentru petele de sânge devine inutilă. În mod obişnuit, nici un trup al vreunui om, viu sau mort, nu imprimă imagini pe ţesăturile cu care vine în contact. În mod neobişnuit, o minune comportă numeroase aspecte aflate dincolo de puterea de înţelegere a minții omeneşti.

Există, de asemenea, cercetători care afirmă că au identificat urme de text pe pânză. În 2009, Barbara Frale, paleograf la Arhivele Secrete de la Vatican, a afirmat că pe giulgiu se poate citi textul „În anul 16 al domniei împăratului Tiberiu, Iisus Nazarineanul, dat jos la începutul serii, după ce a fost condamnat la moarte de un judecător roman pentru că a fost găsit vinovat de o autoritate evreiască, este trimis la înmormântare cu obligația de a fi încredințat familiei sale numai după un an întreg”. Scepticii răspund că textul provine din imaginația cercetătoarei și din manipularea pe calculator.

În lipsa unor răspunsuri din partea ştiinţei actuale, există posibilitatea ca acest giulgiu să fie chiar pânza în care a fost învelit Mântuitorul pentru punerea în mormânt.

$$$

 JOHANN WOLFGANG GOETHE - POEZIE ȘI ADEVĂR (Partea I, II))

Artist al echilibrului, al armoniei între schimbare și realizare, între ”devenire și devenit”, între subiectiv și obiectiv, Goethe și-a folosit propria experiență ca material al operei și în poezie și în paginile memorialistice. Mărturisiri de acest fel sunt incluse și în conversațiile pe care Eckermann le-a însemnat cu pietate.

Principala operă memorialistică a lui Johann Wolfgang von Goethe - POEZIE ȘI ADEVĂR - s-a copt aproape douăzeci de ani (primele trei părți au fost scrise între 1811 și 1814, a patra între 1917 și 1830) . Narațiunea pornește din prima copilărie și se oprește la momentul de cotitură, când tânăril Goethe s-a hotărât să accepte să accepte propunerea ducelui de Weimar și pleacă spre orașul de care avea să-i fie legat numele.

Poezie și adevăr inițiază o etapăși un tip nou de memorialistică, tip deosebit de relatarea dinamică prin care omul Renașterii își retrăia aventurile și de denudarea morală în fața cititorului pe care și-o propusese Rousseau. Narațiunea lui Goethe e calmă și rezervată. Scriitorul caută sursele caracterului și căile formației sale. Atent și la schimbări și la unitatea propriei experiențe și firi, Goethe înfăptuiește ceea ce s-ar putea numi o „autobiografie de formație”, un echivalent al „romanului de formație (Bildungsroman) pe care-l crease cu Wilhelm Meister. Procesul acesta de formare al unui artist e văzut în raport indisolubil cu cultura epocii. Această autobiografie culturală e și ea nouă. Cellini vorbise de opera sa cu orgoliul unui geniu conștient de sine, dar interesat în primul rând de aventurile și culoarea existenței sale. Rousseau și-a expus și apărat ideile și operele. Confesiunile sunt în primul rând o pledoarie a unei subiectivități care se simte izolată, încolțită. Poezie și adevăr e scrisă cu o aparentă detașare, de fapt înălțare sagace a reflectivității în stare să cuprindă cu aceeași privire și transformarea și roadele ei.

Cealaltă noutate a scrierii, care întregește aspectul de autobiografie a formației culturale, e anunțată chiar de titlu. Titlul acesta de Poezie și adevăr comportă, după comentatori, două sensuri distincte. Se referă și la transformările pe care le suferă amintirile evocate la sfârșitul vieții, la intervenția fanteziei care adaugă poezie adevărului biografic. Dar, alături de această spontană intervenție a poeziei, există și tratarea artistică, intenționată, a propriei biografii ca o operă de artă. Construcția din Poezie și adevăr e elaborată minuțios, povestirea ordonează faptele și le accentuează după rolul lor în formația naratorului. Pentru Goethe, memorialistica astfel concepută aparține evident și literaturii, și adevărului istoric.

                                             POEZIE ȘI ADEVĂR

                                        DICHTUNG UND WAHRHEIT

PARTEA ÎNTÂI

Cartea întâi

Am venit pe lume la Frankfurt pe Main în ziua de 28 august 1749, o dată cu a douăsprezecea bătaie a clopotului de amiză. Constelația era fericită: Soarele la zenit stătea sub semnil Fecioarei, Jupiter și Venus îl priveau prietenos, Mercur fără împotrivire; Saturn și Marte erau nepăsători; numai Luna era tocmai plină, își exercita puterea refluxului ei cu atât mai mult, cu cât ora ei planetară sosise. Din această pricină se împotrivi nașterii mele, care nu s-a putut produce decât după ce această oră a trecut.

Acestor semne îmbucurătoare, pe care mai târziu astrologii le interpretară cu totul în favoarea mea, le datorez faptul că am putut trăi; căci, prin lipsa de dibăcie a moașei, m-am născut aproape mort și numai prin numeroase sforțări de tot felul am izbutit să văd lumina zilei. Împrejurarea aceasta, în care rudele mele au dat dovadă de îngrijorare, a folosit concetățenilor mei, deoarece bunicul dinspre mamă, primarul Johann Wolfgang Textor, a angajat, drept urmare a acestei întâmplări, un mamoș și a pornit introducerea sau înnoirea învățământului moșitului, lucru care va fi folosit multor copii născuți după mine...

PARTEA A DOUA

Cartea a zecea

...Evenimentul atât de important, care trebuia să aibă cele mai adânci urmări pentru mine, a fost cunoștința și apoi legătura mai strânsă cu Herder. Însoțise în călătorie pe prințul von Holstein - Eutin, care se afla într-o stare de adâncă melancolie, și ajunsese împreună cu el la Strassburg. Societatea noastră, îndată ce aflase de prezența lui în oraș, simți o puternică dorință să-l cunoască, noroc pe care-l avui mai întâi eu, într-un chip cu totul neașteptat și întâmplător. Mă dusesem la hotelul „La Spirit” pentru a căuta nu știu ce străini de seamă care trăseseră acolo. Chiar în capul scării întâlnii un om care tocmai voia și el să urce și pe care l-aș fi putut lua drept un cleric. Părul lui pudrat era învârtit într-o buclă rotundă; condiția de cleric era indicată prin haina lui neagră, dar mai cu seamă printr-o mantie de mătase, lungă și neagră, ale cărei poale le ridicase și le vârâse în buzunare. Această înfățișare oarecum neobișnuită, dar totuși mondenă și plăcută, de care mai auzisem vorbindu-se, nu-mi lăsa nici o îndoială că mă aflam în fața ilustrului călător, și chipul în care m-am adresat lui l-a convins desigur că-l recunoscusem. Se interesă de numele meu, care nu-i putea spune nimic. Dar felul meu deschis păru că-i place, deoarece îmi răspunse cu cea mai mare prietenie și, când ajunserăm sus, se arătă dispus să înceapă o discuție însuflețită. Nu mai știu pe cine am vizitat împreună în ziua aceea, dar când ne-am despărțit i-am cerut voie să-l vizitez acasă la el, lucru pe care Herder, prietenos, mi l-a îngăduit.

N-am pregetat să folosesc de mai multe ori această permisiune, simțindu-mă din ce în ce mai atras de el. Avea ceva molatic în purtarea lui, care era totuși măsurată și politicoasă, dar nicidecum afectată. Figura îi era rotundă, fruntea impunătoare, nasul cam scurt și o gură cu buzele nițel răsfrânte, foarte personală în forma ei, plăcută și amabilă. Sub sprâncenele închise avea doi ochi negri ca niște cărbuni și, cu toate că unul din ei era totdeauna roșu și inflamat, făcea o impresie deosebită. Punându-mi fel de fel de întrebări căuta să mă cunoască pe mine și situația mea, și puterea lui de atracție lucra din ce în ce mai tare asupră-mi. Eram în general un ins cu o fire încrezătoare, iar în fața lui simțeamcă nu mai am nici o taină. N-a durat însă mult și partea puțin atrăgătoare a naturii sale a ieșit la iveală, punându-mă într-o situație destul de neplăcută. Îi povesteam fel de fel de lucruri despre ocupațiile mele de tinerețe și predilecțiile mele de amator și, printre altele, despre o colecție de sigilii, pe care o strânsesem îndeosebi grație unui prieten al casei noastre care purta o corespondență întinsă.Rânduisem aceste sigilii după un calendar oficial și ajunsesem să cunosc, cu acest prilej, pe toți potentații, pe toți deținătorii mai mari sau mai mici ai puterii, până la diferiți nobili, și toate aceste semne heraldice, întipărite în memoria mea, îmi fuseseră de ajutor în timpul serbărilor încoronării. Vorbeam despre aceste lucruri cu oarecare plăcere, dar Herder nu-mi împărtășea interesul și nu numai că-l respinse, dar îl și ironiză, astfel că m-am simțit aproape jignit.

Cu spiritul său de contradicție am mai avut și altă dată de-a face, căci vrând să se separe de prinț sau din pricina bolii sale de ochi, Herder se hotărâse să mai rămâie la Strassburg. Boala de care suferea este una din cele mai istovitoare și mai neplăcute și cu atât mai apăsătoare cu cât nu poate fi lecuită decât printr-o operație supărătoare, dureroasă și nesigură. Sacul lacrimal este, în astfel de împrejurări, prea îngust în partea lui de jos, așa încât lichidul ce se află acolo nu se poate scurge prin nas și nici nu poate fi altfel evacuat, atâta timp cât lipsește o deschidere a osului din vecinătatea lui, și prin care secreția urmează să iasă afară. Buza sacului trebuie deci secționată și osul găurit, așa ca un păr de cal să poată fi tras prin punctul lacrimal, prin deschizătura sacului și prin noul canal pus în legătură cu el, și acest păr trebuie mișcat în fiecare zi, pentru a restabili comunicația dintre cele două extremități ale acestui parcurs, lucru care nu poate fi obținut dacă nu se practică o incizie exterioară în acea regiune.

Herder, care se despărțise de prinț, se mutase într-un apartament propriu și luase hotărârea să se lase operat de Lobstein. Îmi prindeau bine acum exercițiile făcute mai înainte, menite să-mi tempereze sensibilitatea, dându-mi posibilitatea să asist la operație și să-i fiu oarecum de ajutor omului atât de prețuit de mine. Cu acest prilej am avut toate motivele să admir marea statornicie și răbdare a lui Herder, care, atât în timpul intervenției chirurgicale, cât și în numeroasele pansamente care i-au urmat, nu s-a arătat niciodată dezagreabil și, dintre noi toți, el părea acela care suferă mai puțin. În răstimpurile dintre acele încercări, aveam însă adesea de suportat capriciile dispoziției sale. Vorbesc la plural, pentru că în jurul lui se afla mai tot timpul, în afară de mine, un rus de ispravă, un oarecare Peglow. Acesta era o cunoștință mai veche a lui Herder, de la Riga, și, cu toate că nu mai era un tinerel, încerca să se desăvârșească în arta chirurgiei sub conducerea lui Lobstein. Herder putea fi încântător de simpatic și spiritual, dar tot atât de ușor putea să arate și latura supărătoare a firii sale. O astfel de atracție și repulsie există în firea tuturor oamenilor, la unii mai mult, la alții mai puțin, în pulsații mai repezi sau mai încete și puțini sunt aceia care și le pot stăpâni, iar unii numai în mod aparent. În ce-l privește pe Herder, preponderența dispoziției sale contradictorii, amare și mușcătoare, se datora cu siguranță bolii de care suferea și durerilor rezultate de pe urma ei. Aceasta se întâmplă adeseori în viață, dar nu luăm îndeajuns seama la efectele morale ale stărilor de boală și de aceea judecăm unele caractere fără nici o echitate, socotindu-i pe toți oamenii sănătoși și cerându-le să se comporte în consecință.

În tot timpul tratamentului, l-am vizitat pe Herder în fiecare dimineață și în fiecare seară; uneori rămâneam chiar înteaga zi la el, obișnuindu-mă cu atât mai bine cu criticile și sarcasmele lui, cu cât învățam zilnic să prețuiesc mai mult neobișnuitele lui însușiri, întinsele lui cunoștințe, vederile lui atât de adânci. Influența acestui om certăreț, dar bun, era mare și plină de însemnătate. Era mai bătrân ca mine cu cinci ani, o deosebire care la acea vârstă cântărește destul de mult. Cum îi recunoșteam meritele și cum încercam să-mi dau seama de valoarea operei lui de până atunci, i-a fost dat să câștige o mare superioritate asupra mea. Situația însă nu era prea plăcută, căci persoanele mai în vârstă pe care le frecventasem până atunci încercaseră să mă formeze cruțându-mă, ba chiar mă răsfățaseră prin îngăduința lor, în timp ce de la Herder nimeni nu putea aștepta vreo toleranță, oricare ar fi fost atitudinea pe care ai fi luat-o. Astfel, pe de o parte marea mea simpatie și admirație pentru el, pe de alta enervarea pe care mi-o provoca, luptându-se necontenit împreună, creară în mine un conflict, cel dintâi în felul său încercat în viață. Convorbirile cu el fiind întotdeauna de o mare însemnătate, fie că mă întreba ceva, fie cî răspundea întrebărilor mele, fie că îmi făcea o altă comunicare, mă ajutau să înaintez în fiecare zi, ba chiar în fiecare ceas în opiniile mele. La Leipzig adoptasem un fel de a fi îngust și limitat; nu-mi putusem îmbogăți cunoștințele de literatură germană nici în timpul șederii mele la Frankfurt, iar amintitele preocupări mistico-religioase-chimice mă duseseră în niște regiuni obscure, așa încât îmi rămăsese străin tot ce se produsese de câțiva ani în lumea literară mai largă. Numai datorită lui Herder am ajuns a cunoaște noile năzuințe și direcții, pe care literatura părea că le ia acum. El însuși ajunsese destul de renumit, și prin Fragmentele sale, ca și prin Pădurile critice, sau prin alte opere, izbutise să se așeze alături de scriitorii cei mai eminenți, alături de acei care de ani de zile atrăgeau asupra lor privirile patriei. Nu se poate nici înțelege, nici descrie toată mișcarea unui astfel de spirit și toată fermentarea unei asemenea naturi. Mare cu adevărat era însă avântul ascuns al minții sale, pe care îl puteam mai ușor recunoaște acum, dacă ne gândim la toate operele pe care le-a produs apoi și la influența lor asupra contemporanilor.

Nu trecuse mult de când îl cunoșteam, când într-o zi mi-a încredințat că are de gând să concureze la premiul oferit de Academia din Berlin pentru cea mai bună operă despre originea limbilor. Lucrarea lui era aproape terminată și, cum avea o scriere foarte frumoasă, putu în curând să-mi împărtășească, caiet cu caiet, un manuscris citeț. Nu meditasem niciodată la o astfel de temă:prea mă băgasem în vălmășagul lucrurilor, pentru a fi găsit timpul de a cugeta la începuturi și sfârșituri. Întrebarea mi se părea de altfel cam de prisos, căci dacă Dumnezeu îl crease pe om ca om, atunci era de presupus că-i dăduse darul vorbirii, așa cum îi dăduse și poziția dreaptă. După cum omul și-a dat de la început seama că poate să meargă drept și să apuce cu mâna, tot astfel trebuie să fi observat că poate să cânte și că poate modifica diferitele sunete emise cu ajutorul limbii, al cerului gurii și al buzelor. Dacă omul este de origine divină, atunci și graiul lui are această sorginte și dacă, observat în natură, omul este considerat ca o ființă naturală, atunci și limba lui este naturală. Aceste două realități, omul și graiul lui, nu le putem despărți, după cum nu putem separa sufletul de corp. Sussmilch, un realist destul de crud dar totuși cam fantastic, se hotărâse pentru originea divină a limbii, o ipoteză care-l făcea să și-l închipuie pe Dumnezeu ca un învățător al primilor oameni. Tratatul lui Herder ținea să arate că omul, cu puterile lui umane, a putut și a trebuit să ajungă la limbaj. Am citit tratatul cu mare plăcere și spre deplina meaedificare; n-aveam însă destule cunoștințe și nici destulă putere de judecată pentru a-mi fi putut forma o părere. I-am arătat autorului aprobarea mea, adăugând numai puține observații care decurgeau din felul meu de a gândi. Toate au fost primite la fel; Herder te dojenea și se supăra fie că-l aprobai cu anumite rezerve, fie că erai întru totul de acord cu el. Pântecosul chirurg avea și mai puțină răbdare decât mine, declarând cu umor că nu-i pasă de tratatul lui Herder, deoarece nu este în măsură să-și facă vreo idee într-un domeniu atât de abstract. Prefera să joace, ca de obicei, în fiecare seară ombră.

Traducere de Tudor Vianu

Surse:

http://guildreview.blogspot.ro/2011/11/goethes-father-and-aestheticism.html

http://www.goethezeitportal.de/

http://hegewald.wordpress.com/category/kalenderblatter/

$$$

 GORGIAS

Gorgias (n. 427 î.Hr.) a fost un sofist și filosof grec , considerat cel mai mare retor al timpului său. Se spune că a creat mai multe aspecte ale vorbitului în public care sunt încă în uz și că a stăpânit arta persuasiunii, cerând prețuri mari pentru a o preda altora. Este cel mai cunoscut astăzi datorită dialogului platonician Gorgias .

Filosofia sa se baza pe afirmația că nimic nu există sau, dacă există, nu poate fi cu adevărat cunoscut sau, dacă poate fi cunoscută, că cunoștințele nu pot fi transmise altora și, chiar dacă ar putea fi comunicate, nu ar fi înțelese așa cum au fost intenționate. Gorgias a făcut această afirmație bazându-se pe natura subiectivă a minții umane. Întrucât toată realitatea trebuie interpretată de un individ, viziunea unei persoane despre „scaun” va diferi de cea a alteia și, deși fiecare va presupune că cealaltă are aceeași înțelegere a „scaunului”, acest lucru este imposibil, prin urmare, comunicarea exactă a conceptelor este, de asemenea, imposibilă, deoarece gândul „scaun” nu este același lucru cu un scaun real.

Această afirmație, însă, este contrazisă de propriile lucrări și învățături ale lui Gorgias, prin faptul că acesta credea în mod clar că este capabil să-și comunice conceptele și că acestea vor fi înțelese așa cum au fost intenționate. Acest lucru i-a determinat pe unii cercetători să speculeze că lucrările sale scrise erau modele ironice sau satirice destinate doar predării modului de a construi un argument persuasiv (sau ca o reclamă a abilităților lui Gorgias) și că conținutul nu ar trebui luat în serios. De asemenea, este posibil ca el să fi făcut aceste afirmații pentru a satiriza viziunea Școlii Eleatice a lui Parmenide (485 î.Hr.) despre existența constând dintr-o singură substanță necreată, indestructibilă. Potrivit lui Gorgias, a pretinde că știi ce constituie existența era o absurditate și era la fel de posibil să pretinzi – și să dovedești – că nu există nimic.

Se spune că Gorgias a fost foarte bine plătit pentru învățăturile sale, care se concentrau pe arta persuasiunii.

A fost caracterizat drept șarlatan de Platon (l. 428/427-348/347 î.Hr.) în dialogul său despre Gorgias și, deși popular în vremea sa, stilul său înfloritor a căzut în dizgrație după moartea sa , fiind în mare parte uitat până în secolul al XIX-lea, când filosofii moderni au început să ia act de afirmațiile sale privind natura existenței, diferența dintre gânduri și realitate și imposibilitatea comunicării. El l-a prefigurat cu 2.000 de ani pe scriitorul și filosoful relativist italian Luigi Pirandello (1867-1936) prin afirmația sa că nu se poate ca vorbele unei persoane să fie înțelese așa cum sunt intenționate de alta și că fiecare trăiește în propria realitate, creată și menținută de propriile interpretări ale lumii.

Viață și opere

Datele lui Gorgias sunt adesea date între 483 și 375 î.Hr., dar acestea se bazează pe singura dată înregistrată, 427 î.Hr., când a venit la Atena ca parte a unei delegații din Leontini, Sicilia, la vârsta de aproximativ șaizeci de ani. Se spune, de asemenea, că a murit la vârsta de 108 ani, așadar, începând cu 427 î.Hr., datele sale de naștere și deces sunt stabilite, dar acestea sunt aproximări, deoarece vârsta sa reală în 427 î.Hr. este necunoscută.

S-a născut în colonia greacă Leontini, Sicilia, și a avut un frate și o soră. Numele tatălui său era Charmantides, dar nu se știe nimic despre ocupația sa sau despre numele mamei sale. A fost bine educat și se spune că a studiat sub îndrumarea lui Empedocle (484-424 î.Hr.). Nu se știe nimic despre viața sa în Leontini, dar era deja un retor respectat în jurul anului 427 î.Hr., când a fost ales să facă parte dintr-o delegație la Atena care solicita protecție militară din partea orașului -stat Siracuza .

După ce a reușit această misiune, Gorgias a rămas în Atena și a călătorit în alte orașe -stat, predând arta persuasiunii tinerilor din familiile bogate. Printre aceștia s-a numărat Isocrate (436-338 î.Hr.), influentul sofist care și-a înființat propria școală de retorică. Se spune, de asemenea, că Gorgias i-a instruit sau a influențat pe mulți dintre oamenii de frunte ai Atenei, inclusiv pe Pericle (495-429 î.Hr.) și Critias (460-403 î.Hr.). Unii cercetători susțin că el a stabilit sofismul în Grecia , subliniind importanța retoricii în vorbitul în public și se crede, de asemenea, că a încurajat utilizarea unui limbaj elevat și a unor figuri de stil literar, cum ar fi metafora, pentru a capta publicul.

Se spune că a fost bine plătit pentru învățăturile sale, care se concentrau pe arta persuasiunii, „făcând ca pretenția mai slabă să pară mai puternică”, și se presupune că era capabil să vorbească elocvent despre orice subiect. Se pare că a ținut discursuri la Festivalurile Panelenice din Atena și a fost atât de respectat încât o statuie din aur masiv cu chipul său a fost ridicată la Delfi . A murit la Larissa, se presupune că la vârsta de 108 ani, iar patru dintre lucrările lui Gorgias au rămas existente:

Despre natură (sau despre inexistent )

Elogiu pentru Elena

Apologia lui Palamedes

Orațiune funerară ateniană

Toate acestea sunt caracterizate de înclinația lui Gorgias pentru limbajul înflorit sau macrologia, folosind mai multe cuvinte decât este necesar pentru a-și susține punctul de vedere, pe care pare să se fi bazat mai mult decât colegii săi sofiști.

Sofiștii din Grecia Antică

Termenul „sofist” derivă din grecescul „sophia” (înțelepciune) și era înțeles ca înțelept . Acești înțelepți extrem de cultivați călătoreau din oraș în oraș, oferindu-se să-i învețe pe alții și primind sume semnificative pentru eforturile lor. Numele lor a devenit cuvântul rădăcină pentru termenul englezesc „ sofist ”, dar, deoarece au ajuns să fie văzuți ca folosind limbajul pentru a înșela sau manipula, „sofist” s-a pretat și la termenul „sofistică” .

Gorgias a fost unul dintre cei mai cunoscuți și mai bine plătiți sofiști ai timpului său, când și alți sofiști celebri erau la lucru, inclusiv Prodicus din Ceos (465 î.Hr. - cca. 395 î.Hr.), Thrasymachus (459-400 î.Hr.), Protagoras (485-415 î.Hr.) și Hippias din Elis (secolul al V-lea î.Hr.), care au fost contemporani ai filosofului Socrate din Atena (470/469-399 î.Hr.), care se deosebea de ceilalți prin faptul că nu cerea niciodată plată în schimbul învățăturilor sale, susținea că exista un Adevăr obiectiv indiferent de opinie și nu pretindea că îi putea face pe oameni oratori, litigatori sau politicieni mai buni.

Aceasta era afirmația făcută de mai mulți sofiști, iar mulți dintre ei au susținut aceeași afirmație ca și Gorgias că sunt capabili să vorbească despre orice subiect și să țină un discurs convingător și emoționant. Pentru un anumit preț, ei îi învățau pe alții abilitățile lor, iar acest lucru era considerat excepțional de valoros în Grecia antică, unde procesele erau o chestiune zilnică și trebuia să te poți apăra în instanță sau să inițiezi o urmărire penală.

În Grecia antică nu exista așa ceva ca avocat. Se aștepta ca cineva să-și reprezinte propria cauză în instanță și, dacă nu putea vorbi bine, trebuia să angajeze un logograf pentru a scrie un discurs. Unii sofiști și-au început probabil carierele ca logografi (redactori de discursuri) înainte de a deveni profesori itineranți, mutându-se din oraș în oraș. Politicienii, desigur, trebuiau și ei să poată vorbi bine în public, iar tații din clasa superioară ai tinerilor erau dornici să-și înscrie fiii la instruire în arta pe care sofiștii pretindeau că o stăpânesc.

Dialogurile lui Platon au încurajat percepția sofiștilor ca manipulatori înșelători.

Deși sofiștii au fost foarte apreciați în vremea lor, reputația lor a avut de suferit de atunci, în principal datorită criticilor dure ale lui Platon la adresa lor, numindu-i impostori care pretindeau că nu dețin cunoștințe și promiteau rezultate pe care nu le puteau garanta. O serie de sofiști celebri apar ca antagoniști în dialogurile lui Platon, inclusiv Gorgias, Protagoras și Trasimah, toți fiind considerați ridicoli de abilitatea lui Platon de a-și demonstra afirmațiile pentru a fi demontate de dialectica lui Socrate.

Dialogurile lui Platon au încurajat percepția sofiștilor ca manipulatori înșelători, iar pe vremea lui Isocrate aceștia erau cunoscuți ca retori, atașați unei școli, pretinzând doar că pot preda oratoria fără a le oferi înțelepciune sau a-i face pe oameni mai buni în general. Operele sofiștilor au căzut în dizgrație și, la fel ca în cazul filosofilor presocratici , există acum doar sub formă de fragmente. Acest lucru face dificilă înțelegerea principalelor lor învățături sau a modului în care fragmentele ar fi fost înțelese în context, iar acest lucru este valabil mai ales în cazul lui Gorgias.

Operele retorice ale lui Gorgias

Dintre cele patru fragmente atribuite lui Gorgias, trei sunt lucrări retorice care oferă modele pentru arta argumentării reușite: Elogiul Elenei , Apărarea lui Palamedes și Orațiunea funerară ateniană . În primele două, autorul caută să convingă publicul să accepte o opinie în general nepopulară, în timp ce, în ultimul, scopul este pur și simplu de a onora pe cei căzuți și de a evoca un răspuns emoțional. Elogiul Elenei ilustrează cel mai bine modelul de argumentare al lui Gorgias, deoarece este o apărare a Elenei din Troia care, așa cum este descrisă în Iliada lui Homer, și-a părăsit soțul Menelau pentru prințul troian Paris și astfel a început războiul troian.

În general, grecii priveau prost Elena, dar Gorgias prezintă o apărare argumentând că, pe baza textului lui Homer, ea nu era de vină pentru conflict. El citează patru posibile motive pentru acțiunile Elenei:

Forța fizică

Dragoste

Voința Zeilor

Persuasiunea verbală

Dacă Elena a fost răpită prin forță fizică, atunci nu era de vină, deoarece era victima, nu un participant de bunăvoie. Dacă l-a părăsit de bunăvoie pe Menelau pentru Paris, deoarece se îndrăgostise de el, nu era de vină, deoarece Iubirea era considerată o forță divină căreia oamenii nu-i puteau rezista. Dacă zeii au vrut ca Elena să-l părăsească pe Menelau pentru Paris, ea nu era de vină din același motiv, deoarece nicio voință muritoare nu se putea opune celei Divine. Dacă l-a părăsit pe Menelau datorită puternicei persuasiuni verbale a lui Paris, nici ea nu putea fi învinovățită, deoarece se înțelegea că cuvintele aveau o putere semnificativă și puteau convinge pe cineva să se comporte contrar înclinației sale personale.

Gorgias folosește aceeași tehnică în Palamedes, concentrându-se de data aceasta pe personajul mitic Palamedes, responsabil pentru implicarea lui Ulise în Războiul Troian . Când Menelau își aduna nobilii aliați pentru a ataca Troia și a o recupera pe Elena, Ulise, regele Itacii, s-a prefăcut nebun, legând un măgar și un bou la plug și țesând haotic prin câmpurile sale pentru a evita să fie atacat. Când Palamedes a venit să-l ia pentru expediție, știa că Ulise doar se prefăcea și l-a plasat pe fiul lui Ulise, Telemah, în fața plugului, iar când Ulise s-a mișcat pentru a-l evita, vicleșugul său a fost dezvăluit. Mai târziu, Ulise l-a acuzat pe Palamedes de trădare pentru că a conspirat cu troienii și a fost executat, dar discursul lui Gorgias, cu Palamedes ca narator, îl apără de acuzație și arată cât de nedrept a fost tratat și cât de prost amintit este.

Despre existență și cunoaștere

Se crede că aceste două lucrări, Elogiul Elenei și Apărarea lui Palamede , au fost piese de rezistență care au demonstrat capacitatea lui Gorgias de a convinge publicul împotriva voinței sale, deoarece atât Elena, cât și Palamede erau priviți în general în termeni negativi. Cu toate acestea, lucrarea sa Despre natură prezintă probleme de interpretare, deoarece ar fi putut fi scrisă din același motiv ca și cele două de mai sus, ar putea fi o afirmație filosofică serioasă sau ar putea fi o satiră a pretenției lui Parmenide de a cunoaște natura existenței.

Parmenide susținea că Ceea ce este nu poate proveni din Ceea ce nu este și, din moment ce Ceea ce este a existat, trebuie să fi provenit din ceva, dar, din moment ce nu putea proveni decât din ceea ce este, trebuie să fi provenit din sine însuși și, prin urmare, era necreat, dintr-o singură substanță și imobil, deoarece, dacă ar putea fi supus schimbării, nu ar fi atunci el însuși. Răspunsul lui Gorgias a fost că nimic nu există, deoarece, dacă ceva există, trebuie să fie Ființă sau Neființă, dar Neființa nu există și, dacă Ființa există, ar trebui să fie eternă (așa cum spunea Parmenide) sau creată.

Dacă ar fi eternă, nu ar avea început, sfârșit sau poziție și nimic nu poate exista fără loc, deci Ființa nu ar exista și, dacă ființa nu ar exista, nimic nu există. Dacă Ființa ar fi fost creată, ar trebui să existe un Creator și, din moment ce nimic nu ar putea proveni din ceea ce nu era, Creatorul ar fi același cu Creația, ceea ce te-ar readuce la faptul că ea nu are poziție și, prin urmare, nu există.

Chiar dacă Ființa ar exista, aceasta ar fi nesemnificativă pentru condiția umană, deoarece ar fi de neînțeles și incomunicabilă. Gorgias susținea că conceptele existente în minte nu corespund realității – „gândul” nu este același lucru cu „ceea ce este gândit” – și gândurile fiecăruia sunt diferite. Conceptul despre Ființă al unei persoane, în primul rând, nu ar corespunde neapărat Ființei adevărate, dar, în al doilea rând, ar fi accesibil doar acelei persoane, deoarece viziunea sa despre Ființă nu ar putea fi transmisă corect altcuiva. De asemenea, este posibil ca înțelegerea cuiva despre Ființă să fie o ficțiune completă, deoarece oamenii sunt capabili să-și imagineze lucruri care nu corespund realității obiective. Gorgias scrie:

„Multe lucruri la care ne gândim nu sunt realități: putem concepe un car alergând pe mare sau un om înaripat. De asemenea, din moment ce lucrurile văzute sunt obiectele vederii, iar lucrurile auzite sunt obiectele auzului, și acceptăm ca reale lucrurile văzute fără a fi auzite și invers, tot așa ar trebui să acceptăm lucrurile gândite fără a fi văzute sau auzite; dar asta ar însemna să credem în lucruri precum carul alergând pe mare. Prin urmare, realitatea nu este obiectul gândirii și nu poate fi înțeleasă de aceasta. Mintea pură, spre deosebire de percepția senzorială sau chiar ca un criteriu la fel de valid, este un mit.” ( Sextus Empiricus 1.3.B3/Baird)

Afirmațiile lui Parmenide și ale altor filozofi conform cărora adevărul ar putea fi înțeles doar prin minte pură (rațiune) sunt un mit, deoarece se susține că mintea este capabilă să înțeleagă realitatea în mod obiectiv, dar, din moment ce ființele umane sunt legate de interpretarea subiectivă, ele pot înțelege doar ceea ce le permite înțelegerea lor subiectivă. Chiar dacă s-ar putea susține că realitatea este inteligibilă, aceasta ar fi incomunicabilă, deoarece gândirea nu este echivalentă cu realitatea perceptibilă, iar cuvintele nu corespund gândirii:

„Ceea ce comunicăm este vorbirea, iar vorbirea nu este același lucru cu lucrurile care există, cu perceptibilele, astfel încât nu comunicăm lucrurile care există, ci doar vorbirea; așa cum ceea ce este văzut nu poate deveni ceea ce este auzit, tot așa vorbirea noastră nu poate fi echivalată cu ceea ce există, deoarece este în afara noastră. Mai mult, vorbirea este compusă din percepțiile pe care le primim din exterior, adică de la perceptibile, astfel încât nu vorbirea este cea care comunică perceptibilele, ci perceptibilele care creează vorbirea. Mai mult, vorbirea nu poate niciodată reprezenta exact perceptibilele, deoarece este diferită de acestea, iar perceptibilele sunt asimilate fiecare de un fel de organ, vorbirea de altul. Prin urmare, din moment ce obiectele văzului nu pot fi prezentate niciunui alt organ în afară de văz, iar diferitele organe de simț nu își pot oferi informațiile reciproce, în mod similar, vorbirea nu poate oferi nicio informație despre perceptibile.” (Sextus Empiricus 1.3.B3/Baird)

Modul în care aceste afirmații au fost menite să fie înțelese, așa cum s-a menționat, este neclar. Gorgias era bine cunoscut pentru capacitatea sa de a discuta despre orice subiect și pentru puterea sa de persuasiune, așa că, în mod clar, el credea că se poate comunica ceva despre realitatea obiectivă altora și, în plus, că există o realitate obiectivă ca punct de referință pentru argumentele sale. Cel mai probabil, el încerca doar să demonstreze tehnica criticată de Platon ca fiind „făcând argumentul mai slab să pară mai puternic” și, prin urmare, să-și etaleze abilitățile retorice, dar această interpretare este speculativă; este la fel de posibil ca el să fi făcut o observație filosofică sinceră.

Concluzie

Gorgias al lui Platon îl prezintă pe sofist ca pe un impostor manipulator atunci când Socrate îl obligă pe Gorgias să fie de acord că un public needucat este mai ușor de convins decât un grup înarmat cu cunoștințe și fapte. Socrate îl întreabă în mod repetat pe Gorgias ce anume predă el, iar Gorgias evită întrebarea cu răspunsuri înflorite înainte de a admite că el predă arta persuasiunii, care se bazează pe manipularea publicului prin intermediul convingerilor sale culturale, în loc de un argument rațional bazat pe fapte, iar ignoranții sunt mai ușor de convins decât cei educați. Nu se știe dacă această portretizare reflectă opiniile adevăratului Gorgias, dar pare puțin probabil pe baza fragmentelor existente, în special a Elenei , deoarece Gorgias se bazează în mod clar pe fapte și argumente raționale în această lucrare, convingerile publicului său contraveneau afirmațiilor sale și se bazează pe un anumit nivel de educație al publicului pentru a-și susține punctul de vedere.

În epoca modernă, interesul pentru Gorgias a fost reînviat pentru prima dată de filosoful german Georg WF Hegel (1770-1831) și de istoricul și savantul englez George Grote (1794-1871), care credeau că sofiștii în general, și Gorgias în special, fuseseră defăimați pe nedrept de Platon și de scriitorii ulteriori. Aceștia au încurajat o reevaluare a sofiștilor fără referire la criticile platonice sau aristotelice, susținută de gânditorii și scriitorii ulteriori.

Luigi Pirandello, ca să citez doar un exemplu, combină gândurile lui Gorgias și Protagoras în piesele sale, care susțin că realitatea este o construcție personală, orice este adevărat dacă cineva crede că este și nimeni nu poate comunica realitatea sa altcuiva. De la mijlocul secolului al XX-lea, învățăturile sofiștilor au continuat să primească o atenție mai serioasă și sunt acum incluse de obicei mai obiectiv în orice studiu al filosofilor presocratici și al gândirii grecești.

$$$

 GOTTLIEB DAIMLER

(Schorndorf, Germania, 1834 - Cannstatt, id., 1900) Inginer german, una dintre cele mai importante figuri din istoria tehnologiei auto timpurii. A studiat la Școala Politehnică din Stuttgart. După absolvire, a lucrat în diverse companii germane legate de ingineria mecanică, unde a dobândit experiență în domeniul motoarelor, până când a fost numit director tehnic al firmei prezidate de Nikolaus Otto , inventatorul motorului în patru timpi, în 1872.

În 1882, a părăsit firma lui Otto și, împreună cu Wilhelm Maybach , și-a fondat propria industrie dedicată construcției de motoare cu ardere internă. Trei ani mai târziu, au brevetat unul dintre primele motoare capabile să propulseze un vehicul la o anumită viteză și au dezvoltat primul carburator care a permis utilizarea benzinei drept combustibil, o contribuție decisivă la direcția pe care avea să o ia a doua etapă a revoluției industriale : motorul cu aburi și cărbunele aveau să fie înlocuite de motorul cu ardere internă și de derivatele petrolului.

Acest motor pe benzină a fost încorporat pentru prima dată într-o bicicletă (posibil prima motocicletă) în 1885; în 1886 a fost aplicat la un vehicul cu patru roți, iar un an mai târziu la o barcă. În orice caz, abia în 1889 cei doi ingineri au realizat primul lor proiect pentru construcția unui automobil cu patru roți. În 1890, au fondat Daimler Motoren Gesellschaft în Cannstatt, o companie care, nouă ani mai târziu, a construit prima mașină marca Mercedes.

$$$

 GRIGORE VIERU

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român originar din România, care a locuit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ulterior Republica Moldova. Grigore Vieru s-a născut într-o familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru.

A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii ”Scînteia Leninistă”.

În 1960 se căsătorește cu Raisa, profesoară de română și latină, împreună avînd doi copii: Vieru-Teodor și fiul mai mic - Călin.

A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legămînt", dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vîrstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret. Mai tîrziu, revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brîncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.

Un an mai tîrziu, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de cîţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai cîteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întîlnirea cu redactorii revistei "Secolul XX".

În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cîrneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cîrmu.

La sfîrşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cîntecele pe versurile sale) avînd un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele pentru cîntece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen.

În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunînd în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

Un an mai tîrziu, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.

În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.

La împlinirea vîrstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.

În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac", iar 3 ani mai tîrziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor. Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormîntare au asistat cîteva zeci de mii de oameni. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporţii de la înmormântarea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ţinînd un moment de reculegere.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Mare Cruce.

Cîteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi și Buzău poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.

 

Acesta este Grigore Vieru, poetul, care o viaţă de om serveşte cu dăruire poezia. Contemporan cu noi, el este şi un exponent al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională pe care le exprimă artistic şi le îmbogăţeşte cu sufletul său. E un poet fructuos, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului, e poetul epocii noastre.

 

Un cuvînt despre poetul Grigore Vieru produce emoţie, trăire firească impusă dincolo de toate ce se produc în viaţă, împreună cu alţi creatori iluştri, reprezintă o şcoală poetică, în care poezia este chiar viaţa şi sufletul omului.

Surse:

www.grigorevieru.md;

Grigore Vieru. Taina care ma apara. Iasi, Ed. Princeps Edit. 2008;

www.ro.wikipedia.org;

Grigore Vieru, Acum și în veac, editura Litersa, ed.III.

$$$

 De îndată ce Brigitte Bardot, la numai douăzeci și cinci de ani, a aflat că este însărcinată, a încercat cu disperare să găsească un medic dispus să o ajute să renunțe la copil. Însă, în Franța, asemenea intervenții erau interzise, iar niciun doctor nu a îndrăznit să riște reputația tratând o pacientă atât de celebră. Tatăl copilului, actorul Jacques Charrier, a convins-o pe Brigitte să renunțe la această idee nechibzuită și să-i devină soție.

Ultimele luni ale sarcinii s-au transformat pentru frumoasa actriță într-un adevărat coșmar. Fotoreporterii îi asaltau reședința, în speranța de a surprinde imaginea inedită a unei vedete îngreunate de kilograme și oboseală. Refuzând să mai iasă în public, Brigitte a ales chiar să nască acasă, de teama indiscrețiilor din spital. Astfel, în noaptea de 11 ianuarie 1960, a venit pe lume un băiețel, căruia i s-a oferit un nume cu rezonanță aleasă: Nicolas.

În memoriile sale, Bardot mărturisește: „El era ca o excrescență ce se hrănea din mine, pe care o purtam în trupul meu umflat.” Brigitte a refuzat să-și alăpteze fiul, considerând că nu voia să se „desfigureze pentru rolul inuman de doică”.

Casa actriței era permanent înconjurată de jurnaliști, dornici să obțină fotografia exclusivă a tinerei mame alături de Nicolas Jacques Charrier. Prima ședință foto a avut loc chiar în ziua nașterii copilului, realizată de vechiul prieten al familiei, Jérôme Brier, care a imortalizat sute de imagini publicate ulterior de presa tabloidă din întreaga lume.

Soțul său, Jacques Charrier, nădăjduia că instinctul matern se va trezi, însă Brigitte își arăta dragostea doar în fața obiectivului. Îngrozită să-și piardă aura de „fată-femeie”, refuza să-și asume imaginea de „mamă”. Copilul simțea instinctiv această respingere și izbucnea în plâns ori de câte ori mama încerca să-l ia în brațe.

Nu după mult timp, capricioasa Brigitte s-a îndrăgostit de actorul Sami Frey. Aflând de infidelitate, Charrier a avut o altercație violentă cu rivalul său, apoi a intentat divorț, revendicând drepturile asupra fiului. În fața instanței, Bardot a renunțat fără ezitare la copil, susținând că ea însăși are nevoie de ocrotire și, prin urmare, nu este în stare să-i ofere lui Nicolas grija cuvenită.

Câteodată încerca să-și repare relația cu fiul, dar toate aceste tentative sfârșeau în eșec.

La doisprezece ani, Nicolas a venit în vizită la mama sa și și-a dorit să petreacă mai mult timp împreună, însă Brigitte l-a trimis înapoi la tatăl său, pentru că avea programată o seară mondenă. După acest episod, băiatul a refuzat ani la rând să-și mai vadă mama.

Băiatul a crescut, s-a transformat într-un tânăr atrăgător, iar mama a încercat din nou să-și refacă legătura cu el, însă amintirile rănilor din copilărie se ridicau ca un zid de netrecut. În memoriile sale, Brigitte scria: „Am patruzeci și șapte de ani și îl am pe minunatul meu Nicolas, de douăzeci și doi de ani, familia mea, sprijinul meu. Îl iubesc mai mult decât orice pe lume.” Dar clipa prielnică pentru asemenea mărturisiri se pierduse iremediabil.

Nicolas a urmat studii de economie la Universitatea din Paris și nutrea o pasiune profundă pentru muzică. A învățat să cânte la pian, compunea melodii și realiza aranjamente muzicale. La douăzeci și doi de ani, chipul său de o frumusețe clasică a atras atenția lui Pierre Cardin, care i-a propus să devină manechin.

La unul dintre defilări a întâlnit-o pe frumoasa modelă norvegiană Anne-Lin Bjerkan, fiica unui diplomat. Cei doi s-au îndrăgostit și s-au căsătorit în 1984, însă Brigitte Bardot nu a primit invitație la nuntă, fapt ce a rănit-o adânc.

Curând, tinerii s-au mutat la Oslo, iar în 1985 s-a născut prima lor fiică, Anna-Christina. Celebra bunică, încă purtând amărăciune față de fiu, a refuzat să-și vadă nepoata. În 1990, familia s-a mărit din nou, odată cu venirea pe lume a micuței Thea-Josephine.

După doi ani, Brigitte a încercat din nou să îndrepte relația cu Nicolas și a venit în Norvegia, dar între ei nu s-a înfiripat decât un armistițiu rece.

În 1997, după publicarea memoriilor actriței, a izbucnit un nou scandal: fostul soț și fiul au acționat-o în instanță pentru dezvăluirea unor secrete familiale și pentru atingerea adusă demnității lor. Tribunalul a condamnat-o pe Bardot la plata unei despăgubiri de 250.000 de franci.

Nicolas a renunțat la cariera de manechin și s-a dedicat domeniului tehnologiei informatice, lăsând muzica la rang de pasiune intimă. Între timp, a devenit el însuși un bunic fericit. Iar când a fost întrebat de jurnaliști de ce nu păstrează legătura cu mama sa, a răspuns simplu: „Ea iubește fociile sale, iar eu îmi iubesc familia.”