***

 Emil Cioran și îndelungata stingere din viață...

Cioran, Emil (1911-1995) – filosof și scriitor român de expresie franceză.

Fiu al unui preot, Emil Cioran a fost probabil de mic copil influențat de misterul morții; aceea fusese o impresie fondatoare, care i-a setat modul de a gândi și apoi a fost mereu reactualizată în scrierile filosofului. S-a și autoproclamat la un moment dat „specialist în problema morții”. Cu adevărat, ideea morții a figurat constant în opera lui Cioran, el considerând-o singurul refugiu din necazurile vieții, dar și cel mai interesant subiect filosofic de studiat. În Caiete, în aprilie 1969, Cioran scrie cu multă convingere: „Nu există decât o problemă: problema morții. A vorbi despre altceva înseamnă pierdere de timp. (...) E ceea ce au înțeles, atât de bine, religiile. De unde și superioritatea lor asupra filosofiei.”

Pe Emil Cioran moartea l-a captivat în măsura în care a considerat-o organic îmbinată cu viața, o emanație a vieții. El cugeta în scrierile sale: „Moartea nu poate fi ințeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața. Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viață, deoarece moarte ca realitate autonomă de viață nu există.” Mai mult, Cioran considera că preocuparea față de moarte reprezintă măsura maturității spirituale a unui om: „La orice grad de cultură și de oricâte subtilități ai fi capabil, dacă nu te gândești intens la moarte rămâi un inconștient.”

Filosoful a aflat misterul morții abia în vara anului 1995, când se stinge la Paris, oraș unde a trăit și a creat mai bine de cincizeci de ani. Numai că stingerea sa a fost marcată de o cumplită ironie a sorții – el, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai epocii, se îmbolnăvise de Alzheimer, o boală insidioasă și corozivă, care îi răpea rând pe rând abilitățile de a vorbi articulat, de a se deplasa, de a păstra amintiri, de a gândi structurat. Boala dădu primele semne în anul 1990 și l-a tot măcinat pe Cioran cinci ani lungi și insuportabili – i-a accentuat acea „îndelungată agonie”, pe care o invocase el odată. Simone Boué, partenera sa de-o viață, relatase într-un interviu că în perioada când filosoful avea deja pierderi serioase de memorie, cineva l-a oprit pe stradă și l-a întrebat dacă e Cioran și el a răspuns: „Am fost!” Nu mai poseda vigoarea intelectuală de cândva, cea cu care își asocia identitatea de sine, și înțelegea asta. Se renegase într-un fel. Când lucrurile au degenerat, Cioran a fost internat în spital, plasat într-un scaun cu rotile și vizitat acolo aproape zilnic de Boué. 

Scriitorul și filosoful român Gabriel Liiceanu povestește că l-a vizitat pe Emil Cioran la spital, în vara anului 1994, și i-a înmânat ediția proaspătă a cărții sale de debut, „Pe culmile disperării”, iar Cioran a luat-o în mâini, abia înțelegând cum s-o țină corect și, articulând cu greu cuvintele, s-a interesat în franceză: „Cine a scris asta?” La explicația că a scris-o chiar el, când avea numai 22 de ani, Cioran găsi în rezervorul psihicului său un nebănuit amestec de tristă amnezie și de umor paradoxal și întrebă amuzat de sine însuși: „Și înainte de asta ce făceam?” E ciudat cum, după vârsta de 82 de ani, Emil Cioran a ajuns să trăiască într-un mod oarecum grotesc o dorință de-a sa exprimată cu oarecare bravadă la 22 de ani, în cartea sus-menționată. În tableta intitulată „Presentimentul nebuniei”, el scrisese atunci, în junețe, jucându-se nepăsător cu prorocirile: „Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Când aș ști că aș ajunge un nebun vesel, vioi și permanent bine dispus, care nu-și pune nicio problemă și n-are nicio obsesie, dar care râde fără sens de dimineața până seara”...

Emil Cioran, de altfel, suferea din cauza declinului său, avea intervale de timp când era cât se poate de conștient de ce i se întâmplă și, în 1995, i-ar fi cerut la un moment dat Simonei Boué să-l ajute cumva să plece mai rapid, să-l elimine din viață, zicându-i: „Supprime-moi!” N-a trebuit să aștepte mult, fiindcă moartea veni ea singură, în vara aceluiași an.  

Emil Cioran declarase odată: „Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalități fără a se compromite.” Deși bolnav de Alzheimer, putem presupune că el însuși a știut să plece în mod sobru, fără să se banalizeze prin cuvintele sale de final. Mai era nevoie de ele? A vorbit și a scris destul în timpul vieții, când s-a bucurat de toată luciditatea posibilă. Iar drept epitaf i-ar putea servi această frază, din „Lacrimi și sfinți”, scrisă de filosof la doar 26 de ani: „Viața este prea plină de moarte, pentru ca moartea să-i mai poată adăuga ceva”... 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

**#

 Să aflăm cum a murit Corneliu Zelea Codreanu, dacă tot e în trend subiectul...

Codreanu, Corneliu Zelea (1899-1938) – conducătorul Mișcării Legionare din România, supranumit Căpitanul.

Pentru Corneliu Zelea Codreanu, conceptul de moarte era unul de temelie în ideologia Mișcării Legionare pe care a fondat-o, iar cultul morții constituia un element inseparabil de gândirea mistică propagată printre legionari. Era important ca un adept al mișcării să fie gata să ia viața dușmanilor și să-și sacrifice propria sa viață, la prima chemare a camarazilor. Cu regularitate, în timpul marșurilor, ei cântau versuri care îi deprindeau psihic și moral cu ideea că sunt o „echipă a morții”: „Moartea, numai moartea legionară/ Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunți.” Pentru Codreanu însuși, chemarea morții nu s-a lăsat mult așteptată; atmosfera de violență și teroare de care au fost pline acele vremuri nu lăsau niciun dubiu că sfârșitul său avea să-i vină grabnic și dramatic. 

Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat la ordinul regelui României Carol al II-lea; ordin executat de ministrul de interne Armand Călinescu. Cu câteva luni înainte de a fi omorât, intuind pericolul care îl paște, Căpitanul a lansat o circulară în încheierea căreia scrisese: „Camarazi, rog să nu interpretați greșit această circulară, să nu se creadă că mi-e teamă de moarte. Șeful Legiunii râde de moarte și nu se păzește niciodată de ea. Fac această circulară pentru că vreau să fiu răzbunat. (...) Și nu dintr-o poftă personală de răzbunare, ci pentru că am convingerea că veți face un mare bine națiunii românești.” 

Căpitanul a fost executat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, după ce, împreună cu alți 13 legionari, a fost scos din închisoare și dus la marginea pădurii Tăncăbești. Toți cei 14 legionari au fost omorâți prin strangulare. Cele din urmă cuvinte ale lui Zelea Codreanu au fost adresate unui jandarm, călăului său: „Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!” Ultima rugăminte nu i-a fost respectată, ci i s-a strâns imediat ștreangul la gât; trupurile lor au fost apoi dizolvate în acid. 

Peste un an, la 21 septembrie 1939, a fost asasinat Armand Călinescu, în plină stradă, de un comando format din opt legionari (majoritatea studenți ploieșteni), care i-au înconjurat mașina și l-au ciuruit pe demnitar cu peste 20 de gloanțe. Omorul său a fost un act de răzbunare pentru implicarea lui Călinescu în arestarea și executarea lui Codreanu...

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

***

 Dramele de final de viață și moartea celui mai important filosof chinez. 

Confucius (Kong Fuzi) (551-479 î.e.n.) – filosof din China antică, fondatorul confucianismului – sistem filosofic, etic și social-politic.

Cugetând odată despre moarte, Confucius întrebă retoric: „Cum putem ști ce e moartea, dacă nici măcar nu știm ce e viața?”, și tot el a dat următorul sfat filosofic practic: „Vrei să trăiești cum se cuvine? Învață mai întâi să mori.” Confucius a dat de înțeles că abia vizualizând propria noastră moarte și închipuindu-ne că vom părăsi pentru totdeauna viața, abia atunci, privind din această perspectivă finală la traiul nostru, vom ști să ne gestionăm mai corect scenariul vieții, emoțiile, timpul, relațiile, aspirațiile... 

Având deja peste șaptezeci de ani, Confucius fu martorul decesului soției sale, apoi al fiului și al celui mai iubit discipol. Când discipolul său favorit, Yan Hui, muri, Confucius a fost lipsit de cel mai sigur sprijin în promovarea doctrinei sale. El plângea îndurerat: „Vai mie! Cerul m-a ucis, cerul m-a zdrobit!” „Maestre, suferiți prea mult”, au încercat să-l liniștească ceilalți ucenici. „Sufăr prea mult? Cum să nu sufăr când am pierdut un astfel de om?”, le-a răspuns filosoful. Profund afectat de aceste pierderi, Confucius medită în fața unei ape curgătoare: „Toate sunt trecătoare, aidoma acestui râu care nu se oprește nici zi, nici noapte.” Nu avu de trăit mult după aceea. 

Când era el însuși pe moarte, un discipol de-al său i-a amintit că se cuvine să se aducă ofrande cerului și a cerut de la maestru permisiunea pentru această procedură. Confucius îl întrebă: „E necesar aceasta?” Iar discipolul explică: „Da, e necesar. Un imn funerar zice: în sus, trebuie să aducem ofrande cerului; în jos – spiritelor pămânului.” La care filosoful i-a răspuns: „Întreaga mea viață a fost o jertfă adusă cerului.” Se spune că înainte de a muri, Confucius a rostit cu amar: „Cine oare după moartea mea va depune truda de a-mi continua învățătura?” Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Se pare că înțeleptul chinez a rostit anume aceste cuvinte în mod intenționat, pentru a-i obliga moral pe ucenici să-i promoveze filosofia. Așa cum povățui el însuși mai devreme: „Vorbele rostite în clipa morții sunt vrednice de a fi venerate.” 

Se povestește că după moartea maestrului, lângă mormântul acestuia ucenicii au sădit câte un arbore, adus din țara de origine a fiecăruia și au plantat în așa mod o mică pădurice, foarte diversă în specii. Și niciunul dintre arbori nu purta spini, pentru a nu dăuna în vreun fel, tot așa cum nu dăunau învățăturile lui Confucius. Se mai povestește că discipolii au locuit timp de trei ani în apropierea mormântului maestrului, ridicând acolo o întreagă comunitate, din câteva sute de case. 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 Cărturarul moldovean omorât după o decizie luată la furie și beție... 

Costin, Miron (1633-1691) – boier, dregător și cronicar moldovean.

Moartea tragică și nedreaptă a marelui cărturar Miron Costin stă ca o pată distinctă și rușinoasă în istoria Moldovei. El a devenit victima unei răbufniri violente a domnului Constantin Cantemir, care îl bănui pe cărturar de complot împotriva sa. De fapt, circumstanțele au fost următoarele: la o nuntă, fratele lui Miron Costin, hatmanul Velicico, mărturisi în mod imprudent că există o conspirație pentru înlăturarea de la tron a lui Constantin Cantemir. Acea vorbă a ajuns îndată la urechea lui Cantemir și acela porunci ca ambii frați să fie omorâți; unele surse afirmă că domnul Moldovei era sub influența băuturii alcoolice atunci când luase acea decizie atât de emotivă și de radicală. Mai întâi a fost ucis Velicico, după care au fost trimiși oameni și după Miron. 

În ceea ce-l privește pe Miron Costin, el a negat în mod categoric implicarea sa în vreun complot și când trimișii lui Cantemir au venit să-l ridice de la conacul său, el le-a declarat cu toată fermitatea că nu știa nimic despre planurile fratelui său Velicico (și mulți istorici înclină să ia partea nevinovăției cărturarului). Miron Costin tocmai își înmormântase soția și se afla în dublu doliu: și față de moartea consoartei, și față de pieirea fratelui nesăbuit... El a vrut să pledeze pentru nevinovăția sa în fața domnului, în capitala Moldovei, și le-a cerut călăilor care au venit după capul lui: „Duceți-mă la Iași!” Anume aceste vorbe trebuie să le fi rostit Miron Costin, conform documentelor istorice, care relatează despre insistența sa de a fi dus în capitală. Aceia însă nu-l ascultară și s-au grăbit să execute porunca lui Cantemir; prin urmare, marele cărturar a fost ucis prin decapitare, în apropierea orașului Roman. 

Miron Costin avusese un destin abrupt, în acord cu filosofia sa pesimistă, expusă în poemul „Viața Lumii”, care începe cu niște versuri aproape premonitorii, continuă apoi cu o reflecție tristă despre norocul trecător și se încheie cu o viziune deprimantă asupra sfârșitului lumesc al omului: 

„A lumii cânt cu jale cumplită viața,

Cu griji și primejdii, cum este și ața

Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare,

O, lume vicleană, lume înșelătoare.

(...)

Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume,

Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.

El suie, el coboară, el viiața rumpe,

Cu soțiia sa, vremea, toatele surpe.

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.

Anii nu pot aduce ce aduce ceasul.

(...)

Născându-ne, murim, murind ne facem cenușă.

Dintr-această lume trecem ca printr-o ușă.

Astăzi mare și puternic, cu multă mărire,

Mâine treci și te petreci cu mare mâhnire.”

După ce își recăpătă luciditatea umbrită de emoții și de alcool, Constantin Cantemir a regretat decizia sa pripită; el s-a căit că l-a omorât pe Miron Costin și dădea vina pe boierii care l-au sfătuit să procedeze atât de crunt cu cărturarul. Pe de altă parte, în mod oarecum surprinzător (și nu prea), feciorul său, Dimitrie Cantemir (care deveni la rândul său domn al Moldovei și cărturar vestit), a încercat să camufleze acea faptă rușinoasă. Într-o scriere biografică despre viața tatălui său, Dimitrie Cantemir susține că „nemernicul de Miron” era implicat în complot, în interese politice pro-polone, și punea la cale o „ticăloasă nelegiuire” împotriva domnului Moldovei. Deci el justifica pedeapsa cu moartea aplicată fraților Velicico și Miron Costin. Mai mult, spre a-și întări argumentele, Dimitrie Cantemir a citat textul unei scrisori, care este apocrifă, adică este inventată și în mod fals atribuită lui Miron Costin; în acea scrisoare, Costin își cerea chipurile iertare de la domnul țării, ca și cum recunoscându-și vinovăția, iar pe final ruga să-i fie iertați măcar copiii: „Să știi că fiul mei Pătrașcu și ceilalți fii ai mei nu știu nimic de uneltire și să-ți fie milă de dânșii ca de niște nevinovați.” Aceste cuvinte însă vin în dezacord direct cu relatările istorice despre acea dorință a lui Miron Costin de a fi dus la Iași, pentru a-și face dreptate.

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

Sau aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 Sfârșitul unei legende a secolului XX...

Cousteau, Jacques-Yves (1910-1997) – ofițer de marină, explorator, inventator și oceanograf francez. 

E greu de identificat o viață la fel de bogată în emoții, impresii, izbânzi, descoperiri,  evenimente și momente de glorie ca cea a lui Jacques-Yves Cousteau. Omul devenise o legendă vie încă în toiul vârstei sale de mijloc; el devenise o emblemă a spațiului oceanic, alături de nava sa Calypso. A fost foarte activ mintal și fizic până la adânci bătrâneți, continuând să publice cărți și filme documentare, și nu scăpa nicio ocazie de a plonja în apele oceanelor, unde se simțea în stihia sa, acolo unde „presiunea gravitației dispare de pe umerii omului”. Când împlinise 80 de ani, Cousteau împărtăși speranțele pe care încă le avea de la viață: „Încep să îmbătrânesc. Sper însă să mă țin bine până la 93 de ani, fiindcă tatăl meu a murit la această vârstă și genele par să fie decisive în materie de longevitate. Orice s-ar întâmpla, mi-am trăit viața. Mulțumesc, dacă nu Cerului, care nu intervine deloc, după părerea mea, în fiecare destin particular, cel puțin conjuncției de evenimente care mi-a permis să întreprind atâtea lucruri. Mai mult chiar, mi-a rămas astăzi destulă curiozitate pentru a trăi încă șapte existențe ca a mea.”

În 1996, când exploratorul atingea vârsta de 86 de ani, el își exprimă regretul că nu a putut participa la expediția acvatică în adâncurile lacului Baikal. A declarat atunci, fără niciun pic de epatare sau falsitate în convingeri: „Aș fi vrut să mă scufund cu ei sub gheață. O voi face anul viitor.” Avea deci planuri mari încă. Dar, natura și vârsta au început să dicteze propria lor agendă... Anul 1997 a început cu o infecție virală, care evoluă rapid în pneumonie și Cousteau fu țintuit la pat, în spital. Această stare și gândul că boala îi poate cauza decesul nu se împăca defel cu închipuirea exploratorului despre cum ar fi trebuit să moară – în expediție, eroic, lovit de o furtună pe mare sau pierdut în timpul scufundărilor în adâncurile oceanului. 

În orice caz, conform unor mărturii, Jacques-Yves Cousteau prefera ca moartea să-i vină subit, „așa cum stingi o lampă (switch off)”. Însă bătrânul explorator a avut de îndurat un chin îndelung, de câteva luni. După ce pneumonia l-a țintuit la pat, problemele de sănătate s-au năpustit în avalanșă peste Cousteau: el fu afectat și de meningită, apoi a avut nevoie de o traheotomie, de un curs serios de antibiotice și de folosirea unui plămân artificial. Într-un târziu, a părăsit totuși spitalul și a revenit acasă, dar deja foarte epuizat fizic și comunicând doar cu ajutorul unei tăblițe pe care scria cu greu mesajele sale. În noaptea spre 25 iunie, o criză cardiacă i-a fost fatală și Jacques-Yves Cousteau muri, la vârsta de 87 de ani. Franța a fost îndoliată, iar cele mai importante organizații și mari personalități din toată lumea i-au adus cuvinte de omagiu și de rămas-bun celui mai carismatic explorator al secolului XX. 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

Sau aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 Ultima zi a scriitorului Ion Creangă...

Creangă, Ion (1837-1889) – scriitor și diacon moldovean, clasic al literaturii române. 

Ion Creangă a murit peste jumătate de an după decesul lui Mihai Eminescu, de care îl lega o strânsă prietenie și în urma căruia a tânjit mult. Creangă suferea în utimii ani de viață de epilepsie (pe care o numea „pedepsie”), o boală moștenită pe linie maternă, care îi producea multiple neplăceri (putea avea crize epileptice și de două-trei ori pe zi). Acestă boală, laolaltă cu mâhnirea după Eminescu, laolaltă cu un regim de alimentație nesănătos, însoțit de tutun și alcool, au provocat moartea timpurie și subită a scriitorului. Prietenii săi cunoșteau că este slăbit fizic, dar nu bănuiau că se va stinge atât de curând. 

Pe la mijlocul lunii decembrie, un grup de amici îl vizitaseră pe Creangă și la despărțire el le-a spus, aparent bine dispus: „Cu bine și sănătate, și de acum într-o mie de ani bejănie!” Nu știau că acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-au auzit din partea lui. Ion Creangă a murit peste două săptămâni, chiar în ultima zi a anului, pe 31 decembrie. El trecuse în amiaza acelei zile pe la patiserie (unde consumase mai multe gogoși umplute cu dulceață), apoi pe la o băcănie, unde luă câteva pahare de tărie, după care s-a dus și la o tutungerie, un fel de prăvălie întunecoasă, la fratele său Zahei, și acolo se pare că suportă un atac dublu – o criză de epilepsie însoțită de un accident vascular cerebral –, ceea ce fusese fatal pentru dânsul. Muri pe loc. Avea 52 de ani.   

 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

Sau aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 Sfârșitul unui rege care s-a grăbit să se declare fericit...

Cresus (595-546 î.e.n.) – rege al Lidiei, regat din Asia Mică.

Cel mai fericit om din lume. Așa era considerat regele Cresus; extrem de norocos în toate celea, el acumulase o avere fabuloasă, cucerise teritorii importante și a reușit să-i impună și pe greci să plătească tribut. Convins de splendoarea sorții sale, Cresus obișnuia să-și întrebe oaspeții dacă au văzut om mai fericit decât el și i-a pus aceeași întrebare înțeleptului atenian Solon, care îl vizitase. Istoricul Herodot povestește că Solon avea teoria sa despre fericire: dacă a fost fericit omul sau nu, vom putea judeca abia la moartea lui; prin urmare, cu precauție, atenianul i-a zis lui Cresus că nu este înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit cât mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc, or: „Multora dintre cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”

Pe rege l-au iritat acele cuvinte și a poruncit ca Solon să plece cât de curând; dar în scurt timp, așa cum descrie Herodot, „răzbunarea zeilor îl lovi crunt pe Cresus”. Acesta avea doi fii – unul infirm și surdomut, altul pe deplin sănătos și viguros, în care își punea toată nădejdea; se întâmplă însă un accident la vânătoare, din cauza căruia feciorul îi muri pe loc. Loviturile sorții nu s-au oprit la atât: intrând în conflict militar cu perșii, Cresus, în doar câteva zile, și-a pierdut și regatul, și bogățiile, apoi a fost capturat și adus la picioarele regelui persan Cyrus, care a poruncit să se înalțe un rug mare, unde prizonierul, legat în lanțuri, să fie ars de viu.

În acele clipe teribile, Cresus și-a amintit de vorbele lui Solon și, chinuit de durere sufletească, a început să-i îngâne numele: „Solon! Solon!”, iar la curiozitatea manifestată de Cyrus, i-a mărturisit, de pe rugul deja încins, despre avertizarea lui Solon, despre cum s-a adeverit înțelepciunea aceluia că până la sfârșitul vieții este imprudent să te declari fericit și că acea înțelepciune se potrivea tuturor regilor, tuturor muritorilor. Impresionat, Cyrus se gândi la propria soartă, se milostivi de Cresus și-l eliberă. Conform unor versiuni, Cresus a fost executat în cele din urmă, conform altora, s-a sinucis, în disperarea stării la care ajunsese. Iar Cyrus însuși, care avu o domnie îndelungată și se considera la rândul său fericit, a fost măcelărit în lupta cu masageții. Și cum să nu ne amintim aici de celebra observație a unui alt înțelept, Chilon din Sparta: „Ferice de tiranul care moare în casa lui de soartă bună.” 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

Sau aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html