***

 Ce ne așteaptă la iarnă:

"La ora 08:49 dimineaţa, la uşa garsonierei lui Mircea s-au auzit puternice bătăi:

- Deschideţi, poliţia termică!

Buimac, Mircea deschise uşa şi o echipă intră în vestibul, cu nişte aparate de măsură.

- Exact cum am depistat cu camera termică din maşina noastră de patrulă: aveţi 21 de grade în apartament. Mai sunteţi şi în pantaloni scurţi.

- Dar... dar... îmi pregăteam micul dejun. Mi-am... mi-am fiert nişte spaghete. E-e normal să se încălzească puţin casa... de la abur, ştiţi?

- Gătiţi cu gaz?

- Jur că-l urăsc pe Putin! Spaghetele au fost fierte cu metan european din butelie, provenit din ferme europene, de la oi şi vaci hrănite cu furaj european, la standarde europene.

- Spaghetele sunt cu făină de greieri?

- Bineînţeles, nici n-aş putea concepe altfel.

- Aveţi steagul Ucrainei deasupra patului?

- Să trăiţi, am şi prosoape de baie cu acesta!

- În regulă. Veţi primi doar un avertisment. Când mai gătiţi, deschideţi geamul, să mai intre nişte frig în casă, altfel se face prea cald şi riscaţi amendă. O zi bună."

***

 Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării în timpul celor două războaie mondiale

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze Munții Carpați, la Mănăstirea Văratec, judetul Neamt. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu.

În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.”

În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizată la spitalul comitetului regional de acțiune de lângă prefectura din Tecuci.

Munca ei a fost remarcată de superiori, astfel că tânăra a primit o uniformă militară și a fost mobilizată aproape de linia frontului, la Mărășești, unde a primit gradul de sublocotenent.

Călugărița a lucrat inițial ca asistentă medicală în spital, dar curând a ajuns în tranșeele din prima linie a frontului, asistând la evacuarea răniților și transportarea acestora în trenurile sanitare.

În vara anului 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, în timp ce a urcat pe un tren militar care îi transporta pe răniții de la Mărășești la Vaslui și Iași, a fost grav rănită în zona coapsei stângi și a fost transportată pentru operație la Iași. Impresionați de cunoștințele ei medicale, medicii i-au recomandat să rămână la Spitalul nr. 271 din Iași, condus de profesorul Dimitrie Gerota.

După izbucnirea epidemiei de tifos exantematic în Iași, doctorul Gerota a rugat-o să rămână alături de el, spunându-i: „După dumneata n-are cine să plângă”, iar ea a acceptat.

După război Maica Mina s-a întors la Mănăstirea Văratec, cu conștiința împăcată: „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.”

După moartea mătușii sale în 1923, Maica Mina s-a mutat la Mănăstirea Nămăești, în Argeș, iar în anii ’30, cu acordul Patriarhului Miron Cristea, s-a înscris la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta“ din București.

În momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Maica Mina avea 45 de ani. A fost mobilizată din nou și trimisă la spitalul din Câmpulung Muscel, devenind membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România“ a „Corpului luptătorilor naționaliști“.

În 1968, Maica Mina a fost distinsă cu Medalia Virtutea ostășească – Clasa I în fața Mausoleului de la Mărășești, alături de alți veterani ai Primului Război Mondial.

Călugărița sublocotenent Marina Hociotă murit pe 9 iulie 1977 la Mănăstirea Nămăești, la vârsta de 80 de ani.

***

 Într-o zi, în timp ce viţeluşul se juca cu purceluşii în curte, vaca îşi striga băiatul:

- Vino imediat în casă!

Ajuns lângă mama lui, aceasta continuă:

- De câte ori nu ţi-am mai spus să nu te mai joci cu ăia?

Viţeluşul:

– Dar mamă…

Vaca:

– Nimic! Tatăl lor este un porc!

Viţeluşul:

– Bine, mamă, dar şi tu eşti o vacă!

Vaca:

– Da, dar tatăl tău e veterinar!

***

 Petru Poni s-a nascut pe 4 ianuarie 1841, in satul Săcărești, comuna Cucuteni, județul Iași; d. 2 aprilie 1925, Iași. A fost un chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie. A fost profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române.

A absolvit școala primară la Târgu Frumos și apoi a urmat la Gimnaziul Central din Iași (1852-1859). Ca bursier la Paris s-a specializat în chimie fizică și mineralogie la „College de France” și Sorbona. Întors în țară, în 1865 se angajează ca profesor la Liceul Național, iar din anul 1866 predă și la Școala Militară din Iași. În anul 1878 este numit șef al Catedrei de Chimie din cadrul Universității din Iași unde a predat timp de 33 de ani. Aici a înființat:

- Primul laborator de Chimie al Universității din Iași (1882);

- Catedra de Chimie organică (1891).

În 1897, Petru Poni și Anastasie Obregia au inaugurat, în noua clădire a Universității din Iași, un laborator de chimie, după model german. În 1903 Prof. Petru Poni a introdus un nou curs: Studiul chimic al petrolului

Din 30 iunie 1879 a fost ales membru al Academiei Române, iar în anul 1889 a fost numit comisar al Guvernului Român la Expoziția Universală de la Paris.

A fost unul dintre pionierii chimiei românești fiind considerat întemeietorul acestei școli. În prezent, Institutul de Chimie Macromoleculară al Academiei Române din Iași poartă numele Petru Poni.

A cercetat peste 80 de minerale culese din diverse zone ale țării și chiar a descoperit două minerale noi, denumite de el broștenită și badenită. A elaborat studii în legătură cu acțiunea acidului azotic de diverse concentrații asupra unor hidrocarburi parafinice izolate din petrolul indigen. A cercetat apele minerale din țară și a făcut observații meteorologice în Moldova. El a publicat și primele manuale de fizică și de chimie în limba română. Este organizatorul primelor laboratoare din România, destinate cercetărilor științifice și pregătirii cadrelor de chimiști. A colaborat la înființarea unor societăți științifice în România: Societatea română de științe (1890) și Societatea de științe (1900), și a fost membru al Societății de științe naturale din Moscova (1910).

În anul 1903, omul de știință a fost decorat de către împăratul Franz Joseph al Austriei cu Marea cruce al Ordinului Franz Joseph.

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. 

Printre lucrările de specialitate publicate de profesorul Petru Poni se numără:

- „Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broșteni” (1882),

- „Mineralele de la Bădenii-Ungureni” (1885),

- „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României” (1900), prima monografie asupra mineralelor țării noastre,

- „Cercetări asupra compozițiunii chimice a petroleurilor române” (1900).

În plan politic Petru Poni s-a remarcat ca unul dintre membrii marcanți ai Partidului Național Liberal (P.N.L.) din aceea vreme. În anul 1884 s-a alăturat grupării politice formată din “liberalii sinceri” conduși de George Vernescu și conservatorii lui Lascăr Catargiu (Partidul Liberal-Conservator). După o scurtă perioadă petrecută în această formațiune politică, revine în P.N.L. A fost ales, în mai multe rânduri, deputat și senator.

De asemenea, a îndeplinit și funcția de primar al municipiului Iași în perioada 9 aprilie – 11 iulie 1907 și 1922.

A deținut în trei rânduri funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (21 iulie – 26 noiembrie 1891; 4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896; 24 octombrie – 29 noiembrie 1918).

Cu prilejul „împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni”, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, la 22 februarie 2016, o monedă comemorativă de argint, cu titlul de 999‰, având greutatea de 31,103 g. Moneda este rotundă, cu diametrul de 37 mm, și are valoarea nominală de 10 lei. Toate cele 200 de monede din emisiune sunt de calitate proof. Cantul monedei este zimțat. Fiecare exemplar este însoțit de câte un certificat de autenticitate și de o prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a vieții și activității savantului.

Fiecare monedă este ambalată în câte o capsulă de metacrilat transparent.

„Monedele din argint dedicate împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni au putere circulatorie pe teritoriul României.”

Colegii și licee care poartă numele lui Petru Poni

Colegii și licee din Iași, Roman, Onești, București au primit numele savantului Petru Poni.

***

 Mama isi invata fiica:

- Nu-mi pasa, puteti sa mergeti in camera ta cu prietenul tau cat timp ne uitam la televizor in sufragerie.

Dar daca face ceva ce nu-i permis sa ne dai de veste.

- Dar, mama, cum?

- Fii foarte atenta... Daca vrea sa te sarute strigi: "pere".

- Daca vrea sa te prinda de sani sa strigi: "mere".

- Daca isi pune mainile mai jos, atunci sa strigi: "piersici"!

Se inchid tinerii in camera fetei iar parintii se uita la televizor. Dintr-o data, se aude o voce strigand:

- Salata de fructe...! Salata de fructe...!

***

 Istoria româncelor-eroine din „Escadrila Albă“, singura unitate de aviaţie din cel de-Al Doilea Război Mondial formată exclusiv din piloţi femei

În anii grei ai celui de-Al Doilea Război Mondial, un escadron de aviaţie românesc făcea istorie. Era singura unitate de aviaţie militară din lume formată exclusiv din femei. Curajoasele doamne-pilot, conduse de prinţesa Marina Cantacuzino, au constituit legendara „Escadrila albă“, o unitate care a salvat mii de vieţi omeneşti.

În primii ani ai celui de-al doilea război mondial, cei mai grei din întreaga conflagraţie, trupele româneşti erau aliate cu Puterile Axei. Soldaţii români, la îndemnul mareşalului Antonescu, au trecut Prutul şi au secondat armata germană în cruntul război de uzură de pe întinsul şi neprimitorul teritoriu rusesc.

În bătăliile pentru oraşele sovietice, luptele se transformau în carnagii. Zeci de mii de răniţi şi morţi umpleau câmpiile îngheţate. Printre focurile de artilerie şi de mitraliere, se strecurau îndrăzneţe, aproape de sol, excutând chiar manevre spectaculoase pentru a se proteja, avioane mici, de fabricaţie poloneză, dar cu însemnele armatei române.

Culorile erau de camuflaj, iar simbolul care le definea era o cruce roşie într-un cerc alb. În spatele manşelor, piloţii care dovedeau o reală măiestrie, nu erau ofiţeri antrenaţi ai armatei române, ci un grup de femei-pilot, ce dovedea un curaj nebun în faţa morţii.

Nu veneau să ucidă la bordul avionelor, ci să salveze vieţi. Era vorba de femeile dintr-o unitate a aviaţiei unicat în istoria celui de-al doilea război mondial. Se numea „Escadrila albă”, era formată exclusiv din femei-pilot şi era destinată unui singur scop: salvarea şi transportul răniţilor de pe câmpul de luptă.

Numele acestei formaţiuni a intrat în legendă, după ce curajoasele românce au salvat viaţa a mii de răniţi, indiferent de naţionalitate, înfruntând în orice clipă moartea.

"Escadrila albă" este doar numele de legendă acordat de fapt grupării aviatice sanitare a armatei române. A fost înfiinţată de o femeie-pilot, prinţesa Marina Cantacuzino, sora celebrului pilot-militar, un adevărat as al aerului, prinţul ”Bâzu” Cantacuzino.

Prinţesa din neamul Cantacuzinilor s-a inspirat de la o asociaţie de femei-pilot din Finlanda numită ”Lotta Svard”. Marina Cantacuzino a dorit însă ca escadrila de pilotaj formată din femei să fie parte a armatei române şi să facă misiuni oficiale. Practic, Marina Cantacuzino dorea înfiinţarea unei escadrile militare formată exclusiv din femei şi care să execute misiuni sanitare, în principal acordarea primului ajutor şi a transportării răniţilor.

În condiţiile izbucnirii celui de-al doilea război mondial în 1939, Marina Cantacuzino depune un memoriu către Ministerul Transporturilor Navale şi Aeriene în care solicita înfiinţarea unei escadrile sanitare în armata română, formată din femei-pilot. Subsecretarul de stat al Aerului din România, comandorul Gheorghe Jienescu, aprobă înfiinţarea acestei escadrile pe data de 25 iunie 1940. A fost prima şi singura escadrilă sanitară militară formată exclusiv din femei din timpul celui de-al doilea război mondial.

”Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de Escadrila Albă, unitatea românească de avioane sanitare pilotate de femei, ţara noastră fiind singura din lume care dispunea, la acea dată, de o astfel de unitate”, preciza în anul 2012, în cadrul unui comunicat oficial, ministrul Apărării Naţionale Corneliu Dobriţoiu. Primele femei-pilot care au activat în cadrul acestei escadrile au fost Marina Cantacuzino, Nadia Russo, Mariana Drăgescu şi Virginia Thomas. Mai apoi s-au alăturat escadrilei şi Smaranda Brăescu, Virginia Duţescu, Victoria Pokol, Eliza Vulcu, Maria Nicolae, Stela Huţan. Toate aceste nume vor intra în legendă după sute de misiuni pe cele mai dure teatre de război din perioada 1940-1945.

Mii de vieţi salvaţi de ”Escadrila Albă”

Odată înfiinţată, ”Escadrila albă” a primit şi primele aparate de zbor. Este vorba de avioane uşoare poloneze, RWD-13S. Pentru a nu fi mitraliate de avioanele de vânătoare inamice, femeile-pilot zburau la altitudine joasă. Avioanele erau vopsite în culori de camuflaj şi cu însemnul crucii roşii. Din păcate, acest semn umanitar nu le proteja, după cum avea să povestească mai târziu pilotul Maria Drăgescu.

Erau ”vânate” la fel ca toate celelate avioane militare, atât în aer cât şi la sol. Diferenţa era că femeile-pilot trebuiau să se descurce doar cu dibăcia lor şi cu capacităţile de a executa mişcări acrobatice, fiindcă avioanele lor nu erau prevăzute cu armament.

Toate femeile din escadrilă au fost instruite în tehnici de prim-ajutor, fiindcă în avion încăpeau de obicei doar pilotul şi două tărgi cu răniţi. Baza ”Escadrilei Albe” era la Pipera, locul de unde au primit şi ordinul de plecare pe front în 1941. Prima misiune: Odessa. În două luni, de la 22 iunie până la 20 august, femeile din ”Escadrila Albă” s-au umplut de glorie. Au reuşit să salveze peste 200 de răniţi direct de pe câmpul de luptă. Erau apreciate de toţi piloţii militari pentru curajul lor. Aterizau în nişte condiţii inimaginabile, treceau prin barajul focului inamic şi păcăleau avioanele de vânătoare inamice. Virginia Duţescu de exemplu era o maestră a acrobaţiilor aeriene.

A uimit întreaga aviaţie românească, după ce a scăpat de câteva avioane ruseşti, zburând pe spate. Era de altfel prima femeie pilot care putea practica zborul pe spate. În timpul bătăliei de la Odessa, fiecare pilot-femeie zbura de patru ori pe zi, în misiuni infernale pe care le duceau mereu la bun sfârşit. Numai în timpul bătăliei, au fost transportaţi de femeile-pilot peste 700 de răniţi.

”Escadrila Sanitară făcea transporturi de răniţi foarte grav. Cu colegele mele zburam ori toate trei împreună, sau individual, în diferite locuri unde eram trimise. Aterizam pe terenuri cu totul improvizate, pe lângă şanţuri anticar, pe lângă cazemate, de unde ni se aduceau răniţii pe care-i îmbarcam şi-i aduceam în spatele frontului, la primul spital de campanie. Pe unii răniţi îi lăsam la spitalul de campanie din Tiraspol”, declara pilotul Mariana Drăgescu, într-un interviu din 1993 pentru Radio România. 

După bătălia de la Odessa, Virginia Duţescu, una dintre cele mai bune femei-pilot, se îmbolnăveşte şi se retrage. Efortul ”Escadrilei Albe” de la Odessa a transformat o unitate de doamne şi domnişoare într-o escadrilă de legendă. Piloţii-femeie au primit după campania de la Odessa Ordinul ”Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa „Cruce de Aur”, una dintre cele mai importante distincţii militare pentru curaj. Infirmiera voluntară Ioana Grădinescu a fost decorată la rândul său cu „Medalia Aeronautică de Război”.

Mariana Drăgescu, femeia care a scris istorie

Au mai urmat două campanii de foc pentru ”Escadrila Albă”, cele de la Stalingrad şi din Crimeea. Deşi reorganizată şi transformată în Grupul Aerotransport Militar, femeile din escadrilă au continuat să piloteze şi să salveze răniţi. Femeia care a dus tot greul războiului de la un cap la altul a fost pilotul Maria Drăgescu, de altfel şi ultima supravieţuitoare a acelui grup de eroine. În timpul campaniilor a salvat nu mai puţin de 1.500 de răniţi, transportându-i în condiţii greu de imaginat. A intrat în război la vârsta de 28 de ani, când s-a trezit zburând printre obuze şi rafale de mitralieră. Mariana Drăgescu îşi aducea aminte după 1990 de condiţiile infernale pentru o femeie pilot din timpul războiului.

”Condiţiile erau foarte grele, clima de stepă, ziua căldură înăbuşitoare, nopţile îngheţate, uneori furtuni care ridicau nisipul până la 200 metri înălţime. Noi stăteam în cort, pe paturi de fier, cu saltele de paie, în plus cu muşte, pureci şi şoareci. Noaptea, escadrila rămânea singură pe teren. Pentru că în zonă erau partizani, aveam pentru apărare două puşti mitraliere aşezate în faţa cortului”, preciza aceasta în interviul dat pentru Radio România.

Mariana Drăgescu şi-a amintit de pericolele înfruntate aproape zilnic, de femeile-pilot din escadrila sanitară. Nu erau protejate de armament, iar piloţii sovietici nu ţineau cont de crucea roşie. A trecut pe lângă moarte de nenumărate ori.

”În momentul când colega mea îmi ieşea înainte, un avion inamic a coborât jos şi ne-a atacat. Împreună cu colega mea abia am avut timp să fugim de lângă avion şi să ne îndreptăm spre râpă unde ne-am culcat la pământ. Ne-au atacat cu 12 bombe de 50 kg şi pe urmă au mitraliat. Şi de data asta am scăpat şi noi şi avioanele. Teama noastră cea mai mare era aceea să nu fim surprinşi de bombardament în momentul când îmbarcam răniţii”, povestea în 1993 femeia-pilot. Mariana Drăgescu a fost decorată în repetate rânduri pentru curaj. Mai mult decât atât, a fost folosită datorită priceperii ei şi ca pilot de reunoaştere la Stalingrad.

Eroine batjocorite de comunişti

După 1945, în loc de decoraţii şi recunoaştere, femeile-pilot din ”Escadrila albă” au fost defăimate şi condamnate de comunişti. Privite ca exponente ale ”regimului burghezo-moşieresc, majoritatea au fost condamnate la închisoare şi date afară din aviaţie. Marina Ştirbei Cantacuzino este deposedată de toate bunurile şi abia reuşeşte să fugă din ţară, Nadia Russo a fost condamnată la 7 ani de închisoare, cu un dosar fabricat de spionaj, fiind deportată în Bărăgan. Şi-a sfârşit zilele lucrând la o fabrică de ambalaje, fără ca mai apoi să primească pensie.

Virginia Duţescu la rândul ei este condamnată la închisoare ca şi Maria Nicolae, condamnată tot pentru spionaj la 10 ani de închisoare. Smaranda Brăescu, prima femeie paraşutist şi membră a „Escadrilei Albe”, salvând sute de vieţi, este la rândul ei condamnată la doi ani de închisoare şi moare în condiţii misterioase în 1948. De umilinţă nu scapă nici Mariana Drăgescu, femeia care a pilotat şi a salvat vieţi din prima până în ultima zi a războiului atât pe frontul de este cât şi pe cel de vest. Este scoasă din aviaţie fără motiv şi pusă să lucreze ca dactilografă.

Nu i-au fost recunoscute nicio clipă meritele, ieşind la pensie ca dactilografă, cu pensie mică, fără grad şi fără decoraţiile pe care le merita. Abia când a împlinit 100 de ani, în 2013, a fost făcută comandor, aşa cum ar fi meritat. Singura care a scăpat de umilinţa comuniştilor a fost Virginia Smith, care era cetăţean britanic şi a plecat la Berlin după război, cu soţul ei, un ofiţer englez. Niciuna dintre cele 10 eroine nu mai trăieşte în prezent.

***

 O poveste tulburătoare

"O poveste cu violete de Parma ( Povestea dr. Carol Davila - fiul natural al lui Franz Liszt - și a iubitei lui Ana Racoviță-Golescu, viitorii părinți ai scriitorului Alexandru Davila)

Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în iarna anului 1859, deci în cel dintâi an de domnie a lui Cuza Vodă.

Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofițeri distinși, doamne și domnișoare de o rară eleganță și aleasă frumusețe. Dar atenția tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase ale timpului Ana Racoviță-Golescu, care era asaltată îndeosebi de câțiva îndrăgostiți, cum pretindeau ei, serios. Mulți dintre aceștia îi ceruseră mâna, de câteva ori chiar, cu insistență, fară să fi primit din partea fetei, nici un răspuns. Ca o domnișoară binecrescută, se purta amabil cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiți de Ana era și doctorul Carol Davila, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deși se găsea în cercul ei de admiratori, ședea sfios deoparte. Timiditatea îi era sporită și de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mâna stângă, din care pricină și-o ținea ascunsă la spate, că să evite, pe cât posibil, să-i fie văzută. Ana își dădea seama de afecțiunea puternică a doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeași minimă și politicoasă atenție de care se bucurau și ceilalți. 

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă, de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuție despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, că să audă mai bine ce se vorbea. Discuția o provocase unul dintre tineri, făcând aprecieri măgulitoare și... lingușitoare cu privire la frumusețea și culoarea rochiei. Toți curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutând să fie cât mai originali și convingători. Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoționat și admira în tacere. În cele din urmă, unul dintre adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafă de aur și topaze la corsajul rochiei:

- Păcat de violetele acelea că nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surâse îngăduitor și răspunse prompt:

- Desigur că efectul ar fi fost altul și rochia mea ar fi avut de castigat fiind împodobită cu violete naturale! Apoi adaugă, oftând discret: Și sunt florile mele preferate... Am căutat în tot orașul, dar n-am găsit la nici o florărie. A trebuit să renunț cu multa părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucurestiului, dar cine să se aventureze până acolo pe vifornița aceasta îngrozitoare?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă și viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrânii! Tinerii curtezani zâmbiră grațios și se grăbiră să o aprobe:

- Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un câine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu și pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul. Și-a îmbrăcat mantaua, și-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în graba și a pornit către marginea Bucurestiului, la vestitele sere unde știa el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călătorit aproape sufocat de viforniță aceea cumplită, care se-ntetea din ce în ce, și nu s-a lăsat până n-a găsit violetele mult dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cât l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, și a pornit înapoi, într-adevăr dus de vânt. De-abia a mai avut răbdare să-și scoată mantaua. A intrat în sala balului, roșu la față ca un bujor, de gerul năprasnic și de puternica emoție ce-l stăpânea în acele clipe, și a căutat cu ochii înfrigurați pe fata iubită. Întâmplarea, binevoitoare de multe ori cu cei îndrăgostiți, a făcut să fie o pauză de dans și fata să se găsească în același cerc de admiratori și pretendenți. Doctorul Davila a înaintat, adânc tulburat, s-a oprit în fața ei, inclinandu-se ceremonios și, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede și pătrunzător:

- Domnișoară Ana, dați-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mână...

Dar adânca emoție, ce pusese cu totul stăpânire pe el, l-a împiedicat să continue. Se făcuse o liniște desăvârșită. Nu se auzea decât respirația agitată a celor de față, curioși la culme să vadă care va fi urmarea. Fata a rămas o clipa înfiorată, căci și-a dat seama de ce om are în fața ei, după gest, care spunea mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins în corsaj în locul celuilalt și, strângând cu căldură mâna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a răspuns inspirata, în deplină armonie cu cele spuse de tânărul doctor îndrăgostit:

- Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ți ofer mâna mea!

Aceștia au fost părinții marelui dramaturg și om de teatru de mai tărziu Alexandru Davila, creatorul lui "Vlaicu Vodă", cea mai frumoasă dramă istorică în versuri din literatura română."

Atelierul de adevăruri