***

 MOARTEA LUI JOHN DILLINGER

John Dillinger dixit – „Să nu ai încredere niciodată într-o femeie sau armă automată!” O regulă nescrisă a lumii infracționale spune să nu amesteci femeia în treburile murdar: jaf, furt, crimă. Iubitele, prostituatele, logodnicele aduc numai belele. Să știi că de aici ți se va se trage pieirea cînd o fi și-o fi. Trădarea vine de la amante, ca și indiscrețiile care pun copoii pe urma ta. Scuturată la Poliție sau ademenită cu favoruri, ea spune tot.

John Dillinger a fost trădat de o femeie. Mai exact de o româncă. La 22 iulie 1934, la ora 2,30 în faţa cinematografului Biograph din Chicago, John Herbert Dillinger, Jr. (n. 1903) a căzut în cursa întinsă de FBI. A fost ucis pe la spate de trei gloanțe trase din apropiere de agenți federali. Nu a fost capturat, cum cereau procedurile, ci ucis. Agenţii aveau ordin să nu le scape cu nici un preț. John Dillinger era la acea dată „inamicul public nr 1”, cel mai căutat bandit din SUA. Agenţii FBI s-au temut că o încercare de a-l aresta, ar fi degenerat – în acel loc foarte aglomerat, lumea ieşea de la film – într-o încăierare sângeroasă,. Se știa că Dillinger nu se va lăsa prins, că va riposta. Era obișnuit să tragă cu pistolul și să ucidă. Ordinul directorului FBI, John Edgar Hoover, era clar şi a fost îndeplinit. John Dillinger – la numai 5 minute de la terminarea filmului – era un cadavru.

John Dillinger este o figura controversată. Unii l-au privit ca pe un Robin Hood modern. Nu era singura figură interlopă metamorfozată în ochii opinei publice intr-un personaj pozitiv. Bonnie si Clyde, Jessie James, Al Capone, etc. fuseseră priviţi cu un amestec de admiraţie – pentru că înfruntau sistemul, pe de o parte. Și cu oroare, pentru crimele pe care le comiteau, pe de alta. Modul lor de viaţă în afara legii corespundea mentalităţii şi istoriei americane, ţară construită pe aventură şi risc, cu pistolul în mînă.

SUA trecea prin marea criza declanşată în 1929 de căderea Bursei în vinerea neagră 1929. Milioanele de şomeri, lumea sărăcită, priveau cu simpatie pe cineva care jefuia bănci şi sfida Poliţia. John Dillinger s-a afirmat jefuind bănci. Cu oamenii lui ameninţa cu pistoalele funcţionarii de la ghișee, după care luau sacii cu dolari și toți dispăreau în automobile puternice. Poliţia nu a reușit să-l prindă multă vreme. Iar când l-a prins, a evadat din închisoare de o manieră eroi-comică. Şi-a făcut din pîine un pistol, l-a vopsit în negru cu cremă de ghete. L-a amenințat pe gardianul care intrase în celulă şi l-a dezarmat. Așa a ieşit din închisoare – spre hazul jurnaliştilor care au aflat povestea chiar de la el. Lui Dillinger ii plăcea presa, era eroul ei. Citea toate ziarele care dădeau ştiri despre el. Îi plăcea celebritatea.

Moartea lui s-a datorat trădării unei femei. Exact de ce se temea. Patroana unui bordel din Chicago era o anume Ana Sage-Cumpănaşu, de origine română, de lângă Timișoara. A emigrat în 1909, s-a măritat de două ori. A luat numele de Sage, a divorțat. Ca să se întrețină a practicat prostituţia. Mai târziu, în 1923 şi-a deschis propriul ei bordel. O prietenă, Polly Hamilton care trăia cu John Dillinger, i l-a prezentat sub alt nume și i-a cerut să-l găzduiască. Dillinger era hărțuit, pe fugă, se ascundea. Banda lui fusese decimată într-o ambuscadă a FBI – era singur. Ana Sage-Cumpănașu l-a recunoscut. S-a prezentat două săptămîni mai tîrziu la biroul FBI din Chicago și i-a cerut agentului Melvin Purvis, în schimbul trădării lui John Dillinger, să închidă dosarul de proxenetism pe care îl avea pe rol în justiție, și, de asemenea, să i se acorde naturalizarea (era ameninţată să fie expulzată ). A cerut și 10.000 de dolari, o sumă serioasă pentru acele timpuri.

Ana Sage este o versiune a femeii raportată la istoria personală a lui John Dillinger. A mai existat una. Când a murit, Dillinger avea 31 de ani. E de imaginat că era activ sexual, că își căuta partenere. Frecventa bordelurile, nu își permitea să aibă o iubită stabilă. Nu oricine vrea sî trăiască în subterană, să fuga mereu de poliție. În plus, dacă el ar fi avut un domiciliu stabil, ar fi fost repede reperat și arestat. FBI avea informatori în băcănii, chioșcuri de ziare, frizerii, etc. Era obligat să fie continuu în mișcare. Câte femei acceptau o asemenea viață? Putea să-și găsească o complice care să știe să mânuiască o armă și să și tragă pentru a ucide. Versiunea Bonnie&Clyde. Cât despre sentimente, mai puțin putea fi vorba. Totuși, în scurta lui viață, a existat una care l-a marcat – Billie Frechette, chelneriță, cântăreață. Jumătate franțuzoaică, jumătate indiancă. A fost arestată pentru că l-a ascuns în apartamentul ei pe John Dillinger cu care se iubea de șase luni. S-a întâmplat în anul morții lui, 1934, cu trei luni înainte – după o descindere la adresa ei. Cineva aflase unde se ascundea „inamicul public nr 1″ și a informat FBI cu gândul la recompensă. John Dillinger a apucat să fugă în ultima clipă. În anchetă, Billie Frechette nu a dat informații care să ducă agenții FBI la el. Dacă l-ar fi trădat, e de presupus că ar fi scăpat. A fost condamnată la doi ani de închisoare. Când el a fost ucis, ea se afla în închisoare.

Duminică, la 22 iulie, ora 8:30, Ana Sage-Cumpănaşu, John Dillinger şi Polly Hamilton au intrat la cinema Biograph să îi vadă pe Clark Gable, Mirna Loy, William Powell în filmul „Manhattan Melodrama”. Ana Sage era îmbrăcată într-o rochie portocalie, așa cum convenise cu agenții FBI. În lumina puternică de la cinematograf, rochia părea roșie. De unde supranumele ei din presă „femeia în roșu” . Când a ieşit de la cinema, l-a luat de braț pe Dillinger, ca să fie recunoscut de agenți. Polly Hamilton îl flanca pe partea cealaltă. Echipa FBI în frunte cu agentul Melvin Purvis – la pândă. La un semn, Ana Sage-Cumpănaşu a ieșit din grup. John Dillinger a înțeles că e o cursă în clipa când s-a trezit singur pe trotuar. I-a văzut pe agenți și a luat-o la fugă prin mulțime. Agenții au tras din apropiere și l-au doborât cu trei gloanțe. A murit pe loc.

Până azi există o controversă legată de acest episod. John Dillinger a încercat să se apere şi a scos pistolul să tragă sau agenţii au tras fără somaţie? Se aflau agenții în legitimă apărare, cum cerea legea? Nu, de vreme ce a fost lovit din spate. Era așadar un asasinat – au susținut unele ziare. Vestea a făcut pagina întii a întregii prese. John Edgar Hoover a putut să raporteze un mare succes al FBI care l-a transformat într-unul personal, cum făcea de obicei. Împrejurările acestei morţi rămân totuși ciudate. Unii spun că între John Dillinger şi Ana Cumpănaşu-Sage exista o relaţie amoroasă şi că ea l-ar fi trădat din gelozie atunci când el şi-a îndreptat afecţiunea spre Polly Hamilton. Versiunea nu se susţine. John Dillinger era mai tânăr cu 7 ani. ( JD n.1903, AC-S n.in 1896). Ea îi găzduise în bordelul ei la cererea iubitei lui, iar pentru ascunzătoare el plătea o chirie consistentă în care intra şi discreţia ei. Banii erau problema româncei, nu gelozia. Altă versiune e aceea că Dillinger nu a fost omorît, toată povestea fiind o înscenare a FBI care voia să se laude opiniei publice că epoca lui John Dillinger s-a încheiat.

Şi Ana Cumpănaş-Sage – femeia în roşu – face parte din acest folclor contradictoriu. E îndeobşte văzută ca un personaj negativ, femeie de moravuri uşoare, informatoarea FBI, o străină. E prostituată care a cerut bani pentru a trăda. Se uită că recompensa pusă pe capul lui John Dillinger era de 10.000 de dolari, deci nu ceruse nimic mai mult decît oferise FBI. Se mai uită că John Dillinger era inamicul public nr 1 al Americii, că era un spărgător de bănci și avea mai multe crime la activ, oameni nevinovați. Unde e binele într-o trădare? Confuzia cu Robin Hood a unui John Dillinger care atacă bănci (atit de detestate în acel timp) îi rezeva ei rolul de personaj negativ în poveste. Trebuie cineva să îl joace și p-ăsta! Nici ea nu era o ușa de biserică. Străină, femeie, fără acte, prostituată, patroană de bordel. Tot ce e mai rău în America puritană.

Multe cărţi şi filme i-au schiţat biografia și caracterul, ca și lui Dillinger. FBI-ul nu şi-a ţinut promisiunea faţă de ea. Banii ceruți pentru a-l vinde pe John Dillinger, nu au făcut o bună impresie lui John Edgar Hoover. Dar mai ales a indispus faptul că a povestit pățania în presă. Și nu o dată. A fost expulzată din SUA în 1935. Şi-a trăit restul vieţii în România. A murit la Timişoara de un cancer la ficat în 1947. Billie Frechette s-a măritat și a trăit pânaă în 1969, (d. 61 de ani) în rezervația  indie nilor din tribul ei.

, $$$

 ABEL ȘI CAIN

Abel și Cain sunt primii doi fii ai lui Adam și ai Evei după izgonirea lor din Grădina Edenului din cartea biblică Geneza.Conform poveștii biblice, Cain l-a ucis pe Abel pentru că Dumnezeu acceptase jertfa lui Abel, dar a respins-o pe a lui Cain. Cu acest act de gelozie, Cain a devenit primul criminal.

Jertfele lui Cain și Abel

„Adam a cunoscut-o pe Eva, soția lui; şi ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Cain; şi ea a spus: „Am obţinut un bărbat cu ajutorul Domnului”

Ea l-a născut și pe fratele său Abel. Abel era un păstor, iar Cain un plugar.

După un timp, Cain a adus Domnului o jertfă din rodul pământului;

și Abel a adus și câțiva dintre primii născuți ai turmei sale și din grăsimea lor. Și DOMNUL a avut grijă de Abel și de jertfa lui; dar nu a privit bine Cain și jertfa lui.”

(Geneza 4:1-5)

Citirea primelor capitole din Geneza poate fi problematică, deoarece poveștile provin atât din tradiții orale antice, cât și din documente care s-au schimbat de-a lungul secolelor. Savanții biblici moderni continuă să încerce să trimită tradițiile și sursele și să le plaseze în contextele lor istorice. Cu toate acestea, ca moderni suntem mult mai interesați să încercăm să stabilim ce sa întâmplat de fapt și să încercăm să dăm un sens logic detaliilor. Anticii nu făceau asta; Au știut să aprecieze o poveste ca pe o poveste, fără a lăsa faptele să le stea în cale.

Problema a început când frații au decis să facă sacrificii lui Dumnezeu din produsele lor respective, dar Dumnezeu a acceptat doar pe cele ale lui Abel. Cum au știut primii doi oameni de pe pământ să facă sacrificii lui Dumnezeu? Legea lui Moise , care detalia sacrificiile, nu fusese încă introdusă. Și și mai problematic, de ce a respins Dumnezeu jertfa lui Cain? Textul nu oferă niciun motiv. Cu toate acestea, un text sumerian antic descrie conflictul dintre nomazi și fermierii sedentari timpurii și poate să fi influențat povestea.

Prima crimă

„Cain s-a supărat foarte tare și chipul i-a căzut. Și DOMNUL a zis lui Cain: De ce ești mâniat și de ce ți-a căzut fața? Cu siguranță, dacă faci bine, îți vei ridica fața și dacă faci rău, păcatul stă la ușă, iar dorința lui este pentru tine; Cu toate acestea, Cain a vorbit cu fratele său Abel; dar pe când erau pe câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât. Și DOMNUL a zis lui Cain: Unde este Abel, fratele tău? El a răspuns: Nu știu; sunt paznicul fratelui meu?

Și Dumnezeu a zis: Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine de pe pământ. Acum vei fi blestemat de pe pământul care a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când cultivați solul, acesta nu vă va mai oferi bogăția lui. Vei fi un rătăcitor și vagabond pe pământ. Cain a zis Domnului: Pedeapsa mea este prea mare ca să o pot suporta. Iată, tu m-ai izgonit astăzi din ţară; Voi fi ascuns de prezența ta, voi fi un vagabond și un fugar pe pământ și oricine mă va găsi mă va ucide. Și DOMNUL i-a spus: Oricine va ucide pe Cain, se va răzbuna de șapte ori. Și DOMNUL a pus un semn asupra lui Cain, ca să nu-l omoare cineva, care îl găsește.

(Geneza 4:5-15)

„Sunt păzitorul fratelui meu?” este o întrebare retorică în care răspunsul evident este: da. Este o metaforă modernă a conceptului că oamenii ar trebui să aibă întotdeauna grijă unii de alții. În ceea ce privește „semnul pe Cain”, nu există nici un indiciu în text. Unele opinii tradiționale creștine îl leagă de 666, „numărul fiarei” din Cartea Apocalipsei (13:18).

Cain în Țara lui Nod

„Atunci Cain a ieșit din fața Domnului și a locuit în țara Nod, la răsărit de Eden.

Cain și-a cunoscut soția; ea a rămas însărcinată și l-a născut pe Enoh. Apoi a zidit o cetate și a pus numele orașului după fiul său Enoh”.

(Geneza 4:16-17)

Ceea ce i-a nedumerit întotdeauna pe comentatori despre acest pasaj este momentul în care Cain s-a căsătorit cu o femeie din țara lui Nod. De unde a venit această femeie? În acest moment al poveștii, există doar trei oameni pe pământ: Adam, Eva și Cain. Aici trebuie să înțelegem ce au fost preocupați să realizeze autorii acestui text. Detaliile sunt problematice pentru noi, dar autorii au avut probleme mai ample de abordat. Cu alte cuvinte, s-au uitat la imaginea de ansamblu.

„Fiți roditori și înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Geneza 9:1) este prima poruncă pentru oameni după crearea lor de către Dumnezeu. Dar cum se putea realiza acest lucru? Era o singură femeie pe pământ, Eva. Luat literal, pentru a împlini porunca, unul dintre fiii Evei ar trebui să comită incest cu mama sa. Autorii nu ar fi permis niciodată acest lucru; nu există incest în prima familie. Așa că au creat literalmente o femeie din Nod și au introdus-o în narațiune pentru a rezolva problema.

Este același raționament care explică de ce Dumnezeu a respins jertfa lui Cain. Indiferent de motiv; În ceea ce privește structura narativă, uciderea fratelui său de către Cain face ca primul sânge să curgă pe pământ și pregătește scena pentru introducerea răului și coruperea pământului, astfel încât Dumnezeu a trimis potopul.

Geneza 4:17-26 descrie descendenții lui Cain. În acest moment, oamenii au dezvoltat artele civilizației prin crearea de orașe, muzică și metalurgie ( monedă și arme). Violența lui Cain este transmisă generației următoare. Geneza 5 enumeră apoi descendenții prin Adam, evidențiind linia cea mai nobilă, prin nașterea celui de-al treilea fiu al lor, Set . Se termină cu introducerea lui Noe , judecat drept în ochii lui Dumnezeu (din linia lui Adam).

Cain și Abel în tradiția evreiască și creștină

În comentariile lor despre Tora (cărțile lui Moise), rabinii au învățat pericolele rivalității fraților între toți oamenii (unde există mai multe povești despre aceasta în Geneza.) În interpretarea lor, Abel, ca păstor, avea o ocupație mai bună, deoarece i-a dat timp și izolare să se gândească la Dumnezeu. Ei au mai susținut că Abel era smerit în fața lui Dumnezeu, în timp ce lui Cain îi lipsea această umilință. Cain este legat de tema exilului din țara lui Israel , pedeapsa pentru păcat, așa cum se subliniază în cărțile Profeților.

Într-un pasaj din Evanghelia după Matei, Iisus Hristos îi condamnă pe cărturari și pe farisei și prezice suferința ucenicilor Săi: „pentru ca peste voi să vină tot sângele neprihănit vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între templu și altar. (23:35).

Până când au fost scrise Evangheliile, în secolul I e.n., se pretindea că toți profeții lui Israel fuseseră martirizați. În scrisoarea Noului Testament către evrei, jertfa lui Isus este comparată cu cea a lui Abel. Textul afirmă că Abel și Isus împărtășeau același concept de credință în Dumnezeu, de care se pare că îi lipsea lui Cain (Evrei 12:24).

Cain și Abel în Islam

În Coran, povestea lui Cain și Abel este folosită pentru a preda împotriva crimei și a consecințelor acesteia.

„[Profet] Și relatează-le în adevăr povestea celor doi fii ai lui Adam. Ambii au oferit sacrificii; a unuia a fost acceptat și a celuilalt nu. Acesta spune: „Cu siguranță te voi omorî”. „Allah acceptă numai de la cei evlavioși”, a spus celălalt.

Dacă întinzi mâna ca să mă omori, eu nu îmi voi întinde mâna ca să te ucid pentru că mă tem de Allah, Domnul Lumilor”. Vreau să pleci cu păcatul de a mă ucide și cu propriul tău păcat: atunci vei fi printre oamenii Focului. Aceasta este răsplata celor nedrepți. Sufletul lui l-a îndemnat să-și omoare fratele. Așa că l-a ucis și a devenit unul dintre învinși. Apoi Allah a trimis o cioară care a zgâriat pământul pentru a-i arăta cum să îngroape cadavrul fratelui său. El a spus: „Vai de mine! Sunt incapabil, ca acest corb, să îngropam cadavrul fratelui meu?"

(Sura 5:27-31)

Tradițiile ulterioare ale islamului au susținut că Diavolul a fost cel care l-a motivat pe Cain și l-a învățat să ucidă. O altă tradiție spune că frații s-au luptat pentru cine se va căsători cu o fiică a lui Adam și a Evei.

În artă și literatură

Cain și Abel au fost reprezentați în lucrările lui Titian , Peter Paul Rubens și William Blake. În piesa lui William Shakespeare Hamlet (c. 1600), Claudius și Hamlet îi reprezintă pe Cain și Abel, care concurează pentru putere. East of Eden (1952) al lui John Steinbeck a devenit un film de succes. Romanul este plasat între Războiul Civil American (1861–1865) și Primul Război Mondial (1914–1918), și prezintă două generații de frați, al doilea sub forma de gemeni, Aron și Caleb, Cain și, respectiv, Abel.

Povestea lui Cain și Abel continuă să fie folosită în explorarea originilor violenței religioase. Este deosebit de relevant în modelul rivalității fraților. Acest model este cunoscut sub numele de „rivalitate binecuvântătoare”. Dacă un singur fiu (Cain sau Abel, Isaac sau Ismael, Esau sau Iacov , sau în mod simbolic, Isus ca „fiu al lui Dumnezeu”) poate fi binecuvântat și i se poate acorda legitimitate, cum pot urmașii ambilor să trăiască împreună în deplină acceptare?

Surse:

-Byron, John. Cain și Abel în text și tradiție. Brill, 2011.

- LaCocque, Andre. Asalt împotriva inocenței. Cascade Books, 2008.

$$$

 SIGMUND FREUD ȘI COCAINA

Sigmund Freud nu are nevoie de prea multă prezentare. E la fel de faimos ca Alfred Nobel ori ca William Shakespeare. Este un deschizător de drum, un inovator, un vizionar, ceea ce-i conferă automat un loc în galeria marilor personalități din toate timpurile. La locul ocupat de fondatorul psihanalizei aspiră mulți, de aici și numărul mare de detractori de tot felul, pornind de la naziștii care negau importanța acestei științe evreiești, a se citi psihanaliza și terminând cu liota de sfertodocți ai secolului XXI, care formulează opinii și judecăți după ureche fără să fi apucat măcar să răsfoiască vreo lucrare de-a lui Freud. Una dintre cele mai populare teme vehiculate de contestatarii lui Freud este legătura directă dintre marele savant și consumul de cocaină. Cum să te iei după spusele unui toxicoman?

Care este însă adevărul?

Cocaina are o istorie care se pierde în vechime. Plantele de coca sau Erythroxylum coca (latină) erau cultivate de indienii sud-americani cu mult înainte de venirea conquistadorilor. Imaginile sculptate lăsate de populațiile incașe, dovedesc că aceștia cunoșteau proprietățile plantei pe care nu se fereau deloc să o folosească. În ciuda a ceea a ce am fost învățați să credem, cocaina în forma primitivă în care o preparau „fiii Soarelui” cum se autodenumeau incașii, era un excelent remediu pentru oboseală, epuizare, un energizant. Când spaniolii au văzut în secolul al XVI-lea  că randamentul muncii sclavilor crește dacă acestora le sunt administrate doze de cocaină, planta a început să fie cultivată pe scară largă. În Europa, cocaina ajunge cunoscută, totuși, destul de târziu, abia în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, începe să fie utilizată rapid în medicină unde, la vremea aceea, existau destul de puține remedii împotriva durerilor atroce.

În 1885, Freud avea 29 de ani și lucra ca asistent la clinica psihiatrică a profesorului Theodor Meynert din Viena. Va sesiza și el proprietățile anestezice ale cocainei pe care o folosea el însuși, de altfel, pentru a face  față stărilor de oboseală. În acel an el publică una dintre cele mai controversate lucrări ale sale: „Uber Coca”. În „Uber Coca”, Freud își manifestă entuziasmul față de această substanță cu multiple proprietăți. Să nu uităm însă că la acea data cocaina nu era considerată mai periculoasă decât cafeaua, cacaua sau tutunul. Mai mult, în lumea medicală, coca era la acea data considerată, de pildă, ca un remediu inovator contra stărilor de depresie.

Primul contact al lui Freud cu cocaina pare să fi fost prin anul 1884, când acesta a cumpărat de la firmă E. Merck din Viena un gram din această substanță. Ajuns acasă, a dizolvat substanța în apă și a băut-o. Două luni mai târziu o recomanda și altora drept leac contra depresiei. Cocaina era caracterizată de Freud în 1Uber Coca” ca având calitatea de a asigura o plăcută și de durată stare de euforie aidoma aceleia care poate apărea în cazul oamenilor perfect santosi. Consumatorilor urma să le crească capacitatea de muncă, vitalitatea și auto-controlul. Cu alte cuvinte, scria Freud, cocaina îți dă un comportament normal fără a da impresia că te afli sub influența vreunui medicament. Munca fizică intensă putea fi prestată fără a exista semne de oboseală. Acest rezultat se obținea în opinia lui Freud fără efectele secundare și negative pe care le dădea consumul de alcool. Mai mult, cocaina nu cauza dependența, chiar dacă era consumată în mod repetat.

„Cocaina, sper eu – îi scria Freud viitoarei sale soții Martha, în mai 1886 – se va plasa alături și deasupra morfinei. Ea face să se nască în mine mereu alte speranțe și alte proiecte”. Că Freud s-a înșelat s-a demonstrat destul de repede, în 1887, lumea medicală vieneză convingându-se că nu era ferit de pericole nici un consumator de cocaină. De aici însă și până la a afirma că tânărul medic ar fi fost responsabil de apariția primilor cocainomani din Viena, e cale lungă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea era practică obișnuită în vestul Europei să se folosească cocaină ca anestezic local sau pentru a combate dependența de morfină. La vremea respectivă neurologia nu era atât de avansată pentru a demonstra efectele devastatoare pe care cocaina le poate avea asupra creierului. Freud a fost în acest caz, victima unui curent, unei mode. La momentul când scria „Uber Coca”, Sigmund Freud era doar un ilustru anonim în căutarea afirmării, nimic din ceea ce avea să-l facă celebru nu fusese încă așternut pe hârtie. Spre finalul vieții, măcinat de cancer, Freud va recurge din nou la droguri însă, doar pentru a-și ușur a suferința.

***

 DIPLOMATUL GEORGE I. DUCA

Instaurarea regimului comunist a avut, pe lângă alte numeroase consecinţe dezastruoase, repercusiuni şi asupra diplomaţiei româneşti ai cărei reprezentanţi, fie au trebuit să părăsească posturile, fiind rechemaţi în ţară, fie au ales să rămână în străinătate, refuzând revenirea într-o ţară aflată la cheremul Uniunii Sovietice. Printre cei care au optat pentru această din urmă alternativă se numără şi George I. Duca, fiul omului politic I.G. Duca, la acea dată şeful Legaţiei României din Stockholm.

Se ştiu foarte puţine lucruri despre viaţa şi activitatea acestui diplomat pentru că împrejurările de care vorbim l-au făcut să renunţe la carieră, la o vârstă când în acest domeniu abia încep să se culeagă roadele unei munci susţinute. Dar tot aşa de bine trebuie să remarcăm că, dacă numele său rămâne încă sub semnul uitării, aceasta este în bună parte şi din cauza faptului că puţini au fost cei care s-au aplecat cu atenţie asupra activităţii lui George I. Duca, pe tărâm diplomatic, şi nimeni nu a mai urmărit parcursul acestuia după ce a fost nevoit să ia drumul exilului.     

„Cronica unui român în veacul XX”

În mod paradoxal, cele mai multe informaţii pe care le avem ne-au fost oferite chiar de către George I. Duca într-o lucrare cu valoare autobiografică, „Cronica unui român în veacul XX”, apărută în anii 1983-1984, la München, într-o ediţie limitată. Circulând în mod clandestin în perioada comunistă  lucrarea este aproape inaccesibilă şi astăzi publicului cititor, cu excepţia câtorva exemplare aflate în marile biblioteci din ţară. De fapt, cele trei volume de memorii sunt doar rezumatul a peste 120 de caiete în paginile cărora autorul, începând de la vârsta de 14 ani, a consemnat sub forma unui jurnal toate personalităţile cunoscute, toate evenimentele importante şi toate întâmplările trăite de-a lungul unei vieţi pline de neprevăzut în care paşii aveau să-l poarte în ţări şi locuri de pe toate continentele.

Un fapt absolut banal petrecut în vara anului 1919 va fi la originea multora dintre însemnările cu valoare de document pe care George I. Duca le va lăsa posterităţii. Aşa cum avea să consemneze, în data de 23 iulie 1919 descoperă cu surprindere că însoţitoarea mamei sale, o elveţiancă tinerică, îşi nota într-un caiet tot ceea ce trăise de la venirea în România. Şi, deşi la Iaşi avusese două tentative de a aşterne pe hârtie cele întâmplate în timpul exilului, exemplul lui miss Milly Mayer a fost hotărâtor pentru tânărul George. Mai apoi, se va simţi tentat de a prelua obiceiul reginei Maria de a-şi ilustra caietele cu fotografii din lumea întreagă, făcându-ne în acest fel beneficiarii uneia dintre cele mai interesante arhive foto din toată această perioadă.

Anii de studiu la Bucureşti şi Iaşi

Fiul lui Ion G. Duca şi al Alexandrinei Moruzi, George Duca s-a născut la 14/27 noiembrie 1905 la Bucureşti. În perioada 1912-1916 a urmat clasele primare la Şcoala „Vissarion”. În condiţiile declanşării războiului, face primele două clase de liceu în particular la Iaşi, iar din toamna lui 1919 urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr”. Apoi, din motive de sănătate, la insistenţele tatălui său, se pregăteşte în particular. Susţine examenele finale la Liceul „Spiru Haret”, absolvind bacalaureatul cu menţiunea „bine”, după care, începând cu 1925, urmează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Este interesant cât de realist şi obiectiv se dovedeşte a fi George I. Duca în aprecierile sale şi cât de corectă şi pertinentă este autoevaluarea pe care şi-o face cu privire la aceste studii, eliminând orice  urmă de exagerare ori de supraestimare: „Socot astăzi, din perspectiva anilor, că am fost un elev mijlociu, ascultător, copilăros, grijuliu şi destul de bine organizat, dar cărui nu i s’a dat prilejul să gândească: repetam, dar nu raţionam, ascultam însă nu interpretam. Tinzând către superioritate şi având o oarecare greutate în a mă concentra, răspunzătorii educaţiunii mele atât de îmbrobodite acasă ar fi trebuit să dezvolte inteligenţa, vioiciunea şi curiozitatea mea naturală în mod mai sistematic şi pe o bază psihologică mai bine gândită.(…) Păstrez o excelentă amintire şcolii, cu toate că am învăţat în particular. În clasa I şi II de liceu făcute la Iaşi am ieşit întâiul; în clasa următoare, prima după pribegie, am trecut destul de bine; în clasa a IV însă fiind bolnav, am ieşit mai prost ca de obicei; în clasa V am avut profesori inferiori, astfel încât am rămas locului fără progres; după aceea am trecut examenele din ce în ce mai bine.”  

Anii de studenţie au fost pentru tânărul George Duca o primă ocazie de a lua contact cu lumea diplomatică europeană. Chiar dacă, încă de la sfârşitul claselor liceale manifestase înclinaţie spre acest domeniu, abia în anul 1926, în calitate de membru al Comitetului Studenţilor pentru Liga Naţiunilor, ia parte, alături de alţi colegi, la cursurile de vară organizate de forul european la Geneva. Aici profită de prilej pentru a se întâlni cu Nicolae Titulescu, rămânând fascinat de prestaţia oratorică a ilustrului diplomat şi de marea popularitate de care se bucura în rândurile colegilor săi.

Debutul în diplomaţie. Legaţiile din Washington (1928-1930) şi Tokio (1932-1934)

Odată terminate studiile, în septembrie 1928, pe fondul unor puternice presiuni privind retragerea liberalilor de la guvernare, participă la examenul pentru postul de ataşat de legaţie susţinut la Palatul Sturdza, în faţa unei comisii prezidată de Alex. Emanuel Lahovary. Este admis printre primii şi trimis la Legaţia din S.U.A. Acomodarea cu un nou mod de trai, cu ritmul trepidant de viaţă i-a fost facilitată de prezenţa în fruntea legaţiei de aici a lui George Creţulescu, a cărui soţie era vara Adinei Moruzi. Tot acum are răgazul necesar să cocheteze cu lumea fascinantă a cinematografiei, ocazie cu care face cunoştinţă cu patronii unor renumite studiouri de film şi cu actori celebri ai momentului precum Joan Crawford şi Garry Cooper.

În decembrie 1930, se reîntoarce la Bucureşti, continuându-şi munca la minister în cadrul serviciului contencios. În paralel, se înscrie la doctorat în cadrul Universităţii din Bucureşti şi, în noiembrie 1931 susţine examenul de secretar de legaţie II, pe care-l absolvă primul, devenind astfel membru permanent al corpului diplomatic şi transferat la Direcţia Politică a Europei Centrale.

În plan personal, încurajat de Cella Delavrancea şi de regina Maria, îşi converteşte pasiunea pentru actorie în scrierea unor piese de teatru pe care le publică în revista „Vremea”, împreună cu alte articole inspirate din numeroasele sale călătorii.

La sfârşitul anului 1932 este numit secretar de legaţie la Tokio unde, din cauza drumului foarte lung, ajunge abia în martie 1933. Aşa cum consemna la un moment dat, nu era sigur că numirea fusese un serviciu pe care regele dorise să-l facă tatălui său, sau o modalitate elegantă a acestuia de a-l îndepărta din anturajul Casei Regale, având în vedere relaţiile strânse pe care le stabilise în timp cu unii dintre membrii familiei sale.

Această nouă experienţă, departe de România, va constitui pentru tânărul diplomat un adevărat examen, activitatea din cadrul legaţiei apropiindu-l tot mai mult de exigenţele pe care le presupunea statutul de diplomat. Dar, abia se obişnuise cu mersul lucrurilor de aici, abia reuşise să-şi cultive un cerc de prieteni când vestea asasinării tatălui său, la 29 decembrie 1933, avea să-l surprindă ca un trăsnet. Singur şi departe de toţi ai săi a trăit acele momente cu tristeţea unei mari pierderi, dar şi cu sentimentul unei nedreptăţi uriaşe ce se făcuse unui om care nu dorise decât binele ţării.

Aflând din presă că, din pricina iernii geroase, dorinţa testamentară a tatălui său de a fi înmormântat la Urşani (jud. Vâlcea) fusese amânată până în primăvară, spre sfârşitul lunii martie 1934, decide să părăsească Japonia pentru a participa la ceremonie, ca un ultim omagiu ce-i putea aduce.

Secretar de legaţie la Legaţiile din Rio de Janeiro (1934-1936) şi Washington (1934-1939)

După încheierea tuturor manifestărilor, pentru a-şi limpezi gândurile, în iulie 1934 pleacă din nou în străinătate, fiind numit secretar la Legaţia din Brazilia unde va rămâne până la sfârşitul lui 1936. În acest timp călătoreşte mult, atât în America de Sud, cât şi pe continentul african, cunoaşte locuri şi oameni interesanţi, fiind impresionat de această lume mirifică pe care o regăsim cu minuţiozitate descrisă în jurnalul său.

Pe fondul discuţiilor privind numirea la o nouă legaţie, în noiembrie 1936 primeşte o scrisoare de la unchiul său, Grigore Duca, care-l informa despre o eventuală numire la Legaţia din Londra. Deşi el considera că o astfel de propunere nu putea fi decât una foarte măgulitoare pentru un diplomat aflat la începutul carierei şi acceptarea ei nu era decât o onoare ce i se putea face, imediat ce regele Carol a aflat s-a opus numirii (fiindcă dorea să aibă în capitala Imperiului un om de încredere şi devotat lui), oferindu-i în schimb posibilitatea de a-şi alege oricare altă legaţie din lume.

Aşa se face că, pornind de la relativa deteriorare a situaţiei politice din ţară şi ţinând cont de oportunităţile pe care i le putea deschide imensa industrie de film care era Hollywood-ul în a-şi valorifica creaţiile literare, George Duca alege să se întoarcă la legaţia din Washington unde va sta până în vara lui 1939.

George Duca – un diplomat în vâltoarea războiului.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial îl va găsi în ţară, activând în cadrul secţiei occidentale de la Direcţia Politică a Ministerului Afacerilor Străine. La sediul acestui minister a trăit toată drama ocupării unei părţi a Europei de tăvălugul german, panica stârnită de scandalosul ultimatum trimis guvernului român de către U.R.S.S. privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei, umilitoarele prevederi impuse ţării de Dictatul de la Viena, precum şi ecourile stârnite de abdicarea lui Carol al II şi venirea la putere a generalului Antonescu şi a Gărzii de Fier.

George I. Duca alături de membrii Legației României de la Rio de Janeiro.

Una dintre cele mai ingrate misiuni pe care a trebuit să o îndeplinească în această perioadă a fost aceea de secretar al delegaţiei române la Conferinţa de la Turnu Severin din 16-24 august 1940, conferinţă menită să trateze revendicările teritoriale pretinse de unguri şi ale cărei lucrări erau dinainte sortite eşecului avându-se în vedere pretenţiile exagerate emise de partea ungară ce vizau nu mai puţin de 69.000 km² şi o populaţie de 3 900 000 de locuitori.

În 15 mai 1941, George Duca a fost înaintat la gradul de prim secretar şi, câteva luni mai târziu, a fost trimis pentru o scurtă perioadă de timp la Legaţia din Budapesta pentru a-l înlocui pe consilierul Dan Greblescu, desemnat să gireze consulatul general din Cluj. La întoarcere, va lucra din nou la Direcţia Politică, unde este numit director adjunct pentru ca, din luna noiembrie 1942, să fie trimis în calitate de însărcinat cu afaceri în Finlanda.

Odată ajuns la Helsinki se implică în diferite activităţi de ajutorare a populaţiei şi iniţiază contacte cu anglo-americanii pe care le raportează la Bucureşti întrucât „… este de la sine înţeles că terenul trebuie preparat din vreme, pentru ca victoria aliaţilor să nu ne găsească nepregătiţi, mai cu seamă în ipoteza continuării triumfurilor sovietice”. 

În misiune la Stockholm.

Ca urmare a deselor călătorii în Suedia şi numeroaselor cunoştinţe pe care le avea aici, George Duca sugerează ministerului dacă, pe fondul evenimentelor tot mai îngrijorătoare de pe front, era necesar să se gândească la Stockholm ca un posibil canal de comunicare cu Aliaţii. Aşa se face că, după numirea lui Nicolae Caranfil în fruntea Legaţiei din Helsinki, George Duca este desemnat să meargă la Legaţia Suediei. Între timp, la 1 aprilie 1943 fusese avansat la gradul de consilier de legaţie.

În noua sa misiune de la Stockholm, începută în august 1943, în calitate de consilier al Legaţiei avea sarcina de a sonda terenul, atât la anglo-americani, cât şi la ruşi, pentru iniţierea de negocieri în numele opoziţiei din ţară în vederea încheierii unui armistiţiu. De altfel, pe tot parcursul anilor 1943-1944, activitatea legaţiei de aici s-a subordonat acestui scop, Stockholm-ul fiind, alături de Cairo şi Ankara, unul dintre canalele importante de negocieri prin care membrii opoziţiei au încercat să trateze cu reprezentanţii Aliaţilor retragerea României din Axă şi încheierea armistiţiului.

Deşi în urma Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe din octombrie 1943 se stabilise ca orice capitulare să se facă cu acordul tuturor aliaţilor, din discuţiile cu partea rusă a reieşit că formularea nu trebuie interpretată  prea strict.

Astfel, urmând exemplul Finlandei, ministrul Fred Nano angaja negocieri cu sovieticii în numele guvernului antonescian, în timp ce, paralel şi în secret, George Duca, în numele opoziţiei interne şi al Casei regale, trata prin intermediul Alexandrei Kollontay condiţiile în care ar fi fost posibilă încheierea unui armistiţiu. Mai ales după stagnarea tratativelor de la Cairo, din iunie 1944 şi până la 23 august 1944, dialogul cu U.R.S.S. s-a purtat în special cu ajutorul lui George Duca.

Curând însă, evenimentele din 23 august 1944, încheierea armistiţiului, evoluţia spre stânga a vieţii politice interne din ţară, treptata înlăturare a tuturor elementelor democratice de aici care a culminat cu instaurarea guvernului procomunist condus de Petru Groza, la 6 martie 1945, au constituit premisele pentru ca România să nu mai poată fiinţa ca stat independent, ca entitate naţională, cât şi un semnal de alarmă pentru viitorul lui George Duca.

Prin urmare, în aceste condiţii, teama rechemării plana în orice moment asupra tuturor membrilor corpului diplomatic, chiar dacă prezenţa în fruntea ministerului de Externe a liberalului Gheorghe Tătărescu mai dădea o umbră de speranţă în rândul celor vizaţi.

„Ultimul reprezentant al vechii diplomaţii în străinătate”

Evident că rămânerea în funcţie era doar o chestiune de timp pentru că, treptat, încă de la începutul anului 1946, aproape toţi şefii de misiune vor fi rechemaţi în ţară şi înlocuiţi cu persoane agreate de regimul comunist.

În această perioadă, George Duca împreună cu Neagu Djuvara, rămaşi singurii reprezentanţi diplomatici la Legaţia din Stockholm, s-au ocupat, din punct de vedere consular, de repartizarea a 400 de tinere evreice originare din nordul Transilvaniei, eliberate din lagărele germane de către preşedintele Crucii Roşii Suedeze. Pentru aceasta George Duca şi-a luat libertatea de a înfiinţa un mic birou consular, cu personal angajat temporar, folosind în acest sens sume dintr-un fond care era destinat iniţial cumpărării de armament. Ulterior, aşa cum vom vedea, gestul avea să-i fie imputat de autorităţile comuniste şi folosit ca motiv de acuzare. 

Rămas, aşa cum aprecia fostul său coleg de legaţie Nicolae Caranfil, „ultimul reprezentant al vechii diplomaţii în străinătate”, George Duca se aştepta în orice moment să fie şi el rechemat. Diverşi emisari sosiţi din ţară îi sugerau că ar fi bine să dea curs invitaţiei pentru că nu ar fi vorba decât de o reinvestire pe care o făcea guvernul, poziţia sa nefiind nicidecum ameninţată, deoarece se bucura atât de încrederea lui Gheorghe Tătărescu cât şi de cea a guvernului pentru felul în care ştiuse să cultive în ultimii ani bune raporturi cu U.R.S.S.

Paralel, unchiul său, Grigore Duca, îl sfătuia că dacă se va pune problema rechemării, să nu ezite în a alege calea exilului, zvonurile despre posibila sa numire la Washington nefiind decât o capcană întinsă de comunişti.

Deşi era conştient că revenirea în ţară ar fi fost una definitivă, fără a ţine cont de realităţi, diplomatul George Duca, impresionat de drama care se abătuse asupra ţării sale, luni întregi a cochetat cu ideea de a se întoarce: „să văd, să aud, să pipăi cu propriile mele simţuri, să revăd pe ai mei – fără fals sentimentalism – pe prieteni, pe Rege. Să mă scârbesc definitiv, ori să găsesc acolo – poate – ceva ce nu pot bănui de la depărtare”.

Avansat în grad de ministru şi apoi condamnat de aceleaşi autorităţi comuniste

Pe fondul acestor frământări, vestea falsificării rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946 şi faptul că, în ianuarie 1947, guvernul comunist ceruse agrementul pentru numirea generalului Radu Rusescu în fruntea Legaţiei din Suedia, erau indicii clare că nu se mai punea problema revenirii chiar dacă, în martie 1947, George Duca fusese înaintat în grad de ministru de către acelaşi guvern care acum îi pregătea condamnarea. Pentru că, aşa cum era de aşteptat şi cum se întâmplase şi în cazul altor diplomaţi, imediat ce s-a aflat că George Duca a ales calea exilului, autorităţile comuniste au declanşat procedura de judecare şi condamnare a acestuia .

Mai întâi, pentru că în septembrie nu dăduse curs rechemării ministerului, la 15 octombrie 1947 a fost suspendat din serviciu, iar la 7 noiembrie 1947 a fost chemat în faţa unei Comisii de disciplină a Ministerului de Externe, condus atunci de Ana Pauker şi judecat în lipsă. Şi pentru că neprezentarea la minister nu putea fi motiv de condamnare, dar mai ales pentru a-l discredita în faţa opiniei publice, s-a făcut referire la delapidarea unei sume de 4 milioane de franci elveţieni din fondurile legaţiei, după care, potrivit spuselor Anei Pauker, George Duca ar fi părăsit postul şi „s-ar fi adăugat «grupului de săritori» din corpul diplomatic românesc”.

În realitate, aceste acuzaţii erau o modalitate ieftină prin care comuniştii încercau deseori să mascheze abuzurile şi să justifice deciziile arbitrare luate împotriva unor oameni care nu avuseseră altă vină decât aceea de a fi slujit ţara sub alt regim decât al lor.

Începutul exilului

Pe când autorităţile comuniste erau preocupate de condamnarea sa, presa din Suedia anunţa cititorii că fostul ministru român alesese calea exilului, preferând să se alăture mişcării de rezistenţă şi că: „În timpul îndelungatei sale şederi la Stockholm, ministrul Duca şi-a asigurat numeroşi prieteni, care acum urmăresc cu interes paşii săi. Mişcarea românească de rezistenţă, prin alipirea lui Duca, primeşte un sprijin plin de valoare”. În plus, pentru a sublinia modul principial în care îşi desfăşurase activitatea în cei 4 ani la legaţie, la 2 decembrie 1947, ministrul de externe suedez l-a decorat cu gradul de mare ofiţer al Ordinului Vasa.

Cert este că, după predarea treburilor legaţiei noului titular, în 8 august 1947, sub pretextul unei vizite la Legaţia din Oslo, George Duca ia calea exilului. Se încheiau într-un mod atât de neverosimil aproape două decenii de carieră diplomatică în timpul cărora, cu profesionalism şi competenţă, reuşise să promoveze interesele ţării chiar şi în momente din cele mai tensionate pe plan european.

Sugestivă pentru felul în care a ştiut să se impună în lumea diplomatică a timpului ni se pare mărturia unuia dintre colegii săi  de la Legaţia din Helsinki, Mircea Berindei: „Pentru George Duca viaţa e o continuă reprezentaţie. Trăieşte cu o neobosită curiozitate pentru tot ce i se întâmplă lui şi altora din jur. Totul îl interesează (…) Ca orice om care depăşeşte normalul, e şi el făcut din contraste: e egoist şi orgolios, dar în acelaşi timp săritor, ajutând pe toţi cei care au nevoie de aceasta şi lipsit de vanităţi mărunte. Nu ştiu cum l-ar atinge un eventual insucces pentru că nu a avut în viaţă decât reuşită (…) Sociabil, e totuşi un singuratic. Are prieteni peste tot globul pământesc, dar nimeni nu-i indispensabil şi nimeni nu-l cunoaşte pe toate feţele. În tot ceea ce face şi ce spune e tot atât de personal şi de lipsit de prejudecăţi încât uimeşte, scandalizează, dar atrage pe toţi câţi îl cunosc. Iată un om, un om adevărat care din o mie de feluri de a trăi şi-a ales pe unul singur, pe al lui”.

Revenirea în S.U.A. şi activitatea din cadrul comitetelor de refugiaţi

Timp de un an de zile George Duca se tot gândise unde ar putea să trăiască dacă ar fi fost nevoit să rămână în străinătate şi, întotdeauna gândurile i se îndreptaseră spre S.U.A. Pe lângă faptul că aici avea o mulţime de cunoştinţe, considera că preocupările sale artistice erau în măsură să-i asigure existenţa materială, iar punerea lor în practică nu ar fi fost niciunde mai posibilă decât într-o ţară care făcuse din cinematografie o industrie.

Astfel, după un periplu prin Elveţia, Franţa şi Anglia, la 23 octombrie 1947 George Duca ajunge în cele din urmă în S.U.A. De la reîntâlnirea cu această ţară, aşa cum menţiona în însemnările sale:  „am trăit şi gândit pe patru planuri felurite: literatura, refugiaţii, viaţa americană, România în cadrul evoluţiunii evenimentelor internaţionale”.

Prin urmare, conducându-se după aceste coordonate, în speranţa că astfel se putea face util ţării sale, a cărei amintire îi era „o durere surdă şi continuă”, el s-a implicat la început în negocierile privind constituirea, în mai 1949, a Comitetului Naţional Român. Mai apoi, după obţinerea cetăţeniei americane în anul 1954, toată activitatea sa s-a subordonat găsirii mijloacelor de a face cunoscută drama României, fiind, mai întâi, secretarul general al organizaţiei de întrajutorare Fundaţia Română de Asistenţă Socială  a Refugiaţilor (Romanian Welfare) iar apoi, în perioada 1958-1967, conferenţiind din partea Comitetului pentru Europa Liberă la diferite universităţi din Japonia, Taiwan şi Filipine.

De asemenea, folosindu-se de calitatea sa de membru al PEN Club-ului, a fost reprezentantul emigraţiei române în Adunarea Naţiunilor Europene Captive ceea ce a atras imediat atenţia Securităţii române. Într-un raport al acesteia din 1960 era dat în urmărire generală sub consemnul ca: „În caz de identificare să fie reţinut”, întrucât desfăşura o activitate duşmănoasă la adresa regimului.

Cam în aceeaşi perioadă a deţinut şi funcţia de director administrativ al filialei americane a Federaţiei Alianţa Franceză din S.U.A.

„Pribeag” până la sfârşitul vieţii

Începând din anul 1975, timp de un deceniu, a fost conferenţiar „parte-time” şi profesor asociat pentru studenţii de la Universitatea din Stanford unde a predat cursuri şi a ţinut seminarii de ştiinţe politice şi istorie diplomatică. Tot aici a lucrat în cadrul serviciului de arhive al Institutului Hoover punând  bazele celei mai importante colecţii de documente şi fotografii româneşti din exil cuprinzând pe lângă cele 120 de caiete ale jurnalului propriu şi arhiva Comitetului Naţional Român, cea a Ligii Românilor Liberi, volume din jurnalul Reginei Maria dar şi cea mai impresionantă colecţie de fotografii ale membrilor Casei Regale române.

Deseori, în ultimii ani de viaţă, pe calea undelor de la Radio Europa Liberă, George Duca a denunţat numeroasele abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului săvârşite de regimul comunist.

Deşi considerase plecarea în S.U.A. ca începutul unui exil provizoriu, un loc de unde să poată lupta pentru revenirea la valorile democraţiei, George Duca nu avea să-şi mai revadă niciodată ţara, fiind până la sfârşitul vieţii, în 17 noiembrie 1985, ceea ce singur se definea cu un amar dispreţ: „un pribeag”.

Surse:

-Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988; 

-George I. Duca, Cronica unui român în veacul XX, Editura Jon Dumitru-Verlag, München, 1983-1984; 

-Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Editura Albatros, Bucureşti, 2002; 

-Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Editura Compania, Bucureşti, 2002; 

-Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Editura Compania, Bucureşti, 2003; 

-Frederic C. Nanu, Politica externă a României, ediţie îngrijită de Valeriu Florin Dobrinescu şi Ion Pătroiu, Editura Institutului European, Iaşi, 1993; 

 -Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

$$$

 ZEII TRACILOR

Știm destul de multe despre traci, despre lumea lor și despre credințele lor. Nu știm atât cât ne-am dori să știm, iar unele date sunt izolate, neclare, incomplete, confuze. Cu toate acestea, studierea atentă a materialului disponibil ne permite trasarea unor contururi. Așa cum voi încerca să arăt mai jos, religia tracilor era de tip „închis”, inițiatică, avea un „caracter național” și nu a putut fi exportată precum religia grecilor. Ca urmare, nici grecii, nici romanii nu au putut-o înțelege, iar sistemul religios roman, altminteri dornic mereu de importuri, nu a putut importa mai nimic din complexa religie tracă. Ca sistem, religia tracilor era mai degrabă asemănătoare iudaismului, adică nu avea reprezentări sși era inițiatică. În orice caz, era un sistem net diferit de cel grecesc ori de cel roman. Astfel, nu este de mirare că datele privind religia tracilor au fost, pe atunci, „filtrate” prin mentalitatea grecilor și a romanilor, cu notări aproximative ale numelor trace și cu inevitabile deformări ale semnificațiilor. Toate acestea fac analiza de azi și mai dificilă. Dar asta facem aici.

Ce este cultura tracilor?

Despre traci, despre cultura și limba lor putem vorbi înca de la jumătatea mileniului al treilea îen. Fără iîndoială, tracii sunt un sincretism etno-lingvistic între marile civilizații ale neoliticului sud-est european, pe de o parte, și nou-veniții indo-europeni, pe de altă parte.

Limba tracă, obiceiurile și tradițiile tracilor, reprezintă un continuu cultural de circa trei milenii, până cel puțin în secolul la VI-lea d. H., dacă nu cumva chiar mai târziu. Nu știm când s-a stins ultimul vorbitor al tracei și nici când s-a ținut ultimul ritual tracic. Putem însă deduce, din compararea datelor disponibile, că traca încă se vorbea în secolul al VI-lea d. Hr., iar ritualurile specifice trace se vor fi practicat până cel puțin prin secolul al VII-lea d. H. când dispar din atestările arheologice. Nu este însă exclus să se fi practicat, în cercuri tot mai izolate, până la completa lor extincție, poate prin secolul al X-lea d. H. Forma thrax, plural thraeces se referă la grupul tracic în general, care ocupa un vast teritoriu.

Grupul nordic al tracilor era cunoscut în Antichitate sub două etnonime: getae, getai „geții” și dakoi, daci, dacisci „dacii”. Pentru a-i diferenția, mai ales din motive didactice, pe tracii de nord de cei sudici (tracii „propriu-ziși”, deși distincția nu este nici relevantă, nici corectă), cercetătorii moderni folosesc sintagmele (care diferă de la autor la autor) daco-geți, geto-daci, daco-traci, traco-daci, geto-traci. Eronată este și ipoteza, de larg ecou în anii '70 si '80 ai secolului trecut, că dacii (geto-dacii) ar fi fost un grup etnic complet diferit de traci (tracii „propriu-ziși” sau „tracii puri”), cum considerau – la impulsuri politice, desigur – unii specialiști bulgari. Din fericire, noua generație de cercetători bulgari a abandonat această abordare.

Putem afirma, anticipând iarăși datele ce le voi prezenta mai jos, că lumea tracă distinge între religie și credință, fapt care îi situează pe traci pe o treaptă superioară de evoluție sacral-spirituală. Religia și credințele nu sunt sinonime. Religia implică un sistem elaborat, cu structuri instituționale specifice (locuri de cult, preoți etc.) Credințele se referă preponderent, dacă nu exclusiv, la concepții populare, neorganizate instituțional.

Care este mitologia tracilor?

Analiza comparată a datelor mitologice, lingvistice ți arheologice privilegiate la divinitatea supremă a tracilor de nord, traco-dacii ori daco-geții, a fost un subiect interesant și îndelung dezbătut. Nu doresc să rezum nenumăratele ipoteze avansate (în acest scop, cititorul poate consulta lucrări ample, precum Crișan, 1993 sau cele datorate lui Victor Kernbach), ci – mai degrabă – de a rezuma date esențiale și, poate, de a oferi o nouă perspectivă de înțelegere a locului Marelui Zeu în lumea daco-getă. Orice încercare de a aborda sistemul religios, credințele și mitologia tracilor trebuie să înceapă cu numele Marelui Zeu.

În urma unei analize a contextului mitologic ți social, principalul pericol care a „pândit” analiza ansamblului sacru al tracilor a fost tentația multor autori de a impune propria lor ipoteză, evitând adesea unele detalii importante și viziunea de ansamblu.

În mod tradițional, există mai multe metode de abordare a mostenii trace, în general, și – concret – de a aborda sistemul sacral trac:

-informațiile oferite de scritorii antici, foarte multe, și prețioase;

-analiza comparată a contextului social, mitologic și religios;

-„supraviețuirile” din limbile și din credințele populare moderne, în română, bulgară și albaneză, mai ales, dar și în alte limbi și la alte popoare învecinate, cum ar fi sârbii și ucrainenii.

Pot afirma, anticipând datele ce voi prezenta mai jos, că lumea tracă distinge între religie și credință, fapt care îi situează pe traci pe o treapta superioară de evoluție sacral-spirituală.

Divinitatea supremă a geto-dacilor: Samolxis, Zamolxis, Zalmoxis

Cunoaștem circa 160 de teonime sau, în general, „nume sacre”. Dintre acestea, doar două sunt menționate de antici ca fiind specific traco-dace: divinitatea supremă, la greci Zalmoxis, Zamolxis, Salmoxis; si un alt doilea teonim, Gebeleizis, rareori și Beleizis.

Doua probleme trebuie clarificate aici:

-diferențele Zalmoxis/ Salmoxis/Zamolxis

-dacă (Ge)beleizis ar fi un alt zeu (cum eronat cred unii cercetători) sau (cum clar scriu anticii) un epitet al divinității supreme.

 

Marele Zeu și Marea Zeiță

Arta geto-dacă, surprinzător de unitară, este bogată iconografic în imagini sacre care permit cunoașterea nemijlocită a religiei geto-dace, interpretarea acestor imagini făcând-se în spiritul textelor antice, care s-au păstrat până în zilele noastre.

Imaginea, cel mai adesea prezentă în reprezentări, este cea a unui personaj masculin, unitar executat, încât pare a fi întruchiparea aceluiași chip. Acest personaj apare redat în două ipostaze: așezat pe tron ​​și gata de luptă, așezat călare. De obicei un personaj în armură cu un arc în mâna stangă sau un vultur în mâna dreaptă.

Faptul ca toată această iconografie reprezintă o divinitate nu poate fi pus sub semnul întrebărilor, deși nu există niciun text care să ajute. Apariția în aceste reprezentări a vulturului (simbolul puterii cerești) și a șarpelui (simbolul pământului) este de natură să conducă la ideea caă avem de-a face cu un zeu suprem, stăpân al cerului și pământului.

Geto-dacii au ajuns chiar să-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vultur cu corn care ține în cioc un pelte și în gheare un animal (pare a fi un iepure). Există deci premisele acceptării ideii că în lumea geto-dacă există un Zeu suprem, stăpân al cerului și pământului, creator al cosmosului și al lumii, în consonanță cu concepția prezentă la toate popoarele indo-europene. Din păcate, numele acestui Zeu suprem nu este cunoscut, iar încercările care s-au făcut de a i se atribui numele lui Zamolxis (sau Zalmoxis), respectiv Gebeleisis (nume invocate de Herodot) mi se par a fi sortite eșecului, din pricina aceluiași Herodot care menționează:

„Zamolxis […] îi învață că nici el, nici oaspeții lui ți nici urmașii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai, într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătățile,” (Herodot, Istorii, IV, 10-15)

Este evident că acel „loc” unde se vor muta geto-dacii după moarte, era sub stăpânirea unui Mare Zeu și se prea poate ca numele acestuia să nu fie voie a fi rostit. Alți autori antici menționează existența unei alte zeități, pre-existentă lui Zamolxis:

„[…] Zalmoxis pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor.” (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, I, 94);

Strabon, la rândul său, subliniază:

„Zalmoxis […] În cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtășească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor” (Strabon, Geografia, VII, 3, 5).

Alaturi de Marele Zeu, reprezentările geto-dace au imortalizat-o și pe Marea Zeiță. Atunci când tezaurele geto-dace s-au păstrat întregi, parțial întregi, reprezentările perechii Marele Zeu – Marea Zeiță, sunt prezente. Astfel, pot fi citate tezaurele descoperite la Lupu, Galice, Iakimovo, Letnița; este foarte posibil ca aceste tezaure să fi avut un pronunțat caracter cultic, fiind folosite în sîvarșirea unor anumite ritualuri. Reprezentările Marii Zeițe se mai pot constata și în tezaurul București-Herăstrău, fibulele de la Bălănești, Coada Malului etc.

Ca și în cazul Marelui Zeu, reprezentările Marii Zeițe sunt unitar realizate, de parcă ar fi existat un model iconografic pre-existent. Marea Zeiță este reprezentată înconjurată de unele animale sau alte obiecte, simboluri ale puterii zeiței (căprioare și cerbi, șarpe, porumbei, vase rituale etc.).

Atributele Marii Zeițe (animalele care o însoțesc în reprezentări), o definesc ca Mama Pământ, Zeița Mamă, protectoare a vegețatiei și ogoarelor. Că este vorba despre perechea Marelui Zeu, o dovedește faptul că reprezentările ei apar pe tezaure alături de acesta. Trebuie menționat faptul că reprezentarea cuplului Marele Zeu – Marea Zeiță (datat secolele IV-I î.Hr) este o caracteristică a geto-dacilor nord balcanici, lipsind din reprezentările tracilor de sud, unde este atât de frecvent Cavalerul trac. De altfel, existența în panteonul geto-dac a unei divinități feminine de o mare importanță, numită Marea Zeiță, a fost argumentată și de Vasile Pârvan. Numele acestei zeițe este necunoscut ca și al perechilor, poate din aceleași motive. În orice caz existența unei astfel de zeițe este de presupus, deoarece la majoritatea popoarelor îndo-europene a fost o astfel de zeitate (atât în lumea tracilor sud-dunăreni cât și la germani, celți, greci sau romani).

Vechi credințe, culte, rituri și ritualuri ale geto-dacilor

Acestea sunt o reflectare a credințelor escatologice, a concepțiilor și reprezentărilor unei populații despre „lumea de dincolo”, iar tratamentul acordat defunctului era acomodat, în raport cu sexul, vârsta, categoria socială sau modul cum s-a produs decesul. Informațiile scrise despre aceste practici, în cazul geto-dacilor, sunt puține:

„Iată cum se fac înmormântările oamenilor bogați. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale și, după un mare ospăț, înainte de care îl jelesc [pe mort], îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă și statornicesc felurite întreceri, la care răsplățile cele mai însemnate se dau luptelor în doi – cum este și firesc lucru. Așa se fac înmormântările tracilor.” (Herodot, Istorii, V, 8;)

În această chestiune, principalele surse sunt cercetările arheologice. Acestea trebuie privite din cel puțin două puncte de vedere, zona geografică și intervalul cronologic.

O prima perioadă (secolele V-III î.Hr.) este determinantă în stabilitatea unei ideologii funerare a geto-dacilor (este vorba despre zona aflată atât la nordul, cât și la sudul Dunării); ritualul cel mai adesea întâlnit este cel al incinerației, dar există mari diferențe regionale, datorate – în parte – și unei defecțiuni a cercetarii. Astfel, la Dunărea de Jos s-au evidențiat circa 1 500 de morminte, in zonele est-carpatice aproximativ 200 de morminte, în vreme ce spațiul intracarpatic este practic lipsit de descoperiri. Aristocrații practică ambele ritualuri (incinerație, înhumație), mormintele acestora având în cele mai multe cazuri, o formă tumulară; oamenii de rând practică aproape exclusiv incinerația. În perioada secolelor II î.Hr. – I d.Hr., epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dace, numărul mormintelor cunoscute este extrem de mic (circa 150, față de perioada anterioară, când se apropia de 2 000), deși acum sunt cunoscute zeci de fortificații și așezări civile.

Înhumatia în necropole și morminte este des întalnită în zona de periferie nord-estică a lumii geto-dace. – Aristocratia era o practicantă, aproape în exclusivitate, a incinerației. – Populația de rând este foarte slab reprezentată prin descoperiri de acest gen (circa 15 morminte). – Este foarte posibil ca unele dintre schelete să fi fost lăsate în aer liber, supuse astfel procesului de descompunere naturală; acest lucru este atestat de unele cadavre incomplete sau așezate în poziții neanatomice (în acest caz nu am siguranță că nu este vorba de simple accidente). În perioada de maximă dezvoltare a civilizației geto-dace (secolele I î.Hr.-I d.Hr.) numărul mormintelor descoperite, în vatra de locuire permanentă, este extrem de mic (circa 20 de morminte), ceea ce denotă un alt fel de ritual de înmormântare al decât cel tradițional. Pare o enigmă ce s-a întâmplat cu cei morți în perioada celor câteva secole de dinainte de cucerirea romană; în paralel se constată și o intensificare a sacrificiilor umane, semn al unor mutații importante în credința religioasă și practicile funerare ale geto-dacilor în perioada târzie a celei de-a II-a vârste a fierului. Această realitate mă face să-mi amintesc de principalul ritual indo-european al incinerației, reflecție a atenției acordate defunctului; putem presupune că după efectuarea incinerației, cenușa era împrăștiată în unele arii stabilitate anterior de comunitate sau legat în vreun fel de destinul defunctului în cauză.

Cercetările arheologice efectuate în zonele locuite de dacii liberi atestă o perpetuare a ritualurilor funerare tradiționale dacice; fără excepție, toate așezările sunt de factură dacică, necropolele fiind aproape în totalitate dacice (un procent redus este reprezentat de un complex sarmatic). Diferențierile sunt nete, deși se pot constata și unele împrumuturi reciproce. Necropolele cuprind în marea lor majoritate morminte de incinerație, existând însă și unele morminte de înhumație (puține la număr, în apropierea așezărilor). Acolo unde au fost descoperite morminte multe, s-a observat că acestea sunt dispuse în două grupe (una mai mică, cea de-a doua mai mare). Aceste grupări de morminte sunt mai apropiate în unele situații, în altele mai îndepărtate; avem astfel imaginea a două cimitire separate. Este greu de descifrat semnificația unei asemenea grupări, dar cu siguranță că această situație are o conotație religioasă la care se poate adăuga și una socială.

Surse:

Lumea geto-dacilor (pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brăilei), Muzeul Brăilei, Ed. Porto-Franco, Brăila-Galați, 1993.

Sîrbu, G. Florea, Les Geto-Daces, Iconographie et imaginaire, Fondation Culturelle Roumaine, Cluj-Napoca, 2000).

Protase, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporu de Câmpie (contribuție la problema continuității în Dacia), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976.

Darmesteter, Zeul suprem în mitologia indo-europeană (Zeul suprem în mitologia indo-europeană), 1879

Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Ed. Polirom, Iasi, 2000,

Berciu, Arta traco-getică, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969;

Gramatopol, Dacia antică. Perspective de istoria și teoria culturii, Ed. Albatros, Bucuresti, 1982; Idem, Arta monedelor geto-dace,  Ed. Meridiane, Bucuresti, 1997.

Paliga, Sorin Mitologia tracilor, Meteor Press, 2013

***

 DE CE SE DUȘMĂNEAU DE MOARTE VLAD ȚEPEȘ ȘI ȘTEFAN CEL MARE ?

O relație complicată între doi mari voievozi

Istoria medievală a României este marcată de figuri emblematice, iar printre cele mai proeminente se numără Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș. Ambii domnitori sunt recunoscuți pentru lupta lor neobosită împotriva Imperiului Otoman, dar relația dintre ei a fost una tensionată, oscilând între alianță și conflict deschis. Un document recent descoperit la Vatican aruncă o lumină nouă asupra motivelor care au stat la baza urii dintre cei doi.

Cine au fost Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș?

Ștefan cel Mare a domnit peste Moldova între 1457 și 1504, consolidând un stat puternic și rezistând expansiunii otomane. Era un strateg desăvârșit, un diplomat abil și un protector fervent al ortodoxiei.

Vlad Țepeș a fost domnitorul Țării Românești în trei perioade (1448, 1456-1462 și 1476). Faima sa s-a răspândit în întreaga Europă datorită metodelor sale brutale de pedepsire, în special tragerea în țeapă a dușmanilor.

Legătura de rudenie dintre Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș

Ceea ce puțini cunosc este faptul că cei doi erau veri. Vlad Țepeș era fiul lui Vlad Dracul și al unei fiice din familia Mușatinilor, ceea ce îl făcea rudă directă cu Ștefan cel Mare. Cu toate acestea, legăturile de sânge nu au fost suficiente pentru a-i ține de aceeași parte a baricadei.

Rivalitatea în contextul istoric

În secolul XV, Țările Române erau presate de două mari puteri: Imperiul Otoman și Regatul Ungar. Fiecare domnitor trebuia să-și asigure tronul prin alianțe strategice. Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare au avut, în mod repetat, interese divergente, ceea ce i-a împins spre conflicte directe.

Ajutor reciproc și primele semne ale rupturii

Relațiile dintre cei doi au început sub auspicii favorabile. În 1457, Vlad Țepeș l-a ajutat pe Ștefan cel Mare să urce pe tronul Moldovei, îndepărtându-l pe rivalul său, Petru Aron. Însă, doar câțiva ani mai târziu, relațiile s-au deteriorat.

În 1462, Vlad Țepeș s-a confruntat cu o uriașă invazie otomană condusă de sultanul Mehmed al II-lea. În celebra Bătălie de la Târgoviște, Vlad a folosit o tactică ingenioasă, atacând tabăra otomană noaptea și provocând panică. Însă, în loc să-l sprijine pe vărul său, Ștefan cel Mare s-a aliat cu otomanii, având promisiunea că va primi controlul asupra Cetății Chiliei.

Atacul asupra Chiliei – începutul unui conflict direct

Cetatea Chilia era un punct strategic crucial, iar Vlad Țepeș considera că aceasta îi aparține Țării Românești. Ștefan cel Mare, însă, avea propria agendă. În iunie 1462, el a atacat cetatea cu sprijinul turcilor, ceea ce a fost văzut de Vlad Țepeș ca un act de trădare.

Atacurile reciproce și devastarea orașelor

Conflictul a escaladat rapid. În 1462, după ce Vlad Țepeș a fost capturat de Matei Corvin, Ștefan cel Mare a profitat de slăbiciunea sa și a incendiat orașele Târgul de Floci și Brăila, aflate sub controlul Țării Românești.

În reprezaliile sale, Vlad Țepeș a trimis trupe pentru a împiedica avansul moldovenilor. Un cronicar turc din secolul XVI, Sa’adeddin Mehmed, menționează că Vlad și Ștefan se aflau „în dușmănie veche”.

Documentul de la Vatican și rolul Papei Pius al II-lea

Un manuscris păstrat la Vatican și recent scos la lumină de istoricul Vasile Lupașc conține informații detaliate despre relația tensionată dintre cei doi voievozi. Acest document a fost scris de episcopul Niccolo de Modrussa, un trimis special al Papei Pius al II-lea, care avea misiunea de a investiga acțiunile lui Vlad Țepeș.

Manuscrisul arată că oștenii români aveau o părere foarte bună despre Vlad Țepeș, dar papa îl considera un lider ortodox fanatic, acuzat de numeroase crime. Totodată, se menționează că Ștefan cel Mare a profitat de slăbiciunea lui Vlad și i-a atacat cetățile, ceea ce demonstrează că între cei doi exista o rivalitate acerbă.

Reconcilierea dintre Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

În ciuda conflictelor, relațiile dintre cei doi s-au îmbunătățit în 1475, când Ștefan cel Mare a intervenit pe lângă regele Matei Corvin pentru a obține eliberarea lui Vlad Țepeș din închisoarea de la Buda. Acest gest a fost determinat de creșterea amenințării otomane, iar Ștefan avea nevoie de un aliat puternic în Țara Românească.

În 1476, Vlad Țepeș și-a recâștigat tronul cu sprijinul moldovenilor, dar domnia sa a fost de scurtă durată. A fost asasinat la scurt timp după revenirea sa la putere, iar circumstanțele exacte ale morții sale rămân un mister.

Deși au avut o relație marcată de conflicte, atât Ștefan cel Mare, cât și Vlad Țepeș rămân simboluri ale rezistenței românești împotriva otomanilor.

În mod ironic, astăzi, cei doi domnitori sunt considerați eroi naționali ai României, iar rivalitatea lor este văzută mai degrabă ca o expresie a complexității vremurilor  medievale, decât ca o simplă ură personală.

***

 ADONIS

Mitul lui Adonis, o poveste veche ca vremea, este o poveste de dragoste legendară care combină tragedia și moartea, pe de o parte, și bucuria de a reveni la viață, pe de altă parte. Povestea frumosului Adonis și a iubitei sale, zeița Afrodita, datează inițial din vechile civilizații din Orientul Apropiat.

Era popular printre canaaniți și bine cunoscut popoarelor din Mesopotamia și Egipt, deși era denumită cu nume diferite în fiecare civilizație .

Este legenda zeului frumuseții care se confruntă cu moartea în tinerețe, dar revine la viață din dragostea iubitei sale Afrodite. Mitul a fost o sursă de mare inspirație pentru mulți poeți, artiști și istorici, ceea ce a condus la utilizarea sa pe scară largă ca o temă majoră în producțiile literare și intelectuale.

De la canaanitul Adon la grecul Adonis

Zeul Adon era considerat unul dintre cei mai importanți zei canaaniți: era zeul frumuseții, al fertilității și al reînnoirii permanente. Numele însuși, „Adon”, înseamnă „Domnul” în canaanită. În mitologia greacă și în lumea elenă în general, el era numit Adonis și era cunoscut cu acest nume printre acele națiuni. Alte adaptări ale lui Adon în diferite civilizații includ zeul canaanit Baal (adorat la Ugarit) și Tammuz sau Dumuzi (adică iulie), așa cum l-au numit babilonienii. În Egipt el era Osiris, zeul învierii.

Pe lângă zeul Adonis, mitul o implică pe veșnica sa iubită Astarte, zeița iubirii și a frumuseții. Ea a fost cunoscută ca Afrodita în miturile grecești și Venus la romani. Poveștile lor erau atât de strâns împletite încât mitul lui Adon ar fi incomplet fără a o menționa pe Astarte și legendara poveste de dragoste care i-a adus împreună.

Rolul pe care l-a jucat Cipru în transferul mitului lui Adon și Astarte din regiunile canaanite la greci - și de la cei din urmă la romani - este foarte important. Cu toate acestea, probabil din cauza lipsei surselor scrise mesopotamiene și canaanite pentru această legendă (și adesea ambiguitatea acestor surse), scrierile grecești târzii sunt referințele principale pentru această poveste despre iubire veșnică. Acesta este motivul pentru care mitul este mai cunoscut ca Adonis și Afrodita, mai degrabă decât Adon și Astarte.

Adonis în mitologia greacă

Pe baza diferitelor surse grecești (cum ar fi Bion din Smirna) și a altor referințe romane (cum ar fi Metamorfozele lui Ovidiu), un consens general cu privire la povestea lui Adonis și Afrodita este următorul:

Un mare rege numit Cinyras (în unele surse cunoscut sub numele de Theias, regele Asiriei ) avea o fiică pe nume Myrrha, care era foarte frumoasă. Regele obișnuia să se laude că fiica lui era mai frumoasă decât Afrodita, zeița iubirii și a frumuseții. Când Afrodita a auzit asta, s-a înfuriat și a decis să se răzbune. Și-a folosit fiul Eros, zeul dorinței și al atracției, pentru a o face pe Myrrha să se îndrăgostească de tatăl ei și, de asemenea, l-a înșelat pe tatăl să comită incest. Când Cinyras a descoperit înșelăciunea, el a jurat că o va ucide pe Myrrha, care, la rândul ei, a scăpat de tatăl ei după ce și-a dat seama că este însărcinată. Myrrha, rușinată și regretând actul ei odios, i-a rugat pe zei să o protejeze. Ei i-au răspuns rugăciunilor transformând-o într-un copac de smirnă.

Nouă luni mai târziu, smirna s-a despărțit în două și s-a născut Adonis; moştenise frumuseţea mamei sale. Când Afrodita l-a văzut pe băiat, a fost atât de uimită de frumusețea lui încât a decis să-l ascundă de celelalte zeițe și l-a încredințat lui Persefone, zeița lumii subpământene. Persefona a început să aibă grijă de băiat și, pe măsură ce a crescut și a devenit mai atractiv, ea s-a îndrăgostit de el.

Atunci a apărut un conflict între Afrodita și Persefona care a refuzat să-l întoarcă pe Adonis Afroditei. Zeus, regele zeilor, a intervenit și a decretat ca Adonis să petreacă patru luni pe an cu Persefona în Hades, Lumea din Subteran, apoi patru luni cu Afrodita și celelalte patru luni după cum dorea el. Deoarece Adonis era sub vraja Afroditei, el și-a dedicat cele patru luni libere acesteia.

Adonis era renumit pentru abilitățile sale de vânător, iar în timpul uneia dintre călătoriile sale de vânătoare în pădurea Afqa (lângă Byblos), Adonis a fost atacat de un mistreț și a început să sângereze în mâinile Afroditei care și-a turnat nectarul magic pe rănile sale. Deși Adonis a murit, sângele s-a amestecat cu nectarul și s-a scurs pe pământul unde creștea o floare, o floare al cărei parfum era același cu cel al nectarului Afroditei și culoarea sângelui lui Adonis - floarea de anemonă. Sângele a ajuns la râu și a colorat apa în roșu, iar râul a devenit cunoscut sub numele de „râul Adonis” (cunoscut în prezent sub numele de Nahr Ibrahim sau râul Abraham), care este situat în satul libanez Afqa.

Cultul lui Adonis

Byblos a fost unul dintre principalele locuri din lumea antică în care erau respectate ritualurile lui Adonis, iar practica acestor ceremonii și rituri a continuat în primele secole ale creștinismului. Scrierile lui Lucian de Samosata din secolul al II-lea d.Hr. au jucat un rol major în a face lumină asupra ritualurilor care au fost practicate pe scară largă de locuitorii din Byblos. Cartea sa De Dea Syria (Despre zeița siriană) povestește vizita sa în satul Afqa, unde explică ceea ce a observat.

Potrivit lui Lucian, locuitorii din Byblos credeau că accidentul lui Adonis cu mistrețul a avut loc în țara lor. Pentru a comemora acest eveniment, ei s-au pedepsit în fiecare an, au purtat doliu și au celebrat ritualuri și orgii religioase, în timp ce marele doliu domnea peste toată țara. Când bătăile și bocetele lor au încetat, au sărbătorit înmormântarea lui Adonis, ca și când acesta ar fi murit de curând, apoi au anunțau a doua zi că a revenit la viață și a fost trimis în rai.

O altă minunăție a zonei Byblos este râul care curge din Muntele Liban în mare. Se spune că râul Adonis își pierde culoarea în fiecare an și capătă o nuanță de roșu sângeriu, curgând în mare și vopsind o mare parte din plajă în roșu - un semn pentru ca oamenii din Byblos să își înceapă perioada de doliu. Se crede că în această perioadă a anului, Adonis a fost rănit în Liban și sângele i s-a scurs în albia râului. Unul dintre motivele invocate de Lucian - care i-a fost raportat de unul dintre înțelepții din Byblos - pentru a explica de ce râul se înroșește în această perioadă a anului este vântul puternic care suflă pământul în râu. Solul Libanului (și această regiune în special) este cunoscut pentru culoarea roșie, care atunci când este amestecat cu apa râului îl transformă în violet.

Mitul nemuritor

Popularitatea poveștii lui Adonis și a iubitei sale Afrodita a dus la renașterea ritualurilor sale în multe alte orașe feniciene. S-a răspândit și în lumea greacă, elenistică și romană, dar cu diferențe minore de adaptare, în funcție de caracteristicile și particularitățile fiecărei civilizații. Esența legendei rămâne însă intactă în toate adaptările: un zeu al frumuseții și tinereții și relația sa cu zeița iubirii, precum și moartea și revenirea la viață a tânărului zeu, o metaforă a renașterii anuale a naturii.

Mitul lui Adonis este strâns legat de conceptul de vegetație și de civilizații agricole, precum Mesopotamia sau regiunile canaanite (de vreme ce povestea își are originea în Orientul Apropiat). Iarna a fost un anotimp de întuneric și tristețe pentru oamenii din aceste regiuni, în timp ce primăvara și vara le-au adus bucuria unei noi vieți. În general, se crede că acest mit este o expresie a gândurilor, reflecțiilor și percepțiilor psihologice ale oamenilor săi.

Rămășițele cultului Adonis sunt prezente și astăzi la unele națiuni din Levant, Mesopotamia și chiar Persia/Iran, unde se manifestă ca parte a sărbătorilor folclorice de primăvară, cum ar fi festivalul Norouz (alias Nowruz).

Cine a fost Adonis?

În mitologia greacă, Adonis era un tânăr foarte frumos, iubit de zeița Afrodita. A fost subiectul unei lupte între Afrodita și Persefona și a ajuns să petreacă patru luni cu Persefona în lumea subterană și opt luni cu Afrodita pe pământ, simbolizând anotimpurile.

Ce înseamnă Adonis?

Mitul lui Adonis, tânărul frumos care petrece opt luni cu Afrodita pe pământ și patru luni cu Persefona în lumea interlopă, simbolizează anotimpurile: bucuria soarelui și a verii și întunericul iernii.

Surse:

-Dalley, S. Mituri din Mesopotamia: Creație, Potop, Ghilgameș și alții. Oxford University Press, SUA, 2009

-Frias Al-Sawwah. Ghicitoarea lui Ashtar. Editura Alaa Al Deen, Damasc-Siria, 2002

-Graves, R. Miturile greceşti. Pinguin, 2011

-Grup de Medici Specialisti din cadrul Colegiului de Istorie/Universitatea din Damasc. O scurtă istorie a civili zației (prima parte). Editura Aloroba, Damasc-Siria, 1964