***

 „POVESTEA TÎRFELOR MELE TRISTE”

Gabriel Garcia Marquez

Un respectabil și apreciat publicist împlinește vârsta de 90 ani și tânjeste după un anumit cadou. Atât de arzătoare este dorința lui, încât sună la patroana unei case de toleranță cu care nu mai vorbise de zeci de ani. Ce doleanță are domnul?

Scriitorul se trezise în zorii celei de-a noăzecea aniversari cu o dorință arzătoare. Voia sa petreacă o noapte de amor cu o prostituată virgină. Făcând o retrospectivă a relațiilor cu femeile din viața lui, a realizat că toate se culcaseră cu el pentru bani. Chiar cele pe care nu le plătea pentru partidele de sex, aveau un interes material. Aflat la apusul vieții, dorea să-și demonstreze că vigoarea încă nu-l părasise. Formează un număr pe care nu-l mai formase de ani buni, dar pe care îl apelase de multe ori în tinerețe.

Numărul unui bordel cu a cărui matroană încheiase cândva cele mai satisfăcătoare afaceri. Femeia îl recunoaște, ii ascultă solicitarea și de dragul vremurilor trecute îi promite că va căuta.

Așa ajunge din nou scriitorul în casa pe care o frecventa cândva.

O găsește pe copilă dormind goală. E fermecat imediat de tânăra din pat. Nu o trezește. Se așează lângă ea și o contemplă toată noaptea.

Când te îndrăgostești la 90 de ani

Istoria se repetă și în lunile ce urmează. Scriitorul merge în camera tinerei, plăcerea lui cea mai mare fiind sa ii analizeze trăsăturile feciorelnice în timp ce ea doarme. Privind cu nesaț și respirând parfumul tinereții ei, era modul lui de a sfida bătrânețea.

„Nu mi-aș fi închipuit niciodată că o copilă adormită ar putea provoca asemenea ravagii în viața unui bărbat”.

Iubea! Asa cum nu iubise în cei 90 de ani care se scurseseră. Amorul carnal nu mai conta deloc pentru el. Nu știa cum o cheamă pe fata și nici nu voia să afle. O botezase Delgadina și era mereu prezentă în gândurile lui, în muzica pe care o asculta și în articolele pe care le scria.

Iubirea poate lovi oricând. Chiar și când ești la sfârșitul vietii.

Mi-a plăcut?

Da! Chiar dacă, recunosc, inițial m-a dus cu gândul la Lolita lui Nabokov și la iubirea perversă a unui pedofil. Pe parcursul lecturii am descoperit că mă înșelasem. Aici e vorba despre cu totul altceva. Despre iubirea pură, a unui bătrân aflat la sfârșit de drum, o iubire descoperită poate prea târziu. Dar chiar și așa e mai bine decât niciodată. La cei 90 de ani a aflat în sfârșit fiorii iubirii adevărate. Fiori care dau sens și culoare vieții.

Știați că…?

Povestea târfelor mele triste este ultima povestire/roman scurt al autorului.

Iată ce declama Gabriel Garcia Mrquez în „Ultima scrisoare către oameni”, un testament lăsat prietenilor săi, după ce a fost diagnosticat cu cancer:

Le-aș arăta oamenilor cât de mult greșesc dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească, neștiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc.

***

 ISTORIA GENȚII

Pentru majoritatea femeilor, geanta reprezintă un birou mobil, o măsuţă de toaletă portabilă, un vestiar, un recipient pentru masa de prânz, o bibliotecă, un cărucior pentru cumpărături, un sac de voiaj sau toate la un loc.

Ruda preistorică a genţii era formată din câteva fâşii de piele de animal şi utilizată ca recipient pentru păstrarea hranei ori a unor bucăţi de cremene.

Pe timpul Imperiului Roman şi mai târziu, în Evul Mediu, acest săculeţ devine şic, câştigându-şi dreptul de a fi atârnat în talie.

În timpul Renaşterii, fustele cresc în dimensiuni ca nişte plăcinte din foi. Tot pendulând agitate de cordon, mini-trăistuţele sunt învăluite în straturi geologice de ţesături, gata să se deschidă, la nevoie, când mâna le atinge pe furiş. Gentuţele ascund câţiva bănuţi, o oglinjoară, sticluţele cu săruri şi pe cele cu parfum. Dar doamnele acelor timpuri îşi mai vâră micile comori şi în mânecile de la haine sau în interiorul manşonului de blană.

În secolul al XVII-lea, bărbaţii şi femeile, care până atunci folosiseră în comun acest accesoriu, aleg căi diferite. Primii descoperă comoditatea buzunarelor cusute la pantaloni. Doamnele transformă tradiţionalul săculeţ într-un şorţ oval legat în talie, mărindu-i considerabil dimensiunile.

La începutul secolului al XIX-lea, vede lumina zilei geanta, care are iniţial forma unui fileu moale care se ţine în mână, strâns sus cu un şiret, unde se strecoară cărţile de vizită, scrisorile de dragoste, o batistuţă, evantaiul. Ceea ce rămânea pe dinafară, mai ales dacă avea anumite dimensiuni, era transportat de eventualul soţ, valet, ori de un hamal. În general, în secolul al XIX-lea nu era nevoie să ai cu tine cheile casei (poarta o deschidea personalul de serviciu). Şi nici fardurile, considerate încă imorale, şi care se limitau, oricum, la puful pentru pudră sau flaconul cu parfum. Cât despre bani, mare parte din cumpărături erau trecute în contul personal, deschis în diverse magazine şi lichidat periodic. Foarte curând, însă, oamenii încep să călătorească mai mult. Băierile genţii dispar, transformându-se în mânere. Alături de valize, apare prima veritabilă hand bag, dotată cu lăcăţel pentru descurajarea hoţilor, mai numeroşi decât ţânţarii vara.

Louis Vuitton îşi inaugurează prestigioasa gamă de articole de voiaj în 1854, după ce se specializase în ambalarea elegantelor obiecte de toaletă ale aristocraţiei pariziene, inclusiv cele ale împărătesei Eugenia de Montijo, soţia lui Napoleon al III-lea. Marele lui merit constă în sesizarea caracterului inadecvat al vechilor cufere folosite în călătoriile cu diligenţa, acum evident nepotrivite cu vaporul sau trenul. El produce unele foarte uşoare, din lemn de plop, de formă dreptunghiulară, pentru a putea fi aşezate mai uşor în vagonul de tren.

Începând cu anii’20 machiajul e în sfârşit reabilitat, iar geanta e dotată cu oghinjoară şi port farduri. Versiunea de seară e tot din plasă, ca în secolul precedent, sau, mai nou, din material plastic (primul material plastic, inventat în America de fraţii Hyatt în 1869, e introdus în Europa în 1876). Susţinută de obicei de un lanţ lung sau un şnur de mătase, este preferat uneori şi un mâner în formă de cerc, care se poartă atârnat la încheietura mâinii.

Pentru a admira prima pochette trebuie să aşteptăm anul 1916. Având forma rectangulară, ea combină caracterul practic, dar rece al plicului cu eleganţa accesoriului preţios. Poate fi din piele, dar şi din tricot, plasă sau stofă, are o baghetă rigidă în partea superioară, se deschide cu un “clic” şi, eventual, are ataşat un lănţişor de metal.

Genţile Hermes, ca şi cele semnate Vuitton, se bucură de un pedigri ilustru. Firma franceză e fondată în 1837. În anii de după 1880, magazinul, situat în Paris, e deja în top. În 1918, Hermes se întoarce dintr-o călătorie în Canada, aducând şi 40 de metri de fermoar, mai bine cunoscut ca “închizătoarea americană”. În 1923, el creează pentru soţia sa modelul Bolide: prima geantă cu fermoar din istorie. În 1935, pune la punct o nouă formă trapezoidală, închisă cu un mic lacăt în faţă. În 1955, este botezată Kelly, în cinstea căsătoriei actriţei Grace Kelly – care nu s-a despărţit de ea pe toată durata logodnei – cu principele Rainier de Monaco. Geanta Kelly, cu ale sale 2600 de puncte cusute de mână, e lucrată în 18 ore. În ciuda preţului prohibitiv (în 2005, costa peste 4000 de euro) şi a obligaţiei de a te înscrie pe lista de aşteptare (cel puţin un an), este unul dintre cele mai bine vândute accesorii.

Dar să mai dăm odată timpul înapoi, revenind în anii ’30, când debutează experimente în ceea ce priveşte forma. Extravaganta şi nonconformista Elsa Schiaparelli, capabilă să transforme un pantof într-o pălărie şi o colivie într- o geantă, este unul din stiliştii pionieri, responsabili pentru crearea genţii purtate de-a curmezişul. Aceasta cunoaşte apogeul în timpul celui de-al doilea război mondial, când bicicleta devine principalul mijloc de transport folosit în micile deplasări, şi mâinile trebuie să fie lăsate libere, pentru a se putea sprijini pe ghidon.

Anii ’50 cunosc triumful genţii în formă de găletuşă, care, deschizându-se în partea de sus, necesita mai puţină materie primă şi răspunde mai bine cerinţelor de austeritate postbelică. Anul 1955 se află sub semnul primei genţi matlasate. Aceasta e susţinută de un lănţişor auriu şi dotată cu o închizătoare dreptunghiulară, înlocuită cu dublul “C” abia la sfârşitul anilor ’60.

În ceea ce priveşte geanta de seară, anii ’50 manifestă o predilecţie pentru satinul sau catifeaua neagră, cărora le dau strălucire pietrele semipreţioase sau imitaţiile de briliante. Acestea au evoluat în zilele noastre în cristalele Swarovski, de provenienţă austriacă, cele atât de dorite de împătimiţii modei. Dar adevărata lor valoare rezidă în dimensiunile reduse. Atât de mici încât sunt aproape inutile, gentuţele arată că snoaba lor proprietară nu trebuie să-şi facă nici o grijă, deoarece există cineva care plateşte pentru ea şi are grijă de tot.

În anii ’60, partea feminină a universului e concentrată asupra propriei emanicipări sau asupra carierei, de aceea întreaga atenţie e îndreptată mai mult către practic decât către estetic. Genţile rigide ale deceniului precedent, purtate de Jackie Kennedy şi Grace Kelly, lasă loc formelor moi şi foarte lungi, din pânză sau lac, care ajung comod până la şold.

Margaret Thatcher îşi va numi geanta “companionul meu de încredere”. Mică, pătrată şi rigidă, ea nu-i prea feminină; seamană întru totul cu cele ale reginei Elisabeta. Nou-născuta working woman, preocupată doar de casă şi birou, apreciază servietele profesionale pentru serviciu şi genţile de firmă care îi oglindesc noul statut.

În anii ’80, genţile de firmă sunt chintesenţa şicului. Mărcile Hermes, Chanel, Cartier sau Louis Vuitton reprezintă apartenenţa la aceeaşi comunitate. Pentru a deveni un obiect indispensabil al dorinţei, o marcă trebuie să poată conta pe o reputaţie consolidată şi recunoscută, o bună campanie publicitară şi pe exponenţi cu autoritate, gata să etaleze produsele mărcii în viaţa lor de zi cu zi.

***

 JENI ACTERIAN, IUBIRI MĂRTURISITE

Când a început să-şi scrie jurnalul, în anul 1932, adolescenta Jeni Acterian nu s-a gândit vreo clipă că acesta va vedea lumina tiparului. Ba chiar s-a împotrivit puternic numai şi acestui gând.

Marcată de timpurile pe care le traversa şi de propriile trăiri, autoarea a intenţionat nu o dată să-şi distrugă însemnările. Dar acestea au supravieţuit, în ciuda vremurilor tulburi care au schimbat evoluţia unei naţiuni.

Jeni Acterian s-a născut la 22 iunie 1916, într-o familie de armeni din Constanţa. La 16 ani începe să scrie ceea ce avea să devină „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“, pe care îl ţine până în anul 1947, când se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, secţia Regie.

Cu o pasiune extraordinară pentru lectură, Jeni absolvise anterior Facultatea de Litere şi Filozofie, cu o teză de licenţă pe o temă de logică matematică: „Raţionamentul prin coerenţă“. Este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă pentru doctorat la Sorbona. Izbucnirea războiului o ţine însă pe Jeni în România.

Sub numele de scenă Jeny Arnota, tânăra traduce piese din franceză şi engleză şi este asistentă de regie pentru Marietta Sadova (soţia fratelui său Haig Acterian, considerat de Emil Cioran „omul cel mai bun“ pe care l-a cunoscut vreodată şi mort în război) şi pentru Liviu Ciulei, la Teatrele Odeon, Municipal şi Tineretului.

„Se căsătoreşte cu un tânăr actor, dar căsnicia cu el o dezamăgeşte în asemenea măsură încât se cufundă în ceea ce azi s-ar numi o depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă şi, rămânând într-o muţenie absolută, nu mănâncă şi nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viaţă normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă, şi moare la 29 aprilie 1958, în vârstă de numai 42 de ani“, notează biografii ei.

Jurnalul ei este considerat de Doina Uricariu „o revelaţie a memorialisticii româneşti“, comparabil doar cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. În însemnările lui Jeni se regăsesc personalităţi uriaşe ca: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian. Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Clody Berthola, Liviu Ciulei etc.

Fratele care a rămas în viaţă, Arşavir Acterian, a ezitat îndelung să publice jurnalul lui Jeni. „Jurnalul era destinat focului, autoarea neînchipuindu-şi, neacceptând să fie citit de ochi străini. Vina dării în vileag a acestui jurnal îmi aparţine întru tot, eu neştiind dacă fac bine sau rău“, scria Arşavir Acterian în deschiderea ediţiei tipărite.

Să aruncăm o privire în gândurile lui Jeni Acterian

14 decembrie 1937

Când mă întâlnesc cu Emil Cioran sau mă gândesc la el am întotdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie genetică, simte atât de identic cu mine. Are aceeaşi „structură“, aş zice. Şi regret pentru că am impresia – nu ştiu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva „seamănă“ cu mine îmi displace teribil. Ăsta e orgoliu, probabil.

16 decembrie 1937

Mă întreb dacă-l iubesc. El mi se pare atât de departe… E totuna cu a iubi luna.

2 ianuarie 1939

În ultimul timp mă gândesc foarte mult la Nae Ionescu. Este singurul om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Şi cred că dacă nu l-aş fi întâlnit, cuvintele „respect“ şi „admiraţie“ ar fi rămas pentru mine nişte cuvinte fără conţinut. În felul acesta, nu pot tolera să fie bârfit în faţa mea.

11 ianuarie 1946

Îl aştept pe Liviu Ciulei să lucrăm la „Golden Boy“. De câteva zile sunt cam nebună. Este cert că mă munceşte în surdină gândul la Sandu Eliad (n.r. bizantinologul Alexandru Eliad). Este cert că e o bestie. Este cert că mă gândesc la el mai mult de necaz pentru atitudinea lui decât pentru dragostea propriu-zisă.

2 mai 1946

Despre filozoful Alexandru Dragomir, primul ei iubit

„Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis… Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură… Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant. Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc… Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Decă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească.

21 octombrie 1946

Asta-i viaţa cu S. (n.r. Alexandru Dragomir): două zile bune, două luni catastrofale (…) Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât.

2 noiembrie 1946

În fond, puţinul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relaţii civilizate şi puţină eleganţă, este probabil imens şi inaccesibil în acest climat. Nu poţi „pretinde“ de la oameni nimic. Dacă te încăpăţânezi s-o faci, s-o faci tu. Pot în schimb pretinde de la mine tot.

16 noiembrie 1946

Ce să fac?! E o incapacitate în mine de compromisuri, de lucru pe jumătate de măsură. Îmi trebuie maximum, îmi trebuie infinitul mării, orizontul; îmi trebuie claritatea cristalină, curăţie, lumina peremptorie de soare cald. Nu pot face decât o mare dragoste sau nimic. (…) Am să dau tot în această mare dragoste, pentru că aşa e frumos, să dai tot. Şi aştept să văd cum vor râde zeii de data asta.

„Deşi opera ei cuprinde doar un excepţional jurnal şi un volum de corespondenţă, ambele apărute postum, Jeni Acterian face parte cu siguranţă din familia marilor intelectuali interbelici“, consemnează editura Humanitas, sub a cărei egidă a fost publicat „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“.

***

 JURNALUL MARTHEI BIBESCU

„Jurnalul politic (1939 – 1941)” scris de prințesa Martha Bibescu a apărut în România în anul 1979, la Editura Politică.

Era aproape o minune tipărirea acestui volum extraodinar ce aparținea unei aristocrate veritabile, cu descendență nobilă și legături extrem de apropiate cu familia regală a României, al cărei nume se pronunțase în șoaptă în primii ani ai instaurării comunismului în România. Meritul le-a aparținut lui Cristian Popișteanu și Nicolae Minei, care au tradus volumul și au scris studiul introductiv și notele explicative.

„Din proprie experienţă, scria în ianuarie 1974 Clarence Calhoun, în suplimentul literar al ziarului Times, m-am convins că, cel puţin în Anglia şi Franţa, nu a mai existat cineva din afara ierarhiei oficiale cu atâta influenţă asupra factorilor de decizie în materie de relaţii internaţionale ca aristocratica bucureşteană… Mereu Martha Bibescu avea de cerut ceva pentru ţara ei şi, incredibil de frecvent, obţinea ceva din ceea ce cerea. Dar mai ales izbutea să nu lase pe nimeni să uite de România şi de problemele acesteia”, iar această ultimă afirmaţie a Clarencei Calhoun este atestată cu prisosinţă în paginile Jurnalului.

Povestea apariției cărții este ea însăși impresionantă, pentru că destinul a vrut ca istoricul Cristian Popișteanu, care urma să aibă o întrevedere cu prințesa Bibescu la reședința ei din Paris, să ajungă la ușa Marthei Bibescu la foarte scurt timp după ce aceasta încetase din viață.

„Întâmplare demnă să intre postum în finalul jurnalului apărut, şi care este o întâlnire ratată… Redactorul-şef al revistei „Magazin istoric“, Cristian Popişteanu, în drum spre Londra, în toamna lui 1973, îi telefonează la Paris autoarei (se aflau în corespondenţă din primăvara aceluiaşi an). Scriitoarea fixează întâlnirea pentru 6 – 8 decembrie. Întors din Anglia, Popişteanu urcă plin de speranţă şi cu traducerea românească în geantă spre apartamentul de pe Quai de Bourbon,nr. 45, sună la uşă, nu răspunde nimeni, şi, în cele din urmă, află că autoarea murise cu zece zile în urmă…

Ea mai avu şansa, abstractă, de a mai trăi zece zile, numărate, în mintea febrilă a mesagerului… Acesta, aşadar, nu va mai avea să cunoască înfăţişarea bătrânei de peste 80 de ani, care stătu în centrul atâtor evenimente ale Europei…

În amintirea lui, va rămâne silueta tainică a tinerei de la 1908, puţin „a la recherche du temps perdu”, cu faţa fermecător de atentă, plină de o melancolică şăgălnicie sub toca de castor şi de catifea…

Martha Bibescu, stăpâna Mogoşoaiei, a fost prinţesă de sânge. Ea alcătuieşte, cu Elena Văcărescu şi cu Ana de Noailles, trinitatea unei luminate obârşii. Dar chiar să nu fi fost astfel, …o aristocraţie nesprijinită de nici o calitate poate fi nulă, şi oricând îngâmfată, şi detestabilă chiar…, însuşirile ei de intelectuală cu panaş, ele singure, i-ar fi conferit în mod firesc ce este mai durabil şi mai justificat: privilegiul unui caracter deschis spre lumea în prefacere şi al unui destin efervescent asumat în numele profundei iubiri de ţară.

Alături de George Bibescu, aviatorul frenetic, soţul ei, Martha Bibescu a fost şi o îndrăzneaţă zburătoare. O „tehniciană“ dăruită spaţiului, vitezei, riscului înţeles şi unei riguroase orientări. Pe bordul biplanelor de altădată zgâlţâite de curenţi, giroscopul hotăra logica zborului. acel aparat care îţi indică, în orice poziţie te-ai afla, ascensiune, cădere, viraj ori spectaculoase răsturnări, necesara, vitala linie a orizontului.

În ochii umbroşi, levantini ai prinţesei Bibescu (ironia ei când citeşte în „Times“ „minarete bizantine“!), această linie a orizontului sau existenţei, atât de inteligent şi de ferm ţinută, a ştiut să desluşească totdeauna, oricât de haotice ar fi fost evenimentele, direcţia bună de cea greşită… Paginile de jurnal tipărite de curând în limba română (prima lucrare a prinţesei ce apare întâi în româneşte) dovedesc din plin acest lucru. Nu voi intra în amănunte de metodologie critică…

Poate cuvântul politic, adăugat după Jurnal, şi îndreptăţind selecţia făcută asupra perioadei 1939 – 1941, era de prisos, neaflându-se, oricum, în intenţia autoarei. Jurnalul Marthei Bibescu ar fi sunat mai simplu şi mai degajat. Obiecţie în cele din urmă lipsită de importanţă, dacă ne gândim la substanţa grea a acestor note „de dincolo de mormânt“, îngrijite şi traduse de Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei. Mari figuri ale vremii de pe întreg continentul european se înghesuie în paginile acestor mărturii, gesticulează, rostesc replici şi dispar, încremenind în a doua istorie a lumii, care este literatura. Avem în faţă o scriitoare de o mare acuitate. O inteligenţă caustică. Un dar de a portretiza, de a surprinde în mişcare eroii şi gestica istoriei. De exemplu, această apariţie a lui Churchill…

Londra 22 martie 1939. Seara, spectacol de gală la Covent Garden… Foarte palid, cu gâtul său gros de buldog strâns în gulerul uniformei… Winston zăboveşte îndelung lângă noi. Ştiam cu toţii (deşi nimeni nu vorbeşte despre asta) că festivităţile de aici au loc după ocuparea Pragăi, după anexarea Memelului, după înrobirea economică a României și în ajunul căderii Madridului. Întorcându-se brusc spre mine, Winston Churchill îmi spune scandând cuvintele:

— Vom avea război! Praf și pulbere se va alege de imperiul britanic!

Iar eu simt că am întinerit cu douăzeci de ani. Un fior de plăcere îi străbate trupul când rosteşte aceste cuvinte; se desfată ca un cotoi dolofan, mângâiat de o mână nevăzută. Îl simt cât e de încărcat cu electricitate. Când pleacă, am senzaţia că sala recade într-un fel de apatie generală. Nimic, nici scânteierea diamantelor, nici umerii goi ai femeilor, nici minunatele flori, nici loja de saten alb, unde străluceşte ducesa de Kent, nu reuşesc să destrame atmosfera apăsătoare…

Cheia victoriei

Mount-Stewart, Irlanda, 2 august 1939

De 25, de 30 de ani, germanii nu ştiu, nu reuşesc să înţeleagă, nu a priceput nici împăratul, aşa cum nu pricepe nici zugravul în ce constă taina celorlalţi, a celor pe care ei vor să-i doboare: curajul şi superioritatea morală… Vizitele neobositei doamne Fabricius, soţia ambasadorului nazist:

Mogoşoaia, 19 octombrie 1939

…Dacă aţi vedea ce palizi sunt copiii noştri! Îmi spuneea tremurând de emoţie (mă gândesc că şi Ribbentrop este palid, deşi nu-i copil). Führerul vrea pacea. Ar încheia-o chiar mâine, numai dacă englezii ar accepta să spună ce doresc! Aş putea să-i explic eu ce vor englezii, dar zadarnic, doamna Fabricius n-ar înţelege nici în ruptul capului. Aşa că, la ce bun?

Numai un smintit poate justifica subjugarea câtorva popoare, botezând o operă de binefacere şi atribuindu-i ca scop să dea de mâncare palizilor copilaşi ai unui alt popor. Femeia care stă de vorbă cu mine este cumnată cu sora lui Ribbentrop, aproape cum l-aş avea pe ministrul tre Externe al Germaniei la celălalt capăt al firului. Dar nimeni nu e mai orb decât cel ce nu vrea să vadă sau nu este în stare să vadă. Aşa că vor izbi ca chiorii, vor face totul praf şi pulbere şi, în cele din urmă, tot ei vor trebui să achite nota de plată… Fină cunoaştere a legilor diplomaţiei:

Mogoşoaia, 2 noiembrie 1939…

Bătrâne parc al meu de la Mogoşoaia, multe ţi-a fost dat să mai vezi! Îi spun lui Fabricius:

— Garantaţi-ne frontierele!

— Dar vi le-a garantat Anglia.

— Cu atât mai mult!

Fabricius obiectează:

— Dar Rusia?

Aici voiam să-l aduc.

— Vasăzică, îi spun eu, aţi revenit la politica lui Bismarck. Dacă nu reuşeşte să atragă de partea sa Anglia, Germania trebuie să recurgă la Rusia!

Mogoşoaia, 19 noiembrie 1939…

Stranie confidenţă a băieţaşului (Mihai) către Lloyd, înainte de plecare: „Vreau să plec de aici. Vă rog, ajutaţi-mă să plec de aici!“.

Condiţia scriitorului:

Mogoşoaia, 23 noiembrie 1939. Mă gândesc în legătură cu mine însămi: de ce nu-l evit, de ce prefer chiar să-mi văd adversarul? Pe cei care se deosebesc de mine. Pe cei cu păreri opuse alor mele. De ce îmi place să stau de vorbă… cu doamna Fabricius? Pentru că în mine trăieşte interpretul, marele interpret. Trebuie să aflu care e starea de spirit a bolnavului.

O scenă „tare“:

Mogoşoaia, 25 noiembrie 1939.

Merg la deschiderea Senatului… La ieşire, pe scară, îmi răsare pe neaşteptate în faţă, Ionică, coaforul meu şi al Curţii regale. Carol alII-lea l-a numit senator, după exemplul lui Caligula, care a făcut acelaşi lucru cu calul său.

Portretul lui Şeicaru

Posada, 30 august 1940. Chipul lui, buzele lui, ochii lui joacă fără încetare, un fel de pantomimă. Când vrea să sublinieze o frază, închide un ochi şi-l deschide larg pe celălalt. Pamfilică exercită asupra mea fascinaţia unui scamator de bilet…

Regina Maria e sfătuită, ca fiică a Marei Ducese a Rusiei, să se arate în faţa trupelor ruseşti răzvrătite pentru a „stăvili bolşevismul“. Această pornire paranoică autoarea o consemnează cu haz la 26 august 1940, Posada:

…Fără să-mi dau seama, am fost mesagera reginei, purtătoarea scrisorii prin care Regina Maria a României înfăţişa frumoasele ei proiecte mamei sale, Marea Ducesă a Rusiei… Eu am dus scrisoarea, fără să-i cunosc conţinutul. Am ajuns la Zürich… M-am informat, cu toată politeţea, când va putea să mă primească Alteţa Sa Regală Ducesa de Coburg… Şi m-am dus. Şi i-am înmânat scrisoarea cu planul cel mai grandios… După citirea scrisorii, tot ce am obţinut de la bătrâna autocrată, unsă cu toate alifiile, a fost această magnifică replică:

— Spuneţi-i fiicei mele că mă duc la biserică să mă rog lui Dumnezeu s-o ierte pentru năzbâtiile care-i trec prin cap!…

Ducesa de Coburg mi-a dat un ultim sfat, cât se poate de util:

— Spuneţi-i, de asemenea, că ar face mai bine să se ocupe de educaţia fiului ei, Carol, care este îngrozitor de prost crescut.

Doamna Fabricius se înfăţişează de astă dată cu o veste care o intrigă la culme

Posada, 11 septembrie 1940:

Pe o bancă din parc… îmi povesteşte cum s-a desfăşurat călătoria lui Carol al doilea (după detronare, n.n.). După spusele ei, atunci când au năvălit în vagon înarmaţi cu revolvere, indivizii l-au găsit pe rege în compartimentul doamnei L.(upescu), care se culcase. Carol o acoperea cu trupul lui, ținând în mână un revolver… Trebuie spus, adăugă doamna Fabricius, că această pasiune a lui Carol e ceva extraordinar. Parcă ar fi băut un elixir al dragostei, ca în Tristan şi Isolda.

23 noiembrie 1940:

…Treaba a durat de la 9 dimineaţa până la 6 seara. În tot acest timp, am ţinut la subţioară carneţelul în care scriu acum (ale cărui rânduri le citim, n.n.)

…A fost ceva dezgustător, o lungă silnicie, nişte indivizi siniştri… îmi fură toate hârtiile mele dragi. Toate manuscrisele care alcătuiesc Opus Magnum al meu – Nimfa Europa, Phoenix-ul sortit focului, scrisorile …ale soacrei mele către socrul meu, corespondența domnitorului Bibescu, cea a domnitorului Constantin Brâncoveanu cu Cancelaria imperială de la Viena, cu împăratul Carol al VI-lea, tatăl Mariei Terezia, cu împăratul Leopold al III-lea… Până şi poemele manuscrise pe care mi le-a dăruit Claudel, până şi fotocopiile manuscrisului lui Anatole France, până şi scrisorile autografe ale lui Bismarck către soacra mea, până şi scrisorile lui Alfons al XII-lea…

Au venit cu un camion să încarce totul. Să facă ce? Munca mea, Opus Magnum, resortul profund al existenţei mele… Au jefuit spiritul acestei case, fără nici un folos pentru nimeni! Cu un fel de bucurie lăuntrică, simt că nu am nimic comun cu aceşti oameni…

Din nou disciplinata, omniprezenta doamnă Fabricius, abia întoarsă de la o paradă, şi a cărei stare de spirit autoarea o studiază cu mare interes:

4 decembrie 1940:

După părerea ei, băiatul de 19 ani (Mihai) este amorf. I-a urmărit reacţiile în timpul defilării: nimic! Când au trecut tancurile care rupseseră linia Maginot, avea un aer cu desăvârşire indiferent.

Apariția, selectivă, a notelor de jurnal ale Marthei Bibescu este un strălucit succes literar, o breşă, încă una, în necunoscut. Editura politică a avut o iniţiativă de zile mari, care stârneşte admiraţia cititorilor, foarte avizi, foarte atrași de astfel de lucrări…”

***

 VIAȚA LUI RUDYARD KIPLING

Rudyard Kipling s-a născut în 1865 la Bombay (India), dar tatăl lui îi dăduse numele în amintirea Lacului Rudyard din comitatul Staffordshire, în Anglia, unde îşi întâlnise soţia. John Lockwood Kipling, tatăl viitorului scriitor, era directorul Muzeului din Lahore, autoritate recunoscută în materie de etnografie indiană. Mama, înrudită cu Burne-Jones, unul dintre cei mai de seamă pictori ai prerafaelitismului englez, prietenă cu unii membri ai cercului lui William Morris, îl educase în respectul pentru rafinamentul artei şi poeziei engleze modeme.

În 1871, părinţii l-au trimis în Anglia unde anii copilăriei vor trece fără bucurii, dominaţi de umbra unei femei urâcioase pe care ai lui o plăteau să aibă grijă de el (iar ea exagera, ţinându-l prea din scurt, terorizându-l pe băieţandrul sfios şi stângaci). Duminicile şi le petrecea, însă, în casa unchiului său prin alianţă, Burne-Jones, cu încăperi largi, cu lambriuri de lemn de nuc, împodobite cu luxuriante ornamente metalice, şi cu vitralii în gustul cel mai autentic al Prerafaeliţilor.

Mama va veni abia în 1877 să-l salveze de severitatea guvernantei: dar nu îl va lua acasă, în India, ci îl va înscrie la o şcoală cu disciplină rigidă, „United Services College”. Anii colegiului nu reprezentau o experienţă îndestulătoare pregătirii pentru cariera militară, pe care – se pare – i-o doreau părinţii. Aşa încât, silit să renunţe la prestigiul meseriei armelor, când s-a întors, în 1882, în Lahore, n-a putut deveni decât ziarist, îndeletnicire fără prea mare trecere în rândul englezilor din colonii.

În Anglia, publicase un volum de versuri, Poeziile unui elev, care nu trădau vreo înclinaţie deosebită pentru arta literară. Dealtminteri, Kipling va păstra întotdeauna un fel de invidie respectuoasă faţă de oamenii de acţiune, în primul rând faţă de militari; îi va glorifica peste câţiva ani în Povara omului alb. Nici una dintre cărţile publicate de el în anii adolescenţei nu dezvăluie vreo calitate care să depăşească într-un fel conversaţiile poeziei anglo-indiene de până atunci, în general tributară, la rându-i, versului glumeţ, ritmurilor vesele ale poemului britanic din secolul precedent. (În 1884, el publica un alt volum de versuri, Ecouri, scris împreună cu sora sa Beatrice, în care influenţa satirei din epoca luminilor este evidentă).

Foarte puţine scrieri din acea vreme vor mai fi alese de Kipling pentru culegerile sale de mai târziu. Nici măcar cele din Cântece ale acestui ţinut, publicate în 1886, cea dintâi carte a tânărului poet a cărei apariţie a fost observată de critică. E foarte greu să-ţi dai seama că autorii lui preferaţi din anii de şcoală fuseseră, aşa cum va mărturisi mult după aceea, Browning, Emerson, John Donne: nimic din neliniştitele mişcări ale sufletului, nici din modificările sintaxei poetice din versurile celor cărora li se proclama discipol nu transpare aici. Adevăratul model era poezia facilă din ziarele anglo-indiene de la mijlocul secolului. Unii comentatori ai primei faze de creaţie a lui Kipling constată cu maliţie că scriitorul „s-a maturizat timpuriu şi a atins repede un punct maxim de creştere pe care apoi nu l-a mai depăşit”.

Ceea ce-l uimeşte, în primul rând, pe cel care-i urmăreşte evoluţia este prolificitatea unui prozator care publică într-un singur an, de exemplu în 1888, şapte volume de povestiri, nu toate reluate din coloanele gazetei unde îşi îndeplinea, conştiincios, meseria. La sfârşitul deceniului era cunoscut nu numai de cititorii din India, ci şi de cei din Marea Britanie şi din America. Povestirile ironice despre idilele – nu întotdeauna inocente – ale „sahibilor” şi despre aventurile hazlii ale soldaţilor din armata colonială erau tipărite în tiraje imense; stilul lor întrunind cursivitatea articolului de jurnal şi concizia epigramei şi a cupletului le-a făcut să-şi dobândească o popularitate pe care cu greu o egala vreun scriitor englez al vremii. În multe din aceste prime povestiri (adesea prelucrări literare ale unor reportaje stenografiate la faţa locului) influenţa lui Zola – pe care Kipling îl citise înainte de a fi fost tradus în englezeşte – e evidentă. Sunt, bineînţeles, doar elemente exterioare ale naturalismului, detalii asupra cărora scriitorul insistă îndelung, o anume preferinţă pentru periferia socială epurată de pitoresc (ca în Oraşul îngrozitoarei nopţi).

Critica îl decretase „autor de schiţe”; se formulau îndoieli grave asupra posibilităţilor lui de a aborda romanul. Lumina care păleşte, publicată în 1891, într-o revistă din Philadelphia, nu izbutise să fie o demonstraţie a virtuţilor sale de constructor al unei acţiuni mai complexe. Nici Kim, unde epica e, totuşi, susţinută de un suflu narativ mai larg, nu depăşeşte condiţia romanului cu un singur personaj, aşa cum o stabilise tradiţia dickensiană; exotismul său, care e de natură mai mult peisagistică, se asociază, însă, cu spontaneitatea descripţiei, şi universul sufletesc al adolescentului e surprins cu o acuitate care lipsea celor dintâi victorieni.

Kipling este, într-o măsură, victima propriei popularităţi din primele două decenii ale carierei sale; convins că a găsit formula aptă să-i asigure preţuirea publicului, el n-o va mai părăsi și nici măcar nu va încerca s-o înnoiască. De la Povestirile obişnuite din ţinutul dealurilor şi Ricşa fantomă, amândouă din productivul an 1888, până la Kim, din 1901 – cărţi ce marchează datele unei perioade în care au apărut 21 de volume – nu se poate observa o evoluţie cât de cât semnificativă. „Scriitorul îşi descoperise peisajul – s-a spus – şi nu voia să se aventureze într-un alt teritoriu pe care nu-l cunoştea atât de bine”.

Observaţia e nedreaptă, pentru că nu ţine seama de o împrejurare esenţială: peisajul „descoperit” de Kipling era acela al ţinuturilor în care-şi trăise tinereţea şi reproşul că scriitorul revine atât de des la el ar echivala cu respingerea romanelor lui Diekens numai pe temeiul că străzile Londrei se înfăţişează în cele mai multe dintre ele. Aş spune că nu neapărat cadrul naraţiunilor lui Kipling este cel care ar sugera o soluţie manieristă a prozei şi a poeziei lui, ci felul în care-l pictează, insistând mereu asupra cam aceloraşi amănunte de luxuriantă gradină botanică. Este adevărat cu „India eternă“ despre care vorbeşte Chaudhuri e descoperită nu numai în priveliştile pline de culoare ale lui Kim, în forfota miraculoasă, de basm, a celor două Cărţi ale Junglei ci şi în sordidele uliţe ale Calcuttei. Că, de fapt, Kipling nici nu pare a fi preocupat de picturalitatea peisajului pe care, ca orice om crescut în acele locuri, îl simţea ca pe o prezenţă întru totul firească; dar „forţa viziunii şi a limbajului său e atât de copleşitoare, încât el comunică fără efort senzaţia că suntem înconjuraţi în permanenţă de natură, îi surprinde toate schimbările de pe pământ, din cer şi din ape şi ne scaldă în irezistibila ei iradiere”.

Şi totuşi, s-a obiectat, Kipling nu a înţeles decât în parte adevărata Indie: ori de câte ori s-a adresat nu copiilor, ci lectorilor lui maturi, el s-a întors la prejudecăţile victoriene, la acele concepţii care justificau politica engleză de ocupaţie şi nu întrezăreau în nici un fel posibilitatea acordării unei independenţe efective pentru India. E drept, aşa cum releva un exeget, profesor la universitatea din Dacca, „scriitorul i-a privit cu egală simpatie pe hinduşi, şi pe musulmani”; dar simpatia lui era limitată de credinţa că administraţia britanică îndeplineşte o funcţie absolut necesară într-un continent a cărui civilizaţie îl impresiona, totuşi, pe fiul directorului muzeului etnografic din Lahore.

Cărţile junglei sunt compuse în 1894-1895, pe când se stabilise în Statele Unite, la rudele soţiei sale (Caroline Balestier din Brattleboro, Vermont, sora lui Charles Wolcott Balestier, cu care Kipling scrisese în colaborare unele povestiri); de un fantastic pictural, povestea pentru copii este de multe ori pretext al unor descrieri în care culoarea izbucneşte de pretutindeni, plină de sevă. S-a spus că această descriere a junglei dovedeşte pe deplin „puterea fanteziei lui Kipling, a unui artist capabil să recreeze Natura ca pe o hiperbolă”.

Nu cred că e adevărat: Kipling era un scriitor prin excelenţă vizual, care nu vorbea despre niciun lucru care s-ar fi aflat dincolo de sfera experienţei sale directe. Numai că această sferă era uimitor de largă şi spiritul său de observaţie extrem de ascuţit. „Omuleţul cu ochelari”, cum îi spunea Frank Norris, transcria ceea ce vedea sau ceea ce i se povestea şi, cum el nu concepea că literatura ar putea fi o artă a fanteziei, lua şi poveştile altora drept adevăr.

Dar povestirile pentru copii erau altceva: un fel de convenţie cu micii cititori care acceptau ideea că animalele ar fi putut vorbi între ele. Şi aici însuşi Kipling părea să caute o explicaţie cât de cât plauzibilă: Mowgli, neuitatul erou al Cărţilor junglei, înţelegea graiul jivinelor pentru că trăise printre ele. Era un fel de seriozitate ce acredita exact aceeaşi idee, prin mijlocirea aceleiaşi tehnici pe care, începând de prin 1914, o va folosi şi Edgar Rice Burroughs; celălalt copil al oamenilor rătăcit printre făpturile junglei, Tarzan, se străduieşte să-i convingă pe cititori că aventurile lui ar putea fi adevărate. Şi Mowgli este, din acest punct de vedere, întru totul asemenea fratelui său din jungla africană, căruia – însă – îi lipseşte admirabila candoare a personajului lui Kipling şi trăieşte totul cu un fel de crispare dramatică.

Nici Stalky and Co. nu face excepţie: şi aceasta este o carte a cărei substanţă epică se nutreşte din fapte întru totul adevărate. E mai presus de orice îndoială că foarte puţine lucruri au fost fantazate aici. Poate doar cele două decenii care trecuseră din 1878, când Kipling a fost înscris la „United Services College din Westward Ho” în Devonshire, şi 1890, când şi-a publicat romanul, să fi aureolat, cum e întru totul firesc, amintirile despre vremea intrării în adolescenţă. Nici unul dintre eroii cărţii n-a fost inventat, toţi au fost identificaţi, fără efort, cu profesorii şi colegii lui Kipling.

Nici personajele povestirilor lui pentru copii nu sunt întotdeauna imaginare: delicata Taffymay din Poveşti chiar aşa era fiica scriitorului, Josephine. Murise în 1899 când, la doi ani după ce familia Kipling părăsise America şi se stabilise în Anglia, se întorsese pentru scurtă vreme în Statele Unite, unde romancierul era pe atunci (şi multă vreme după aceea) cel mai îndrăgit autor de cărţi în limba engleză, popularitatea lui nefiind egalată decât de aceea a lui Twain. Dar tragicele întâmplări din 1899 (Kipling însuşi se aflase în primejdie de moarte, doborât de pneumonia care-i ucisese fiica) l-au făcut să nu mai primească nici una din nenumăratele invitaţii de a trece din nou Atlanticul, spre ţărmurile americane.

Oamenilor acelei ţări le dedicase, în 1897, acea odă a eroismului simplu din Căpitanii curajoşi, elogiu al muncii primejdioase a pescarilor din Noua Anglie. În 1889, când se întorcea din India spre Anglia, de pe lungul drum prin Japonia şi Statele Unite, le trimisese prietenilor multe scrisori (care vor fi adunate în 1899 într-un volum, De la o mare la alta), lăudând virtuţile americanilor. Acum, i se părea că ţara soţiei lui „a rămas în urmă, într-un ungher întunecat al amintirii, şi că n-a existat decât în imaginaţia unui spirit rău care mi-a hotărât destinul”.

Era în căutarea gloriei. În 1895, i se oferise titlul de Poet Laureat care avea semnificaţia recunoaşterii unei valori neîndoielnice. L-a refuzat, pentru ca i se părea a fi „prea oficial”; pentru acelaşi motiv a declinat de trei ori onoarea de a fi decorat cu Ordinul de Merit. În 1907 i se decernase Premiul Nobel pentru literatură (până astăzi, a rămas cel mai tânăr laureat al acestei distincţii). Cărţile-i apăreau în acelaşi ritm neîntrerupt: romane, poeme, povestiri pentru copii, schiţe. Dar, încă de pe acum, glasurile generaţiei mai tinere (şi chiar ale unor intelectuali din propria lui generaţie) începuseră să obiecteze împotriva „auto-pastişei“ pe care o desluşeau în ultimele cărţi ale lui Kipling.

După războiul din 1914-18, scriitorul nu mai era întâmpinat cu entuziasmul de odinioară. El însuşi scria mai rar; poate că moartea pe front a fiului său, John, să-l fi afectat atât de profund, poate că ideile lui politice să se fi năruit în cataclismul mondial, poate că, aşa cum mărturisea uneori, se simţea străin într-o lume pe care recunoştea că n-o înţelege prea bine.

Kipling aparţinea perioadei victoriene care, mai ales prin literatura lui, se prelungise până la primul război. Ideile lui erau datornice spiritului care se plămădise în Anglia ultimului sfert de secol, după încoronarea reginei ca împărăteasă, al unui sfert de secol încheiat de războiul cu burii. Lui i se pune în seamă, mai mult decât politicienilor şi generalilor, crearea orgolioasei, freneticei credinţe în destinul imperialei Britanii. Într-o vreme a expansiunii coloniale, crezul său era acela că politica imperialistă însemna doar exercitarea unui drept deţinut de ţara sa (pe care o va cunoaşte târziu şi nu va primi de la ea motive de prea multe bucurii) prin firea însăşi a lucrurilor. O mentalitate pe care Kipling n-o ilustra în discursuri, aşa cum făceau oamenii politici, ci „într-un chip mult mai eficient, inculcând-o în sentimentele cele mai intime ale oamenilor”. 

Cândva, Frank Norris declarase că îl socoteşte pe Kipling „un cântăreţ după al cărui cântec se cuvine că se compună versurile lumii”. Jack London îşi amintea cum, în tinereţe, fiind prea sărac, îşi copia de mână povestirile celui pe care-l numea „idolul” său britanic. Entuziasmul de odinioară s-a potolit. Dar, în ultima vreme, a dispărut şi atitudinea cu totul negativă a celor care urmându-l pe Oscar Wilde, îl considerau „cea mai de seamă autoritate între scriitorii de mâna a doua”, sau – aşa cum scria Orwell –„cel mai bun poet de versuri proaste”. Când a murit, în 1936, unii contemporani, admiratori ai altor valori, ai lui Joyce, ai Virginiei Woolf şi ai lui Huxley, îl socoteau, că reprezintă o epocă apusă de mult.

O atitudine critică mai cumpănită se manifestă în eseurile şi studiile care i se consacră, tot mai frecvent, în ultima vreme. Se conturează, astfel, imaginea unui scriitor care a plătit tribut greu epocii unei politici expansioniste ce i-a modelat personalitatea, dar şi-a păstrat puterea de a descoperi frumuseţea în faptele oamenilor obişnuiţi şi în natura ce alcătuieşte decorul cotidian al existenţei lor.

sursa: 

Rudyard Kipling, Stalky și compania

***

 CINE A FOST MARGIT, MUZA LUI BRÂNCUȘI

Femeia care a inspirat cel mai vestit portret al lui Constantin Brâncuși, pictoriţa maghiară Margit Pogány, l-a cunoscut pe sculptor la Paris, în anul 1910. În acel moment ea avea 30 de ani, iar el, 34.

Povestea întâlnirii, relatată de ea însăşi, s-a păstrat într-un remarcabil document epistolar, care a stat ani de zile între filele dosarelor Muzeului de Artă Modernă din New York. Scrisoarea expediată din Australia, de la Camberwell, unde locuia domnișoara Pogány, nu poartă altă dată decât anul, şi a avut, probabil, menirea să însoţească lucrarea lui Brâncuşi, pe care posesoarea se pregătea să o vândă muzeului.

Redactată în limba engleză, mărturia domnișoarei Pogány este un manuscris dactilografiat şi iscălit de mână. Iat-o:

„1952

În calitate mea de artistă plastică, am studiat timp de câţiva ani pictura la Paris. Acolo l-am cunoscut pe Brâncuşi. Locuiam în 1911 într-o pensiune unde sculptorul, care domicilia prin apropiere, obişnuia adesea să ia masa. Nu-mi amintesc prea bine de câte ori ne întâlneam, când, într-o bună zi, m-a invitat la el un atelier ca să-mi arate o lucrare pe care tocmai o terminase. Ținea extrem de mult să o văd și insista să vin chiar în ziua aceea. M-am dus împreună cu o prietenă, iar el ne-a arătat sculpturile lui.

Printre ele se afla și un cap de marmură albă care m-a fascinat. Cu toate că nu avea niciuna din trăsăturile mele, simţeam că pe mine mă înfăţişa. Era numai ochi. Mi-am aruncat privirea spre Brâncuşi şi am remarcat că, în timp ce stătea de vorbă cu prietena mea, mă tot privea pe furiş. A fost extraordinar de satisfăcut că mă recunoscusem. (Mai târziu avea să-mi dea fotografia acelui cap). Cât despre opera pe care tocmai o terminase, era o sculptură vădind influența artei negre, lucru cu totul nou pentru vremea aceea.

Mai târziu, ea avea să servească drept piatră funerară unei tinere rusoaice înmormântată în cimitirul Montparnasse (este vorba despre Tatiana Rachewskaia și „Sărutul”, sculptură a cărei poveste o puteți citi aici) și să scandalizeze multă lume. După această primă vizită, am început să frecventez cu regularitate atelierul şi să văd numeroase din operele lui. Când am părăsit pensiunea şi am obţinut un atelier împreună cu o prietenă, Brâncuşi venea adeseori la noi. Am avut în perioada aceea ocazia să-i cunosc mai bine sculptura şi să-mi dau seama că era un artist adevărat, care se străduia din răsputeri să-şi descopere personalitatea, să afle modalitatea de exprimare a propriei sale concepţii despre artă, concepţie foarte deosebită de a celorlalţi.

Brâncuşi m-a făcut, de asemenea, să înţeleg că arta nu copiază natura, aşa cum îşi imaginează atâţia artişti. Aş fi dorit foarte mult ca Brâncuşi să-mi facă portretul şi l-am întrebat dacă nu i-ar surâde ideea. A fost foarte mulţumit de propunerea mea, dar a refuzat să discute aspectul financiar, spunând că se mulţumeşte cu ceea ce-i voi putea avansa. Având în vedere faptul că urma să părăsesc Parisul în scurtă vreme, mi-a cerut să-i pozez de câteva ori, lucru pe care l-am făcut. De fiecare dată Brâncuşi începea şi termina un nou bust în lut. Fiecare era frumos şi minunat de asemănător şi de fiece dată îl rugam să-l păstreze şi să-l folosească pentru bustul definitiv. El însă râdea şi-l arunca în lada cu pământ din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire. O dată a trebuit să-i pozez pentru mâini, însă poziţia era cu totul alta decât la bustul actual, fiindcă el voia doar să le poată cunoaşte pe de rost, aşa cum îmi învăţase pe de rost structura capului.

În ianuarie 1912, când am părăsit Parisul, bustul încă nu era început. Brâncuşi îmi făgădui că lucrarea va fi gata în câteva luni; mai târziu însă, îmi scrise că portretul avea să-i ia mult mai mult timp. Terminat abia în 1913, marmura fu trimisă mai întâi la o expoziţie. De bună seamă, foarte puţini i-au înţeles frumuseţea şi autorul a fost luat în zeflemea.

Îmi amintesc că, fiind altădată la Paris, Brâncuşi mi-a arătat un articol decupat dintr-un ziar şi iscălit de un critic care propunea să se ia legătura cu „D-ra Pogány” şi să i se ceară să trimită pe artist în judecată pentru această infamantă reprezentare. În toamna anului 1913, am primit o scrisoare în care Brâncuşi îmi aducea la cunoştinţă că terminase atât bustul în marmură, cât şi pe cel în bronz, întrebându-mă pe care din două l-aş prefera. L-am lăsat să aleagă pentru mine şi el mi-a trimis bronzul. Când l-am primit, în afară de locurile unde era patinat cu negru mohorât, bustul strălucea ca aurul.

Brâncuşi mi-a atras atenţia să nu-l ating cu mâna, ca să nu apară urmele degetelor. Ani de zile metalul s-a păstrat strălucitor; când, mai târziu, culoarea lui s-a întunecat totuși, n-am fost atât de contrariată, deoarece mi-am dat seama că formele i se reliefau mai pregnant. Brâncuși a mai făcut un bust, tot în marmură și bronz, e cel cunoscut din reproduceri. După mulţi ani, în 1925, am văzut la el în atelier o copie în bronz arămiu după acesta. Atât datorită Primului Război Mondial, cât şi a altor împrejurări, nu mai fusesem la Paris de 12 ani de zile. Între timp, după multă trudă, Brâncuşi ajunsese la culmea spre care năzuise, deşi nu era încă cunoscut de mulţi, se bucura totuşi de aprecierea câtorva aleşi.

După ce, la începutul anului 1953, bustul a intrat în proprietatea Muzeului de Artă Modernă (MoMA), domnișoara Margit Pogány a adresat, pe 4 august, directorului Alfred Barr o scrisoare din rândurile căreia spicuim următoarele pasaje:

„…Iată un autoportret al meu făcut în 1913, câteva luni înainte ca să fi văzut bustul lui Brâncuşi. Fotografia alăturată este, după cum vedeţi, frapantă în ceea ce priveşte similitudinea atitudinii. Portretul e, de asemenea, foarte asemănător, motiv pentru care l-am şi păstrat…

Permiteţi-mi totodată să rectific unele date pe care am impresia că le-am comunicat greşit în scrisoarea mea anterioară. Am vizitat atelierul d-lui Brâncuşi pentru prima dată în iulie 1910. Am plecat din Paris în ianuarie 1911, iar şedinţele în care i-am pozat au avut loc în decembrie 1910 şi în ianuarie următor”.

Precizările care urmează îi aparțin criticului american de artă Sidney Geist, autorul volumului „Brâncuși: A Study of the Sculpture” (1968) și clarifică cronologia extraordinarei creații:

“Primul portret al domnișoarei Pogány făcut de Brâncuși, cel terminat în iulie 1910, este fără îndoială “Capul din marmură” care a fost expus în 1914 la „Alfred Stieglitz Photo-Secession Gallery“ din New York, şi care apare în stânga fotografiei făcută chiar de Stieglitz. Se pare că acest document reprezintă singura imagine care a supravieţuit operei.

Prima expoziţie personală a lui Brâncuşi a avut loc între 12 martie şi 1 aprilie 1914, a fost organizată de fotograful Edward Steichen și cuprindea opt lucrări. Catalogul menţiona capul de marmură sub titlul „Danaidă”. Prin 1952, Brâncuşi îi mărturisea doctorului Heinz Keller, custodele aşezământului elveţian „Kunstverein Winterthur“, că bronzul a reprezentat „un stadiu preliminar pentru D-ra Pogány”.

Opera măsoară 27 cm înălţime și i se cunosc şase replici turnate la epoci diferite, finisate în bronz neted, bronz polizat sau bronz aurit şi montate în diferite unghiuri de înclinaţie faţă de bază. Piesa din marmură a dispărut.

Tot prin iulie 1910 a fost terminat şi “Sărutul”, din cimitirul Montparnasse. Lucrarea constituie rezultatul căutărilor artistice ale lui Brâncuşi, nu o comandă pentru monumentul funerar al tinerei rusoaice decedată la 7 decembrie 1910.

Domnișoara Pogány nu pare a se fi înşelat cu privire la aşezarea sculpturii pe mormânt; ea însăşi îi poza lui Brâncuşi în aceeaşi perioadă. E probabil ca Brâncuşi să fi cioplit sau, în orice caz, să fi supravegheat cioplirea pietrei servind de postament “Sărutului”, pentru că numele lui este gravat pe lespede.

În ciuda faptului că între 1907, când se apucă serios de cioplit, şi ianuarie 1911, Brâncuşi a executat 17 sculpturi în piatră, el modela mai departe în argilă şi la începutul anului 1911.

Brâncuşi modela cu mare repeziciune şi uşurinţă lutul, dar, cu toate acestea, în acea perioadă o făcea exclusiv în scopul de a-şi studia subiectul. Şi baroana Frachon, modelul Muzei adormite, menţionează faptul că sculptorul distrugea studiile premergătoare operei.

Faptul că Brâncuşi a avut nevoie de vreme îndelungată pentru a termina bustul “Domnișoara Pogány” se datorează împrejurării că, între ianuarie 1911 şi perioada din 1912 când avea să-l termine, artistul fusese absorbit de cel puţin cinci, poate până la zece alte sculpturi, fără să mai menţionăm bronzurile.

“Domnișoara Pogány” a fost turnată în bronz în toamna anului 1913, iar marmura a fost probabil expusă la „Allied Artists’ 6th Exhibition“ din Londra în iulie 1913. O replică în ghips a bustului e prezentă la celebra expoziţie „Armory Show“, care, deschisă la New York în 15 februarie 1913, trece la 24 martie la Chicago şi se închide la Boston pe data de 19 mai. Anul următor, marmura va fi prezentă la expoziţia Stieglitz, după cum reiese şi din fotografie.

Atât “Sărutul”, cât şi “D-ra Pogány” au fost iniţial întâmpinate de neînţelegerea publicului; aceasta în pofida afirmaţiilor lui Roger Fry, care, recenzând expoziţia „Allied Artists“ (expoziţie care, după părerea mea, cuprindea şi pe D-ra Pogány), scria: „Aceste forme ovoide abstracte, în care Brâncuşi îşi comprimă capetele, ne dau parcă o intuiţie vie cu privire la caracterul lor; ele nu reprezintă abstracţii goale, ci sunt pline de un conţinut care a fost sezisat cu limpezime şi cu pasiune“ (The Nation, Londra, august, 1913).

„Danaida”, ca şi “D-ra Pogány”, au fost lucrate la o anumită depărtare de model, atât în spaţiu, cât şi în timp şi după un studiu temeinic. Aceste două opere reprezintă, aşadar, imagini decantate de amintire la flacăra fină a ceea ce presupunem că a fost un sentiment personal.

Comparea “Domnișoarei Pogány” cu autoportretul domnișoarei Pogány (absolut inedit după toate informaţiile deţinute, pare a fi pictat pe lemn, în dimensiunile de 36x51 cm.) relevează într-o măsură modul în care lucra imaginaţia lui Brâncuşi, cutezătoarea transpunere a trăsăturilor proeminente caracterizând modelul: obrazul rotund, gura mică, nasul uşor coroiat, ochii mari şi calitatea precumpănitor meditativă.

Brâncuşi poliza bronzul făcându-l neted ca oglindă încă din 1913, dar în legătură cu aceasta au existat unele controverse. Calitatea de a stârni senzaţii şi delectări tactile conferită de unii critici sculpturii lui Brâncuşi în ansamblu nu poate fi atribuită bronzurilor polizate. Avertismentul dat aici de artist e limpede: noli tangere.

În sfârşit, avem şi evidenţa unei atitudini estetice: „arta nu copiază natura“. Brâncuşi a făcut patru replici pentru “Domnișoara Pogány”. În 1919, artistul sculptează o a doua versiune într-o marmură cu nervuri puternice; se cunosc trei bronzuri turnate după aceasta; în 1931, sculptează o a treia versiune în marmură, care a dat naştere la alte două bronzuri. Aceste versiuni relevă progresiva abstractizare şi depersonalizare a temei. Un semn explicit al autosuficienţei crescânde a motivului este faptul că, în timp ce prototipul D-rei Pogány prezintă suprafeţe întinse de piatră zgrunţuroasă, D-ra Pogány II nu păstrează decât două mici zone de acest fel, iar D-ra Pogány III nu mai are decât suprafeţe netede. În pofida numărului de schimbări formale, înălţimea versiunilor amintite diferă extrem de puţin de cea a originalului prim.

În scrisoarea din 1952, domnișoara Margit Pogány afirmă că vizitase pe Brâncuși în 1925; e destul de plauzibil ca, revăzând-o, artistul să fi tras atunci concluzia că dimensiunile mici ale capului nu erau cele mai potrivite, mai cu seamă în vederea unei lucrări definitive”.

În România se află o singură versiune originală a „Domnișoarei Pogany”: cea în bronz (înălțime 44,5 cm; lăţime: 22,5 cm / adâncime: 29 cm; în spate, stânga jos, este zgâri numele autorului: ,,C. Brâncuşi”, purtând ştampila atelierului: ,,C. Valsuani Cire perdue“ (colecţia Cecilia Cutescu-Storck). Lucrarea a fost expusă în 1928 la „Expoziţia Jubiliară a Tinerimii Artistice. Celelalte exemplare existente în țară sunt copii de turnătorie.

*** Contemporanul, iulie-decembrie 1966

***

 FEMEILE DIN VIAȚA LUI GOETHE

Johann Wolfgang Goethe s-a născut pe 28 august 1749, la Frankfurt pe Main și a fost fiul lui Johann Kaspar Goethe și al Catharinei Elisabeth Textor, având însă cu părinții săi o relație tensionată de-a lungul timpului. Din 1756 până 1758, a urmat școala publică și a primit o educație luterană strictă, care a inclus studiul desenului și al muzicii (pian și violoncel). De asemenea, a luat lecții de scrimă și călărie, dar și de literatură germană și universală și a învățat mai multe limbi străine: greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza și engleza. Formarea religioasă i-a fost oferită de Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei, și mai târziu de unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck.

Din 1759 până 1761, în timpul Războiului de Șapte Ani, în perioada în care orașul Frankfurt era ocupat de trupele franceze, în casa părinților a fost găzduit un ofițer de la Paris și, datorită acestuia, Goethe a avut primele contacte cu teatrul francez, iar în anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care avea pe atunci șapte ani.

La îndemnul tatălui său, în toamna anului 1765, a început să studieze Dreptul la Universitatea din Leipzig, dar a participat și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser și, în această perioadă, a scris primele poezii, “Cântece noi”, și o comedie numită “Capriciul îndrăgostitului”. La Leipzig mergea frecvent la teatru sau își petrecea serile cu prietenii, dar în această perioadă a avut prima deziluzie sentimentală. Scriitorul se îndrăgostise de Anna Katharina Schönkopf, iubirea nu i-a fost împărtășită, însă a inclus acest episod romantic în comedia “Vinovații”, scrisă la întoarcerea acasă.

În 1770, la presiunile tatălui, Goethe s-a transferat la Universitatea din Strasbourg, unde și-a continuat studiile juridice și unde l-a întâlnit pe filozoful Johann Gottfried von Herder, teoreticianul mișcării ” Sturm und Drang”, care va avea o mare influență în dezvoltarea lui ulterioară. Cu ocazia unei călătorii în Sessenheim, Goethe s-a îndrăgostit de fiica pastorului Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicate fetei, care mai târziu au fost numite “Sesenheimer Lieder”, sunt considerate “începutul revoluționar al unei epoci lirice noi”. În vara anului 1771, Goethe și-a susținut disertația în științe juridice, dar nu a trecut examenul, pentru că lucrarea conținea opinii contrare doctrinelor bisericii. La sfârșitul lunii august a primit totuși licența de avocat, iar un an mai târziu a devenit practicant la judecătoria regală în Wetzlar, unde l-a întâlnit pe juristul Johann Christian Kestner. Fiind invitat la petrecerea de logodnă a acestuia cu Charlotte Buff, Goethe s-a îndrăgostit nebunește de Lotte și în următoarele săptămâni a căutat să fie numai în preajma ei, însă după o discuție aprinsă cu Kestner a fost nevoit să plece la Frankfurt, unde s-a stabilit definitiv.

Aflat într-o vizită în Koblenz, la scriitoarea Sophie von La Roche, Goethe s-a îndrăgostit de fiica acesteia, Maximiliane, care mai târziu s-a căsătorit cu Peter Anton Brentano, reușind astfel să o uite pe frumoasa Lotte. Din scrisorile pe care le-a schimbat în acea perioadă cu juristul Kestner a aflat de sinuciderea bunului lui prieten, Karl Wilhelm Jerusalem, eveniment care a devenit sursă de inspirație pentru romanul său, “Suferințele tânărului Werther”, carte la apariția căreia s-a declanșat așa-numita “Werther-isterie” pe plan european, raportându-se un număr mare de sinucideri tip “Jerusalem”.

În 1974, sociologul David Phillips a numit „efectul Werther” fenomenul psihologic prin care mediatizarea sinuciderii unei persoane cunoscute antrenează un șir de sinucideri la persoane care nu aveau nicio înclinație spre comiterea unui astfel de gest.

În iarna anului 1774, Goethe a făcut cunoștință cu Lili Schönemann, o domnișoară încântătoare și plină de viață care era fiica unui bancher din Frankfurt, s-a îndrăgostit de ea și a portretizat-o în personajul principal din drama “Stella”. În același an scriitorul a fost vizitat de Karl August von Sachsen, Marele Duce de Saxa-Weimar-Eisenach, care i-a propus să-i devină consilier, astfel că pe 7 noiembrie 1775 a ajuns la Weimar, unde, în primele luni, și-a petrecut timpul participând la petreceri și serate fastuoase. A folosit însă această ocazie pentru a-i face o vizită la Leipzig lui “Käthchen”, adică Annei Katharina Schönkopf, prima femeie de care se îndrăgostise și care între timp se căsătorise cu un anume Kanne.

În iunie 1776, scriitorul a fost numit ministru al prințului Karl August, având drept de vot în Consiliul de Miniștri, iar Anna Amalia, mama tânărului duce, i-a fost principala aliată în afacerile politice. În această perioadă Goethe a întâlnit-o la Weimar pe Charlotte von Stein, una dintre doamnele de onoare ale ducesei Anna Amalia, care avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârstă decît el. Scriitorul s-a îndrăgostit, apoi cei doi au început o relație în urma căreia a rămas o corespondență de peste 1.700 de scrisori.

În mai 1778, în timpul unei călătorii la Ilmenau, în drumul pe care îl făcea împreună cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe a descoperit o mină veche de argint și spera că această comoară îi va rezolva dificultățile financiare. A început să fie preocupat de geologie și mineralogie, apoi și-a extins preocupările studiind biologia și anatomia, dar nu s-a îmbogățit din exploatările miniere. În perioada petrecută la Weimar, Goethe a scris baladele “Pescarul”, “Craiul ielelor”, poemele “Cântecul nocturn al drumețului”, “Cântecul nălucilor deasupra apelor” și drama “Ifigenia în Taurida”.

Această etapă benefică s-a încheiat când, spre surpriza tuturor, a părăsit Weimarul plecând pe neașteptate în Italia în septembrie 1786, fără să-i spună nimic despre planurile sale nici măcar doamnei von Stein. Scriitorul a călătorit prin Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, Garda, Verona și Veneția. Ajuns la Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein l-a ajutat să-și găsească o gazdă pe Via del Corso, loc unde astăzi se află Muzeul Goehte.

Aici Goethe s-a simțit ca acasă, s-a împrietenit cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian de care a rămas apropiat până la sfârșitul vieții, și, sub îndrumarea lui, a exersat desenul, a vizitat muzee și biserici, aadmirat capodoperele lui Michelangelo Buonarroti și ale lui Rafael Sanzio. După o jumătate de an, s-a îndreptat spre Napoli, unde l-a cunoscut pe Sir William Hamilton, a vizitat apoi Pompeii, la mijlocul anului 1787 a revenit la Roma, apoi a decis să se întoarcă acasă.

Ajuns în Weimar, a întâlnit o tânără de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă școală, care în curând i-a devenit iubită, probabil pentru că semăna cu o anume Faustina, de care se îndrăgostise în timpul călătoriei in Italia.

În această perioadă a publicat versurile sale cele mai frumoase, “Elegii romane”, care însă au provocat indignarea publicului, iar scandalul a culminat cu căsătoria cu modesta Christiane Vulpius. În decembrie 1789 a venit pe lume August von Goethe, unicul fiu supraviețuitor din cei cinci copii pe care îi va avea. Este etapa în care scriitorul s-a împrietenit cu Schiller, pe care l-a sprijinit să obțină un post de profesor la Universitatea din Jena.

În 1790, a făcut cea de-a doua călătorie în Italia, de data asta numai până la Veneția, iar un an mai târziu a preluat conducerea teatrului din Weimar, soția sa, Christiane, devenindu-i consilieră. Pe 20 septembrie 1792, după Bătălia de la Valmy, prima victorie franceză majoră din timpul Războiului Primei Coaliții, Goethe a rostit în fața unor ofițeri celebra frază: “De aici și de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii și voi veți putea spune că ați participat la schimbare”.

Căsătoria cu Christiane Vilnius nu l-a împiedicat pe deja maturul Gothe să facă, în 1807, o pasiune pentru Minna Herzlieb, o tânără de 18 ani, fiica unui librar din Jena. După o boală îndelungată, soția a murit în 1816, iar un an mai târziu scriitorul s-a retras de la conducerea teatrului din Weimar. În 1823 a suferit de o afecțiune cardiacă și, după ce s-a însănătoșit parțial, a plecat la Karlsbad, unde a făcut cunoștință cu o tânără de 19 ani, Ulrike von Levetzow, pe care a cerut-o în căsătorie, însă aceasta l-a respins. În drum spre casă, a scris “Elegia din Marienbad”, apoi, cu ultimele puteri, a reluat lucrul la Faust II.

În 1830, unicul fiu al scriitorului, August, a încetat din viață la Roma, iar pierderea i-a provocat o mare suferință. Goethe a murit pe 22 martie 1832, la vârsta de 82 de ani, din cauza unei pneumonii. Ultimele lui cuvinte ar fi fost, după cum a relatat medicul său, Carl Vogel (despre care s-a spus însă mai târziu că în momentul decesului nu era în camera muribundului): Mehr Licht! (“Mai multă lumină!”).

Scriitorul a fost înmormântat pe 26 martie în capela ducală de la Weimar, acolo unde se află și mormântul bunului său prieten, Schiller.

Léopold Stern (scriitor născut în comuna Apateu de lângă Arad și mort probabil în 1940 în Brazilia, unde se refugiase în perioada celui de-al Doilea Război Mondial), prezentat în perioada interbelică ca “specialist în psihologia iubirii“, scria în prefața volumului său, „Werther sau Iubirile lui Goethe” (Editura Bernard Grasset, Paris, 1928):

“Adolescența îl găseşte pe Goethe însufleţit de poezie şi compunând versuri pentru o iubită necunoscută, pentru a-şi amuza câţiva prieteni iubitori de farse. La 10 ani, Goethe iubeşte o Gretchen blondă şi cu doi ani mai mare decât el. Numele şi poate înfăţişarea ei au trecut în creaţia cea mai de seamă a lui Goethe, în Faust. De la Frankfurt, unde locuise cu părinţii, Goethe pleacă la Leipzig pentru a-şi completa studiile. Noile moravuri şi moda în saloane tânărul poet le învaţă de la doamna Böhm, soţia unui consilier, profesor. Doamna Böhm avusese de la început intuiţia geniului lui Goethe. Tot la Leipzig cunoaşte pe Ana Caterine Schönkopf pe care, nehotărându-se s-o ia în căsătorie, o pierde după îngrozitoare scene de gelozie din partea lui. Se întoarce acasă, greu bolnav. Peste şapte ani, când o va revedea pe Kate, nu va mai resimți nici o emoție.

La Strassburg, Goethe se îndrăgosteşte de fata mai mică a unui francez de la care ia lecţii de dans, dar e iubit de fata cea mare… Emilie e logodită şi Luciade nu se poate logodi. După scena penibilă între el şi cele două surori, Goethe e silit să fugă, bucuros de libertate.

Mult mai adâncă a fost iubirea lui Goethe pentru Fredericke Brion, fata pastorului din Sesenheem, şase ore depărtare de Strassburg, distanţă pe care poetul o străbătea călare. Fredericke Brion nu s-a mai măritat. Ea spunea adesea: „Cine a iubit pe Goethe, nu mai poate iubi pe altcineva…”

La Wetzlar, unde se afla Curtea Supremă de Justiţie din Germania, Goethe face cunoştinţa Lottei Buff, logodnica amicului său Kestner, şi mai târziu o întâlenște pe Maximiliane, logodită şi apoi căsătorită cu italianul băcan Brentanno. Din aceste două experienţe amoroase ia naştere “Suferinţele tânărului Werther”, roman caracteristic şi pentru literatura timpului, şi pentru starea de spirit a Germaniei, şi pentru geniul lui Goethe.

Urmează la Frankfurt Lise Schönemein, la Weimar, Charlotte de Stein, care a cerut ca alaiul ei funebru să nu treacă pe sub ferestrele poetului, ca să nu-l întristeze; apoi Cristiana Vulpius, fecioara brună ca un Bachus tânăr şi care, după o iubire de 17 ani, i-a devenit soţie, în prezenţa fiului lor, August; Bettina, fata zvăpăiată care nu s-a sfiit să-l iubească pe Goethe, fostul adorator al mamei ei; la Jena, pe Minna Herzlieb care, neputând lua în căsătorie pe Goethe, moşneag de 60 de ani, se logodeşte zadarnic de câteva ori, spre a închide ochii într-un ospiciu. Și, în sfârşit, patetica iubire a lui Gothe la 80 de ani pentru Ulrich de Levetzov, fetiţa de 17 ani pe care a cunoscut-o şi iubit-o trei veri la Marienbad şi pentru care, cu inima sfâşiată de durere, a scris “Elegia de la Marienbad”.