GELLU NAUM
La 110 ani de la naștere, Gellu Naum rămâne una dintre figurile distincte ale literaturii române. Poet, eseist și traducător, a traversat secolul XX cu o voce singulară, atașată suprarealismului, construindu-și o operă atipică, aflată adesea în afara convențiilor vremii.
În familia Naum, trecutul era mai mult decât memorie; era o rădăcină vie. În secolul al XIX-lea, strămoșii lui Andrei Naum – tatăl viitorului poet – părăsiseră Macedonia și traversaseră pământurile cu oile, pe jos, fugind de persecuțiile otomane. Erau armâni, oameni înrădăcinați în tradiție, în limbă și în drum. S-au oprit în România, aducând cu ei nu doar greutatea unui exil, ci și o formă de supraviețuire culturală care avea să se transmită din generație în generație. Andrei Naum, născut în 1875, a fost poet. Scria în reviste, cu un ton pe care fiul său îl va numi mai târziu „cuminte“. Nu a apucat să-și vadă poeziile adunate în volum decât postum, când prieteni devotați au publicat, în 1921, o plachetă intitulată „Poezii postume“, retipărită apoi în 1944. A fost, însă, în primul rând, o prezență tulbure prin absență. Moartea sa, pe frontul de la Mărășești, în 1917, a lăsat în urmă o soție văduvă, șase copii și o rană deschisă, care avea să însoțească toată viața celui mai mic dintre ei: Gellu Naum, născut cu doi ani mai devreme, în 1915.
Pierderea tatălui în timpul războiului a fost, mai departe de o dramă familială, și o configurație a destinului. În ciuda faptului că nu l-a cunoscut decât din povești și cărți, Gellu Naum avea să vorbească adesea despre el, construindu-i o prezență spectrală, dar ocrotitoare. Tatăl-poet devenea, astfel, primul reper artistic și totodată o fantasmă, o lipsă care structura devenirea. În contextul unei Românii zguduite de conflict, cu o mamă nevoită să țină singură șase copii, moștenirea poetică a lui Andrei Naum a fost un ideal purtat mai departe. Nu în forma poeziei „cuminți“, ci printr-o scriitură care avea să se încarneze, mai târziu, în revolta și onirismul suprarealist. Dar până acolo, copilul Gellu creștea în umbra unui nume, într-o casă fără tată, cu o memorie mai puternică decât prezența.
Un copil printre fragmente
După moartea tatălui, familia Naum s-a trezit într-o succesiune de case schimbate din necesitate, nu din alegere. Bucureștiul interbelic putea fi, pentru o văduvă cu șase copii, un oraș aspru. Însă copilul Gellu părea să trăiască într-un registru diferit, puțin preocupat de lipsuri, absorbit de propriul univers interior și de o curiozitate care căuta mereu forme de expresie. Într-o sală de cinematograf dintr-un cartier mărginaș, în timpul filmelor mute, găsise o primă scenă. Citea inserturile pentru public, pentru „durii“ din galerie. În schimbul vocii lui, primea biletul de intrare gratuit și uneori câteva bomboane. Nu era o scenă inocentă, ci una care anunța, încă de timpuriu, o relație cu textul și cu vocea. Era vremea lui Tom Mix și a filmelor de aventuri, iar băiatul învăța, fără să știe, ce înseamnă să construiești atmosferă, să traduci imaginea în cuvinte.
La școala primară Tunari, unde s-a înscris în 1922, era primul din clasă. În 1923, fotografia lui de premiant apărea chiar într-un ziar. Între colegii lui se afla și Miticuță, fiul criticului Perpessicius, care într-o zi l-a invitat acasă. Acolo, în urma unei discuții aparent banale, s-a întâmplat un gest revelator: la întrebarea „Ai ghiozdan?“, copilul a răspuns sincer că nu. Câteva zile mai târziu, Miticuță i-a adus unul. „E de la tata, e cadou“. Un obiect simplu, dar care în contextul fragilității economice a familiei devenea un semn de solidaritate și o mică reparație simbolică. Acea perioadă, deși marcată de dificultăți evidente, nu a fost una apăsătoare pentru copilul Gellu. Mai degrabă, era o epocă a formării unei sensibilități: între imagini, texte scurte proiectate pe ecran, gesturi de generozitate și o viață dusă în discreție. În acest peisaj fragmentar, el începea, fără ostentație, să-și construiască un raport propriu cu lumea – unul filtrat de text, de sunet și de spații interioare.
Adolescență cu miză: pariul cu poezia
Adolescența lui Gellu Naum a fost dublă: o viață între efortul fizic și o lume interioară care începea să se adâncească. La Liceul „Cantemir-Vodă“ din București, unde s-a înscris în 1926, era căpitanul echipei de oină și al celei de rugby. Dar dincolo de terenul de sport, începuse să simtă o altă miză: nevoia de a se afirma prin cuvânt, poate din orgoliu, poate din provocare. A scris primele poezii în urma unui pariu cu colegii, convins că are ceva de spus și că acel ceva ar putea fi publicat. Nici unul nu credea. Într-o vreme în care poezia era văzută ca ceva serios și respectabil, el a venit cu un stil direct, personal, care nu ținea cont de reguli.
În tinerețe, poetul s-a implicat în lupta antifascistă. FOTO: arhiva Simona Popescu
În tinerețe, poetul s-a implicat în lupta antifascistă. FOTO: arhiva Simona Popescu
În 1931, sub pseudonimul Ion Pavel, debutează în revista „Cuvântul liber“, publicație de stânga. Se alătură cercurilor tinerilor care contestau, scria un jurnal de vise, iar în lecturile lui apăreau nume ca Bakunin și Kropotkin. Era un traseu care unea poezia cu ideea de subversiune. Pe atunci, universul liceului oferea trasee bine conturate – școală, carieră, conformism –, însă Gellu Naum își croia singur direcția. Refuza să se lase prins în tipare și își cultiva, în paralel cu preocupările literare, o viziune politică tot mai clară, legată de stânga. Această dublă tensiune – între poezie și revoltă – avea să definească următorii ani. La suprafață, era un tânăr licean în uniformă, sportiv, elev în una dintre cele mai bune școli din București. În adânc, era deja altceva: un adolescent care se simțea în contratimp cu epoca, atras de ideile care tulburau ordinea și de imaginile care încă nu se scriseseră.
În căutarea unei arte totale
În anii ’30, Gellu Naum a început să-și construiască nu doar o voce poetică, ci şi o direcție de viață în care arta și ideologia se suprapuneau. După absolvirea liceului, se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie din București, pe care o va descrie mai târziu ca „destul de ternă“. Nu-i era suficientă. Căuta altceva – o formă de expresie care să treacă dincolo de convențiile culturale ale vremii. În aceeași perioadă ia contact cu cercurile de stânga, participă la întâlniri clandestine ale Uniunii Tineretului Comunist și semnează petiții împotriva disoluției organizațiilor antifasciste. Va fi arestat pentru prima dată în 1935, iar mai târziu, surprins scriind „cuvinte cu caracter subversiv“ pe ziduri, va fi din nou percheziționat și reținut. Era, deja, pe radarul Siguranței, alături de alți tineri avangardiști ca Geo Bogza, Victor Brauner, Gherasim Luca şi Eugen Ionescu.
În mijlocul acestui climat tensionat, apare întâlnirea care avea să-i redefinească traiectoria. Într-o zi din 1935, pe strada unde se afla redacția ziarului „Universul“, vede un afiș pentru o expoziție Victor Brauner. Intră fără mari așteptări. Îl întâmpină o pictură care îl fascinează din prima clipă și un tânăr blond, necunoscut, care îl întreabă dacă îi place. Răspunsul lui Gellu e direct: „Asta scriu eu. Asta vreau să scriu eu“. Întâlnirea cu Brauner devine începutul unei prietenii și al unei legături estetice, în care cuvântul și imaginea încep să se reflecte reciproc. Când își publică, în 1936, primul volum – „Drumețul incendiar“ – o face cu trei calcuri semnate de Brauner. Astfel că relația dintre text și imagine, dintre scris și plastic, devine una de simbioză.
În vara lui 1938, la îndemnul aceluiași Brauner, pleacă la Paris împreună cu Mariana, prima sa soție. Se înscrie la Sorbona, pregătind un doctorat despre Abélard, și locuiește nu departe de prietenul său. Intră, treptat, în cercul suprarealiștilor francezi: Jacques Hérold, Benjamin Péret, Remedios Varo Uranga, Pierre Mabille. Îi face chiar două vizite lui André Breton, în apartamentul din Rue Fontaine nr. 42. Breton îl încurajează să publice în revista „Minotaure“. Naum propune un eseu despre demonologia obiectului, cu un desen de Brauner – proiect care, însă, nu se va concretiza. Parisul e o promisiune, o deschidere spre ceea ce el va numi mai târziu o „dimensiune cealaltă“ a creației. Dar promisiunea e brusc întreruptă: trupele germane înaintează, capitala se golește, iar Gellu Naum revine în România, unde îl așteaptă frontul. Visul artei totale e suspendat, dar nu abandonat.
Războiul, o întrerupere violentă
Întoarcerea în România, în 1939, înseamnă sfârșitul unei etape pariziene și începutul unei rupturi. Războiul devine o forță care dislocă tot ceea ce fusese construit. Gellu Naum este mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit, într-un peisaj marcat de violență și incertitudine. Trecerea bruscă de la cercurile suprarealiștilor din Paris la disciplina militară a armatei române devine una dintre cele mai dure tranziții ale vieții lui. În 1942 este retras de pe front și trimis la Școala de ofițeri în rezervă de la Sibiu. Acolo, prezența ofițerilor germani impune o disciplină strictă, rigidă, aproape sufocantă. Trecutul său politic – legăturile cu stânga, arestările, participarea la acțiuni subversive – planează ca o amenințare constantă. Ar fi putut fi considerat oricând spion. Atmosfera este una de coșmar, iar pentru Naum, supraviețuirea nu e doar fizică, ci și psihică.
În 1943, revenit la București, o cunoaște pe Lygia Alexandrescu, cea care îi va deveni, în 1946, soție și parteneră de o viață. Între două misiuni militare, e trimis la Constanța ca ofițer, iar în august primește din nou ordin să plece pe front. Cu două zile înainte de plecare, se îmbolnăvește grav, pierzând 30 de kilograme. Boala „îl salvează“ de la o nouă confruntare cu războiul – una care i-ar fi putut fi fatală.
În tot acest timp, scrisul nu încetează. În 1940 publică „Vasco de Gama“, cu un desen semnat de Jacques Hérold. În 1944 apare „Culoarul somnului“, ilustrat de Victor Brauner, și un an mai târziu, „Medium, Critica mizeriei și Teribilul interzis“ – semne că, în ciuda haosului, centrul creativ rămâne activ. Este perioada în care, alături de Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost și Virgil Teodorescu, formează nucleul grupului suprarealist român. Dar totul se întâmplă în umbra războiului, în clandestinitate și sub presiunea unei istorii ostile. Războiul nu anulează poezia, doar o obligă să se ascundă.
Prăbușirea și tăcerea
După 1947, liniile de forță ale suprarealismului românesc încep să se destrame sub presiunea politică. Instalarea regimului comunist aduce cu sine o nouă realitate, în care experimentul și libertatea devin suspecte, iar avangarda este marginalizată sau denunțată. Grupul coagulat în jurul lui Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost și Virgil Teodorescu se destramă. Luca și Trost pleacă în Israel în 1948, urmați, peste ani, de Păun. Doar Naum și Teodorescu rămân în țară, dar și drumurile lor se despart. Teodorescu va deveni, în timp, o figură oficială a culturii comuniste, ajungând chiar președintele Uniunii Scriitorilor. Pentru Gellu Naum însă începe o perioadă de tăcere și de supraviețuire. Suprarealismul nu mai are nicio șansă în peisajul cultural nou. În 1949, bolnav și fără serviciu, reușește să obțină un post inexistent – profesor de filozofie într-un sat de pescari de la gurile Dunării, Poarta Albă – doar pentru a putea fi internat în spital, cu un certificat de muncă.
În 1950 i se propune un post de asistent la Catedra de pedagogie a Institutului de Agronomie din București. E promovat, fără să fie întrebat, la Catedra de economie politică, iar apoi „cerut“ la Ministerul Învățământului Superior. Refuză. Din 1953 trăiește exclusiv din traduceri. În următoarele decenii va traduce peste 30 de autori, de la Beckett și Kafka la Diderot, Stendhal, Darwin şi Jules Verne.
Publică, în această perioadă, proză pentru tineret, de factură proletcultistă – „Filonul și Tabăra din munți“ –, cărți pe care le va renega ulterior. Începe, în paralel, o dublă viață literară: pe de o parte, volume pentru copii, ca „Așa-i Sanda“ şi „Cartea cu Apolodor“, publicate în anii ’50, iar pe de altă parte, texte poetice scrise în taină, fără speranța publicării. Un poem ezoteric, fără titlu, scris în această perioadă, va apărea postum sub numele „Calea Șearpelui“.
Comana: izolare și reconstrucție
În anii ’60, Gellu Naum traversează una dintre cele mai fragile și mai decisive perioade ale vieții sale. Între 1962 și 1964 cade într-o depresie profundă. Nu mai iese din casă, nu mai vorbește cu nimeni, iar scrisul pare suspendat. Într-un gest de repliere care ține de salvare mai mult decât de alegere, se retrage împreună cu Lygia, soția lui, într-o casă cumpărată cu banii moșteniți de la o rudă. E o casă la Comana, în județul Giurgiu, într-un colț de lume în care natura și liniștea oferă o formă de adăpost. Comana va deveni, de acum înainte, locul unde Naum se întoarce în fiecare vară – un spațiu de izolare, dar și de reconstrucție.
El continuă să scrie texte care nu se aliniază direcțiilor oficiale. În 1964 publică „A doua carte cu Apolodor“, ilustrată chiar de el. În același an o întâlnește pe Sanda Roșescu, studentă. Cei doi poartă un dialog intens, înregistrat pe bandă de magnetofon și transcris mai târziu de Naum – un material care va fi publicat postum, sub titlul „Despre interior-exterior“. Comana devine și un loc de întâlnire cu noile generații. În 1967 e vizitat de Sebastian Reichmann, poet aflat la început de drum. Vor urma Dan Stanciu, Gheorghe Rasovszky, compozitorul Ștefan Niculescu, regizorul David Esrig, soții Dan și Tania Matei. În această perioadă, Gellu Naum își reconstruiește vocea. Din această retragere prinde contur romanul „Zenobia“, la care începe să lucreze în anii ’70. Este începutul unei reconcilieri cu propria operă, cu suprarealismul, cu biografia sa fragmentată.
Timpul recuperării
La sfârșitul anilor ’60, după două decenii de marginalizare, Gellu Naum începe să iasă, lent, din zona de umbră în care fusese împins. În 1968 i se publică primul volum de poezie suprarealistă după o lungă tăcere editorială: „Athanor“. E un moment de recuperare, dar și de reafirmare a unei direcții poetice rămase intacte în ciuda compromisurilor impuse de regimul comunist. Tot în acel an, pe scena Teatrului „Bulandra“ se joacă „Nepotul lui Rameau“, o dramatizare realizată de Naum după Diderot, în regia lui David Esrig. Publicarea a șapte poeme în „L’Anthologie de la poésie roumaine“, editată de Seuil, și apariția traducerilor internaționale marchează o deschidere către un spațiu cultural mai larg, de care fusese izolat.
Din acest moment, i se permite să călătorească în străinătate – deocamdată fără Lygia – și primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri. În martie 1975, revista „Le Puits de l’Ermite“ îi consacră un număr special, „Le Domaine international du Surréalisme“, unde poetul francez Guy Malouvier semnează un text despre Gellu Naum și suprarealismul românesc.
Ultimii ani și urma lăsată
În anii ’80 și ’90, Gellu Naum ajunge, treptat, să fie recunoscut drept una dintre cele mai importante voci ale poeziei românești. Apar volume esențiale, precum „Partea cealaltă“ în 1980, „Zenobia“ în 1985 – roman care va fi tradus în germană, greacă și franceză –, „Malul albastru“ în 1990, „Fața și suprafața“ în 1994, „Focul negru“ și „Sora-fântână“ în 1995. Opera lui începe să circule tot mai mult în afara țării, la edituri importante, iar recunoașterea internațională se concretizează prin lecturi publice în Germania, Franța, Olanda, Elveția. În 1985 primește Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară. După 1989 refuză să devină o voce instituționalizată. Își dă demisia din Consiliul Uniunii Scriitorilor și rămâne în afara instituțiilor, dar prezent în viața literară. În 1992 i se decernează Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“ la Botoșani și Premiul Republicii Zair pentru poezie străină, semn că vocea lui continuă să rezoneze în contexte neprevăzute. În 1995 primește bursa DAAD și locuiește un an la Berlin, pe aceeași stradă unde trăise cândva Caragiale. În 1999 i se acordă Premiul European de Poezie la Münster. „Ascet la baraca de tir“, volumul antologic apărut în 2000, încheie simbolic traseul editorial din timpul vieții.
Se stinge din viață pe 29 septembrie 2001. Moartea lui nu închide însă cercul, ci declanșează o etapă nouă în receptarea operei. Postum apar mai multe volume, iar în 2002, „Calea Șearpelui“, un poem inițiatic scris în perioada tăcerii. Lygia Naum moare în 2005. În anii care urmează, Simona Popescu îngrijește și prefațează edițiile operei complete apărute la Editura Polirom: poezie, proză, teatru. Ediții antologice, traduceri, culegeri de interviuri și dosare radiofonice continuă să restituie o operă care și-a purtat propria fidelitate până la capăt. Gellu Naum nu a fost un autor integrabil. A scris împotriva curentului, împotriva timpului și a convenției. După o viață trăită adesea în izolare, dar cu o fidelitate față de sine, a lăsat în urmă o operă care nu îmbătrânește și care continuă să atragă cititori din generații diferite. A rămas acolo unde aleg puțini: într-o zonă de frontieră între realitate și vis, între viață și text.
