***

 4 august 1953: S-a stins din viață Francisc Șirato, pictor și grafician român.

Francisc Șirato (13 august 1877, Craiova – 4 august 1953, București) a fost un pictor, desenator și grafician român, una din personalitățile de seamă ale artei românești din prima jumătate a secolului al XX-lea. A făcut parte din "Grupul celor patru", alături de Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Oscar Han.

BIOGRAFIE

COPILĂRIA / PRECIZAREA VOCAȚIEI

Francisc Șirato a fost descendentul unei familii de țărani francezi care au fost colonizați la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Banat. Bunicul său, care era fântânar, s-a mutat înainte de unirea principatelor la Craiova. Artistul s-a născut la 15 august 1877, la Craiova, într-o familie de mici meseriași. Tatăl, constructor de binale, s-a stabilit cu familia în mahalaua Dăneștilor la marginea orașului, acolo unde pictorul a văzut lumina zilei. Aici a avut Francisc Șirato primele manifestări ale vocației de artist, așa cum a declarat el însuși:

„Pe la 1880, așadar, pe când aveam mai puțin de cinci ani, mahalaua Dănești, din marginea Craiovei, unde m-am născut, semăna a țară. Trăiau acolo gospodari muncitori, în case aidoma celor de la sate: cu porți mari, cu coșarcă, cu război în casă, cu vite. Îmbrăcămintea lor era țărănească, albă, cu o cămașă lungă. Acolo mă jucam cu copiii prin praful uliței. Aveam și eu o cămașă oltenească, încinsă cu o curea la mijloc. Creșteam în voia domnului, la o răscruce de drumuri, în preajma unei fântâni cu cumpănă. Dumnezeu a avut grijă de noi: nici n-am căzut în fântână, nici n-am fost călcați de căruțe. Așa cresc copiii la țară, la întâmplare. Atunci am avut eu prima inițiere în artă: privind troița cu sfinți frumos colorați, în preajma fântânii. Nu-mi pot aduce aminte fără părere de rău de vremurile acelea depărtate. Înțeleg că firea mea, preferința mea pentru simplicitate, pentru mediile necomplicate, pentru oamenii de treabă, care-și spun gândul întreg sau nu-l spun de loc, decât să mintă, purced de aici”.

După ce a terminat cursurile primare la o școală din apropierea casei, tatăl său, care-l vedea negustor sau contabil, l-a dat la o școală comercială din Craiova. Din cauza faptului că Francisc își pierdea adesea timpul desenând figuri și hărți sau citea cărți de istorie și nu-i plăcea matematica, el mergea deseori la atelierul de litografie al Institutului Grafic din Craiova. Acolo, un lucrător în vârstă l-a inițiat în metodele de imprimare. În foarte scurt timp, și-a însușit temeinic tehnicile grafice și începând din anul 1897 a început să execute afișe în culori, afișe care au fost, de altfel, primele de acest gen din România. Așa se face că prima lucrare importantă a lui a fost din domeniul graficii -- afișul pentru romanul Cum iubim de Traian Demetrescu. Ca urmare a realizării acestui afiș, el a primit o suma considerabilă pentru acele vremuri într-un cuantum de 120 de lei și Constantin Mille i-a adus elogii într-un articol din presa craioveană.

STUDII

Șirato hotărăște totuși să se dedice picturii și, în 1898, pleacă în Germania la Düsseldorf. Neavând suficiente resurse materiale, nu reusește să urmeze cursurile Academiei de Artă de acolo. Pentru a avea cu ce trăi, este nevoit să lucreze într-un atelier de gravură. În 1899 se întoarce în țară, iar în anul următor se înscrie la "Școala Națională de Arte Frumoase" din București. Își câștigă existența lucrând afișe în diverse tipografii și, mai ales, desenând și litografiind icoane în culori. Expune pentru prima dată la "Salonul Oficial" în 1907, pictura sa nu este remarcată, dar desenele sale nu pot trece neobservate. Ele apar cu regularitate în paginile revistei "Furnica", unele din ele inspirate din răscoalele țărănești din 1907. Înainte de primul război mondial, între 1908 și 1914, expune în cadrul "Tinerimii Artistice", numărându-se printre primii membri ai acestei asociații. În picturile din acea vreme, Șirato este preocupat de probleme de compoziție și caută să obțină, prin intensitatea pastei și prin alăturări contrastante de culori, o anumită lumină capabilă să imprime mișcare unei scene. Experimentează și diviziunea de tonuri caracteristică neoimpresionismului, dar este nemulțumit cu reducerea picturii la efectele optice. În căutarea mijloacelor celor mai potrivite pentru exprimarea conținutului pe care vrea să-l redea în artă, Șirato găsește unele impulse în pictura lui Cézanne, cu arhitectura ei echilibrată, precum și în folclorul românesc.

În timpul primului război mondial a realizat câteva cicluri de desene în care înfățișează dramele provocate de război, lucrări pe care le prezintă la expoziția personală din 1921. Cu această expoziție se încheie o primă perioadă din activitatea artistului, deosebit de valoroasă în grafică, și se consacră tot mai mult picturii. În 1920, aderă la gruparea "Arta Română", în cadrul căreia expune până în 1924. În anul următor, înființează, împreună cu pictorii Nicolae Tonitza și Ștefan Dimitrescu și cu sculptorul Oscar Han "Grupul celor patru". Grupul nu și-a alcătuit un anumit program, pe cei patru i-a unit o concepție comună despre artă precum și o strânsă prietenie.

În căutare de noi mijloace de limbaj, cu scopul de a reda mai pregnant conținutul, artistul va fi și mai mult preocupat de problema construirii imaginii prin lumină. Primele soluții importante le va aduce în compoziția "Întoarcerea de la târg" (lucrare dispărută), prezentată la "Salonul Oficial" din 1926. Delimitarea formelor se face prin contraste de culoare și lumină rezultând din alăturarea a două culori de valori diferite.

Bustul lui Francisc Şirato la mormântul său din Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti

În 1917 a devenit custode la Muzeul Național de Artă populară, iar mai târziu, în anul 1932, Șirato a fost numit profesor la "Academia de Belle-Arte" din București, remarcându-se ca un bun pedagog. În 1946, pictorului, căruia cu mulți ani în urmă i se acordaseră premii la manifestări artistice internaționale (Barcelona, Bruxelles, Paris, New York), i se decernează "Premiul Național pentru Pictură". În 1947 expoziția sa personală s-a bucurat de un mare succes. Aceasta a fost însă și ultima sa expoziție. Francisc Șirato a avut și o bogată activitate publicistică, a scris numeroase articole și cronici de artă în revista "Sburătorul" a lui Eugen Lovinescu și în "Cugetul românesc". A redactat (1938) o monografie consacrată lui Nicolae Grigorescu.

La 4 august 1953 s-a stins din viață și a fost înmormântat în cimitirul evanghelic luteran din București. În 1956 i s-a organizat o amplă retrospectivă postumă în parcul Herăstrău din București.

LUCRĂRI DE REPREZENTATIVE

Picturi: Saltimbancii, Popas, Țigănci pe maidan, Vânzător de covoare, Han părăsit, Tekirghiol, Natura statică, Fata lucrând, Studiu, Femeia cu bluza roșie, Bluza albă, Geamie, Siesta, în fața oglinzii, Piața la Balcic, Sighișoara, Flori galbene, Flori, Vas cu flori, Gălbenele, Trandafiri;

Grafică: ilustrații publicate în „Furnica”, „Nea Ghiță”, „Seara” și „Cronica”;

Desene: Țărani, Ciobănași, Trei țărani.

CITATE

"Șirato vibrează adânc în fața realității, fiindcă ochiul său subtil nu se oprește numai la aparențele fizice ale oamenilor și ale lucrurilor, ci trece dincolo de ele, pătrunzând în profunzimile lor spirituale..." (Nicolae Tonitza)

"Francisc Șirato e artistul care, cu pensula și culoarea, gândește. Și gândul lui continuă departe în tabloul zugrăvit, dincolo de el, și nu se mai isprăvește. El va umbla mereu când altora se va fi sfârșit încă de mult" (Tudor Arghezi)

***

 4 august 2011: S-a stins din viață Florica Ungur, cântăreață de muzică populară.

Florica Ungur (8 iunie 1939, Fâșca, Vârciorog, Bihor – 4 august 2011, Oradea) a fost o cântăreață româncă de muzică populară din Bihor și profesoară de limba latină.

BIOGRAFIE

Aude primele melodii (de ex. „Noi merem după mireasă”) la mama sa (Ileana Cociuba), pe care ulterior le-a înregistrat. Alte două persoane care au influențat deosebit de mult viața artistei sunt: profesorul de folclor Mihai Pop și profesoara sa de canto de la Școala Populară de Artă Rhea-Silvia Pop de Popa (sora lui Ioan Pop de Popa).

Cântăreața afirmă într-un interviu (acordat lui Horia Blidaru) că n-a vrut și n-a făcut „carieră din cântat”. „Nu mi-am propus niciodată să cânt pentru a avea succes, ci pentru a mângâia sufletuc celor care au izvodit cântarea.” (Dintr-un interviu acordat “Opiniei studențești”, nr. 1-2 (8-9) an II, ian.-febr. 1975)

A absolvit cursurile Universității din București, secția limbi clasice (latină și greacă veche) și a fost profesoară de latină în liceu. Cântăreața mărturisește: „(...) era de așteptat să-mi respect vocația de dascăl, dobândită, și să fructific talentul dat de Dumnezeu în timpul care-mi rămânea după munca la catedră.”

Interpreta a reușit să culeagă, să interpreteze și să înregistreze peste 150 de melodii de o valoare inestimabilă pentru sufletul românesc. „(...) trebuie spus că, în urmă cu ani, știam un „pelerin” care își purta – prin Moldova și Maramureș, prin București și pe drumurile lungi ale țării – acasele prin cântecele Floricăi Ungur, că atunci când scria, un om de litere asculta, în surdină cântecele Floricăi Ungur, că un sculptor bucureștean asemenea muzele cu cântecele Floricăi Ungur.” (Miron Blaga, „Florica Ungur sau autenticitatea cântecului”).

A înregistrat primul disc Electrecord în anul 1970, la vârsta de 31 de ani. A mai înregistrat încă nouă discuri, cinci casete audio și un CD. „A colaborat cu mari orchestre, ansambluri și dirijori, a participat ca invitată la cele mai mari festivaluri de folclor din țară și din străinătate, a avut emisiuni și înregistrări la toate posturile naționale de televiziune și și-a exprimat crezul artistic și respectul pentru valorile cântecului popular în iverse articole și interviuri.” (prof. Crăciun Parasca)

CÂNTECE

„Bate vînt de la Orade”

„Cine nu știe ce-i doru”

„Dă cine mi-i mie dor”

„Ai, li, li, frunză galbănă”

„De când îi badea pe vale”

„Vino, bade, prin ogradă”

„Face-te-ai, grâule, bun!”

„Cântă, cucule, că-i bine!”

„Dragostile și doru”

„Cui ii urâtă lumea”

„Cine-o zîs întâi doina”

„Dragu mi-i de neamu meu”

„Drag mi-i danțu din bătrâni”

„Dac-ar ști ochii vorbi”

„Bună dimineața, nană!”

„Codrule, face-te-ai nor!”

„Maică, nu mă sfădi rău”

„Codrule cu frunza-n drum”

„Rău le pare unora”

„Fluieră badea la rât”

„Mândră-i calea pă su' dâmb”

„Mă mână maica după apă”

„Măicuță, când m-ai făcut”

„Noi merem după mireasă”

„Arde lumina de seu”

„Dusu-s-o badea, cătană”

„Toarce, furculeana mea”

„Toarce, furca mea sub grindă”

„Voie bună ne facem”

„Am un bade mic, nu mare”

„Bădiță, nume cu dor”

„Când ești tânăr să iubești”

„Gândi-ua focu-așe multe”

„Hora tortului”

„Hori-le-aș horile lin”

„Horește-ți, fată, horile”

„Io d-acela om am fost”

„Mă mir de ce-am bătrânit”

„Măi bădiță, bade drag”

„Mult mâ-ntreabă inima”

„Nu știu ce nuntă-i asta”

„Păcatu-i c-am bătrânit”

„Până-i soare pe răzoare”

„Pe bădiță-l cheamă Petre”

„Pe calea de șezătoare”

„Săracu, ce drum de țară”

„Satu meu îi sat pe șes”

„Scumpă m-o ținut maica”

„Slobozi, Doamne, glasul meu”

„Toată lumea-mi zice rău”

„În Oradea și Tinca”

Melodiile sunt interpretate de Florica Ungur cu o mare sensibilitate. „Cânt pentru a-l aduce pe omul zilelor noastre în fața sa, pentru a-l oglindi în coordonatele spirituale care l-au generat și l-au perpetuat. Cânt pentru că a cânta înseamnă a viețui într-un anume fel, pentru că a cânta este sinonim cu a recrea lumea după măsura ta.” „Cred că omul trebuie să caute mulțumirea sufletească și fericirea înăuntrul său. Cu această convingere în suflet, încerc să ofer celor din jur câte un strop din lumina mea interioară, iar cântecul îmi este mesager.”

Acesta este „crezul artistic ” al interpretei. De aici se poate desprinde dragostea pe care aceasta le-o poartă ascultătorilor, dăruindu-le pacea sufletească. Ascultătorii, la rândul lor o iubesc, manifestându-și sentimentele de admirație în diverse rânduri: „Florica Ungur (...), această fantastică pasere a cântecului, a înviorat plaiurile Ardealului, punînd pe colnice rouă și bucurie, relicte dintr-un ultim secret al țăranului în dorința lui de a lovi cerul cu bățul... Venind cu graiul de acasă al părinților și al strămoșilor, beneficiind și de buna conservare a muzicii și a tradițiilor în această zonă a țării, înzestrată fiind cu o aleasă cultură și cu un rafinat gust pentru autentic și inedit - ea cultivă doina cea tărăgănat curgătoare, cîntecul de joc și de nuntă, și cîntecul de jale - “șoptit” și “fluierat” - mai mult bocet, dar de un colorit aparte.

Vocea caldă, cu un timbru specific, modulată cu ușurință, și versurile încărcate metaforic, deși foarte simple - concură în egală măsură la crearea unei stări “poetice” greu de înlăturat din sufletul ascultătorului. Cântecul, chiar cel de joc, îmbracă o dulce aureolă melancolică, el se circumscrie vieții rurale din care a isvorît, înnobilînd satul și oamenii lui.” (Lucian Steia, Marginalii la cântările Floricăi Ungur, în: Alma Mater, nr. 9-10 (33-34), an V, octombrie-noiembrie 1973)

„Cântecul Floricăi Ungur pune un strop de fericire în fiecare inimă. (...) Cântecul ei preamărește omul, viața, iubirea în firescul și sublimul lor”. (Ioan Laza, ziarist, Farmecul unui glas, Crișana, 1976)

„Florica Ungur m-a învățat cântecele, și s-a înălțat pe prispa casei cu ele, apoi a adormit în tărâmurile lor legănată de o mamă bătrână, cu brâul de lână. Cântecul ei se frânge în lumină și-n duh de sărbătoare, cheamă la viață și-n bucuria îndurerată, aproape de istov, ne spune povestea neamului.” (Vasile Vetișeanu , Floare din Bihor – Florica Ungur, Crișana, 1974)

„Ascultând-o cântând pe Florica Ungur, sufletul se desprinde din banalul cotidian și se apropie de divinitate, misterios, dar sigur. Căci, în cântecele ei fără pereche, cu aer de munți sălhui, sunt feliile noastre de dăruire și cultură, accentele noastre de îndumnezeire. (Miron Blaga, Florica Ungur sau adâncimile cântecului)

Ca o încununare a activităților sale din domeniul artistic și pentru promovarea autenticității folclorului românesc, interpreta a primit la 19 decembrie 2008 diploma „Pro meritis”.

***

 

4 august 1969: S-a născut actorul român Vlad Ivanov.

Vlad Ivanov (4 august 1969, Botoșani) este un actor de film, scenă, televiziune și voce român. Este cel mai bine cunoscut publicului larg pentru interpretarea doctorului Bebe în filmul premiat la Cannes 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și pentru primul său rol principal într-un lungmetraj, Principii de viață (2010). A interpretat roluri secundare în mai multe filme ale curentului cinematografic realist cunoscut ca Noul val românesc. Vlad Ivanov provine dintr-o familie de lipoveni.

FILMOGRAFIE

- Liceenii în alertă (1993)

- Triunghiul morții (1999)

- Faimosul paparazzo (1999)

- Amintiri din Epoca de Aur 2: Dragoste în timpul liber (2009) - Grigore

- Metronom (2022) - Biris

- 31 de ore (2021) - Dr. Traian Cristescu

- Crai nou (2021) - Mihai

- În numele tatălui (2021) - Iacob

- Servants (2020) - Dr. Ivan

- La Gomera (2019) - Cristi

- Un pas în urma serafimilor (2017) - Părintele Ivan

- Capace (2017) - Radu

- Bacalaureat (2016) - Inspectorul șef

- Toni Erdmann (2016) - Iliescu

- Câini (2016) - Samir

- Un etaj mai jos (2015)

- Poziția copilului (2013) - Dinu Laurențiu

- Snowpiercer (2013) - Franco the Elder

- În ceață (2012) - Grossmeier

- Crulic (2011) - Narator

- Pauza de masă (2010)

- Principii de viață (2010) - Emilian Velicanu

- Fericirea mea (2010)

- Martor și acuzator (2010)

- Năpasta (2010) - Dragomir

- Cealaltă Irina (2009)

- Concertul (2009) - Piotr Tretiakin

- Marea Neagră (2009)

- Polițist, adjectiv (2009) - Anghelache

- Serviciul omoruri (2008) - Marcel (ep.3)

- 1 lună cu 432 (2007)

- 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) - Domnu' Bebe

- Interior. Scară de bloc (2007) - Adrian

- Gardă de corp (2006) - RSO John Lydon

- Și totul era nimic... (2006)

- Viața fără ea (2006) - Adrian

- Bani de dus, bani de-ntors (2005) - șoferul Vasile

- Snuff-Movie (2005) - Polițist

- Trăgător de elită (2005) - Mikhail Beslan

- Moș Goriot (2004) - Gondureau

- Une place parmi les vivants (2003) - Antoine

- Accords et à cris (2002) - Nico

- Azazel (2002) - Cunningham's Coachman

- Țăcăniții (2002) - Nico

- Mekhanicheskaya syuita (2001)

- Natures mortes (2000)

- Dușmanul dușmanului meu (1999) - Cosic

- Homicide conjugal (1998) - Fonctionnaire

TELEVIZIUNE:

- Ambasada - regia Gustavo Marino (coproducție americano-română), Nature morte - regia Patrick Malakian (coproducție francezo-română pentru canalul de televiziune M6);

- Țăcăniții - regia Gerard Cuq (coproducție francezo-română), în spectacolul de teatru TV Insula - în regia lui Dinu Cernescu (difuzat în 1998 pe TVR1).

- Vlad Ivanov a apărut în spectacole de divertisment la TVR1, ANTENA 1, PRO.TV, în videoclipul NATO al formației Timpuri Noi, în reclame TV (ale casei de asigurari SARA MERKUR, CONNEX, cafelei ELITA).

ROLURI ÎN TEATRU

- 1992 - Pantomimia - un spectacol în regia lui Dan Puric (T.N.B.);

- 1994 - Cartea lui Prospero - un spectacol în regia lui Ion Cojar, Gelu Colceag și Sergiu Anghel (Teatrul romano-american);

- 1995 - Comisul Stacan din Hatmanul Baltag de Costache Negruzzi, regia prof. univ. Sanda Manu;

- 1996 - Amyras din Tamerlan cel mare de C. Marlowe, regia V. I. Frunză (T.N .B.);

- 1997 - George din Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu, regia M. Manolescu (T.N.B.); Sir Lucius o'Trigger din Rivalii de R. B. Sheridan. regia D. Micu (T.N.B.);

- 1998 - Franck din Cabotinul de J. Osborne, regia Alice Barb (TN.B.); Mihail din Năluca de Fănuș Neagu, L. Chișu și D. Micu, regia D. Micu (T.N.B.);

- 1999 - Ali, Al doilea brahman, Cavalerul, Max, Fiul din Regele și cadavrul de Vlad Zografi, regia Andreea Vulpe (T.N.B.); Bagot din Richard II de W. Shakespeare, regia Mihai Mănuțiu (T.N.B.); Dr. Hurmuz din Generația de sacrificiu de I. Valjan, regia Dinu Cernescu (T.N.B.); Moartea din Tov. Frankenstein, conducătorul iubit, un spectacol de Mihai Mănuțiu (Teatrul Act, Teatrul Odeon, 3Sat);

- 2000 - Îngerul din Joana D'Arc. Pagini de dosar, un spectacol de Mihai Mănuțiu (T.N.B. - Smart); Armand Duval din Dama cu camelii de AI. Dumas (fiul), regia Răzvan Mazilu (T.N.B.); Vânătorul de fluturi din Macbeth de Eugen Ionescu, regia Beatrice Bleonț (T.N.B.);

- 2001 - Dr. Samson Carasco din Omul din La Mancha de Dale Wasserman, regia Ion Cojar (T.N.B.); Tahei din Amanții însângerați de Chikamatsu Mozaemon, regia AI. Tocilescu (T.N.B.);

- 2002-2003 - Richard Inimă de Leu din Leul în iarnă de James Goldman, regia Peter Bokor, (T.N.B.); Nenea lancu din Mofturi la Union (un spectacol cu texte din I.L. Caragiale), regia Gelu Colceag, (T.N.B.); Crăcănel din D'ale carnavalului de I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, (T.N.B); Kulaghin din Trei surori A.P. Cehov, regia Yuri Krasovski (T.N.B.); Brânzovenescu din 0 scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia Grigore Gonța, (T.N.B.) și în Zi-le oameni și dă-le pace - spectacol aniversar I.L. Caragiale, regia Rodica Mandache.

PREMII

2002:

- Diploma de merit pentru contribuția de excepție la prestigiul primei scene a țării - Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București

- Diploma de excepție pentru evolutia în spectacolul Zi-le oameni și dă-le pace, prezentat la Primul Festival Național de Teatru „Nenea Iancu” de la Chișinău (Republica Moldova);

2008:

- Premiul Gopo pentru cel mai bun rol secundar (Domnul Bebe din „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”);

2010:

- Premiul Gopo pentru cel mai bun rol secundar (Anghelache din „Polițist, adjectiv”);

2014:

- Gala Premiilor UNITER: „Cel mai bun actor în rol principal” pentru „Omul cel bun din Seciuan”.

***

 Orice om are nevoie să i se spună din când în când că este frumos. 

Orice om are nevoie să se simtă al cuiva și să știe că este important pentru cineva. 

Orice om are nevoie de îmbrățișări, de mângâieri și de afecțiune. 

Orice om are nevoie de o vorbă bună si de încurajări atunci când își pierde încrederea și echilibrul. 

Orice om are nevoie să fie apreciat pentru bunătatea lui, pentru eforturile lui și să fie recompensat uneori cu puțină iubire și recunoștință pentru munca și dăruirea lui.

Orice om are nevoie să se simtă dorit, înțeles, acceptat... 

Orice om are nevoie de amintiri frumoase care să-i compenseze lipsurile atunci când simte că nu mai are nimic.

Orice om are nevoie de un umăr pe care să plângă atunci când se simte mic și al nimănui.

Orice om are nevoie de vise și de speranțe. 

Orice om are nevoie de certitudinea că se află pe drumul corect și că se îndreaptă către un loc frumos. 

Orice om are nevoie sa dăruiască și să primească fericire. 

Orice om are nevoie de iertare.

Orice om are nevoie să zâmbească, să râdă în hohote și să plângă, uneori de dor, alte ori de fericire... 

Orice om are nevoie de prieteni, de o familie și de un loc unde să simtă că este acasă. 

Orice om are nevoie de iubire. 

Și pentru a avea toate acestea, orice om depinde de alți oameni...

***

 O femeie a plecat la cumpărături...

 Când a ajuns la casă ea și-a deschis geanta, pentru a scoate portofelul. Casiera a văzut că are la ea telecomanda de la televizor. Nu și-a putut controla curiozitatea și a întrebat:

- Iei mereu telecomanda televizorului cu tine în geantă?

Femeia, a răspuns:

- Nu, nu întotdeauna, dar soțul meu a refuzat să vină cu mine la cumpărături, pentru că voia să vadă meciul de fotbal, așa că i-am luat telecomanda.

Morală:

Susține-ți și însoțește-ți soția când îți cere.

Dar povestea continuă...

Casiera a râs și i-a înapoiat cardul doamnei. Șocată, aceasta o întreabă ce se întâmplă. Casiera îi explică:

- Soțul v-a blocat cardul de credit.

Morala:

Respectă hobby-urile soțului tău.

Dar povestea continuă...

Soția a scos cardul de credit al soțului ei din portofel. Cu siguranță nu și-a blocat propriul card!

Morala:

Nu subestima înțelepciunea soției tale.

Dar povestea continuă...

Când cardul a trecut, aparatul a afișat: ,,INTRODUCEȚI CODUL TRIMIS PE TELEFON". Adicătelea pe telefonul soțului!

Morala:

Când un bărbat este în pericol să piardă, până și un aparat este suficient de inteligent ca să-l salveze.

Dar povestea continuă...

Femeia a zâmbit și a scos telefonul, care a bipăit în geantă.

Era telefonul soțului ei! Îl luase împreună cu telecomanda, ca să nu o sune cât timp este la cumpărături.

Și-a luat cumpărăturile și s-a întors acasă, fericită!

Morala:

Nu subestima niciodată soția!

Dar povestea continuă...

Când a ajuns acasă soțul ei nu mai era. A găsit un bilet, pe ușă, pe care scria: ,,Nu am găsit telecomanda. Sunt cu copiii la meci. Vom ajunge târziu. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva."

A plecat cu cheile de la casă.

Morala:

Nu încerca să-ți controlezi soțul, s-ar putea să pierzi controlul.

Râsul este cel mai bun antidot pentru depresie !

***

 

Pe 3 august 1889, Veronica Micle se duce dupa "dulcele Emin"... 

"Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 2 spre 3 august, cu lacomie hotarata", scria doctorul Taussig, in raportul medical. Este ingropata in cimitirul manastirii Varatec, unde s-a retras dupa moartea lui Eminescu. Avea doar 39 de ani...

Veronica Micle s-a născut pe 22 aprilie 1850 la Năsăud, rămânând orfană de tată în acelaşi an. Situaţia grea face ca familia să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile ajung pentru a se cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Curând, familia se mută la Iaşi. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor.

Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, „un cuget bun, onest şi organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îşi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din Traviata în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie.

Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau? Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

Mihai-EminescuLa Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei. „Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Zvonurile, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primeşte curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. „O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei”.

Situaţia materială se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Veneratul profesor, cel care înfiinţase catedrele de fizică şi chimie ale Universităţii ieşene, le dotase cu aparatură şi colecţii ştiinţifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iaşi, nu întrunea condiţiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaş. Îi lipseau câţiva ani vechime. Pentru a-şi căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreşte la Bucureşti, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună şi jumătate. Se înfăptuia un vis. Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”

„Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”,

începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandreţe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viaţă amară.

Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicaţia de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde, de fapt, un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rückert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia. Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei.

De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, pentru ca apoi dragostea să revină:

„Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute.”

Deşi în ultima lună a lui 1881 vine în Bucureşti, îşi ocoleşte, din ambiţie, idolul de-o viaţă. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedeşte, în corespondenţă, o pasiune aproape morbidă:

„Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei.”

Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei şi, în plus, dorinţa femeii de a se simţi ocrotită: „Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat.” Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensă durere. La sfârşitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în Bucureşti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuinţa din str. Buzeşti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai din cauza opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.

Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. „Preferă să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple (căsătoria), dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii. Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Denigratorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer).

Iarna lui 1883–1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887.”

„Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea sim¬ţire dulce / Ce-o da trecutul amintirii.”

În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta şi o defăimează în fel şi chip. Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem („bălăuca”, „berechetă”, „îndrăcită”, „cu o droaie de nespălaţi”). La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav.

La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.” Moartea poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle.

***

 Cum s-a decis neutralitatea României în 1914. Sacrificiul regelui Carol I

În ziua în care Germania a declarat război Franței, pe 21 iulie (stil vechi)/ 3 august 1914, regele Carol I a convocat în sala de muzică de la Castelul Peleș din Sinaia Consiliul de Coroană care trebuia să ia o decizie crucială: intră sau nu România în război și, dacă decizia va fi pozitivă, de partea cui se va poziționa țara. Lista completă a participanților este consemnată în documentele epocii: regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Mihail Pherekyde, președinte al Adunării Deputaților, Theodor Rosetti, fost prim-ministru, Petre P. Carp, fost prim-ministru și președintele Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, Ion Lahovari, Ion C. Grădișteanu, Take Ionescu, Constantin G. Dissescu, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, Vasile Morțun, Alexandru Radovici, Emanoil Porumbaru, Alexandru Constantinescu, Constantin Angelescu, Emil Costinescu, Ion Gheorghe Duca și Victor Antonescu.

Regele își dorea, și era aproape sigur că va obține, aprobarea Consiliului pentru ca țara să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria, dar singurul său aliat a fost P. P. Carp. Întâlnirea Consiliului de coroană este redată amănunțit de I. G. Duca, cu detalii care recompun cu exactitate nu doar discursurile participanților, ci și atmosfera generală în care s-a desfășurat acesta: “În mijlocul sălii de muzică se așezase o masă acoperită cu tradiționalul postav verde, o masă mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stăteau suprapuse, legate în piele verde și în marochin roșu, tratatele, vestitele și misterioasele tratate”. Memorialistul face o descriere a stării de spirit, insistând pe dramatismul momentului: “O tăcere mormântală. Aveam senzația că o greutate apasă peste noi și ne înăbușea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoțiune și o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său. Ne-a spus în românește că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunțăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea.”

Acesta este momentul în care politicienii români aflați la Castelul Peleș au aflat pentru prima dată în mod oficial, chiar din gura regelui, de existența tratatelor care legau România de Tripla Alianță și au ascultat argumentele suveranului care a explicat pe îndelete că eventuala decizia de a părăsi pactul înseamnă a da cu piciorul „beneficiilor a treizeci de ani de muncă și de roade”. În plus, suveranul a făcut apel la simțul demnității și al onoarei: “E și o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura”.

Conservatorul Petre P. Carp, care se va dovedi singurul susținător al suveranului: “Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. (…) Care este interesul poporului român? Să triumfe slavismul sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul! Izbânda slavismului ar fi moartea noastră!”

Alexandru Marghiloman a reușit, în mijlocul discuțiilor despre onoarea de a respecta un tratat asumat de rege în numele statului român, să aducă o interpretare juridică reală a textului, explicând celor prezenți că România nu era obligată, conform articolului 2, să intevină decât în cazul în care aliații ar fi fost atacați, așadar, nu este un casus foederis, căci aliații României au atacat primii. Un argument în plus adus în dezbatere a fost atitudinea opiniei publice care ar fi fost profund jignită în sentimentul național dacă decizia ar fi fost intrarea în război alături de Tripla Alianță, așa că politicianul a pledat în favoarea unei neutralități prudente. Opinia lui Margiloman a fost susținută de discursul ferm în favoarea neutralității al lui Ion Lahovary.

Conservatorii democrați, prin vocea lui Take Ionescu, s-au exprimat și ei în favoarea neutralității, susținând ideea că situația nu este un casus foederis și că, în acest caz, este vorba despre lupta dintre germanism și slavism.

Premierul Ion I.C. Brătianu a vorbit, la final, în numele Guvernului: “Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă. România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni mici. Nu se poate face un război când acest război nu este aprobat de conștiința națională”, făcând, în discursul său lung, apel la voința poporului, la idealul național al românismului, la soarta românilor de peste munți, dar încercând, totuși, să îl protejeze pe bătrânul rege de cuvinte prea dure.

În scurt timp spiritele s-au încins, a început un duel verbal între Brătianu și P. P. Carp, iar când situația părea mai tensionată, ca într-o tragedie greacă, povestește I. G. Duca, în camera de consiliu a intrat un lacheu care i-a înmânat premierului Brătianu o telegramă: era știrea neutralității Italiei, și ea membră a Triplei Alianțe, care alesese calea temporizării deciziei de a intra în război.

Regele Carol I, deși ar fi putut să ia singur decizia, a preferat să se supună voinței majorității: “Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional, mă supun votului dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

După ce hotărârea a fost trimisă la Berlin și la Viena, tensiunea a devenit și mai puternică, pentru că reacția celor două puteri aliate putea fi, cel puțin la nivel de declarații, foarte dură. I.G. Duca spune însă că situația nu era văzută atât de dramatic precum se temuseră politicienii de la București în telegramele aproape identice trimise în România: “Aliații noștri regretau hotărârea, însă nu se revoltau, nici nu amenințau, sperau că mai târziu totuși vom lupta alături de ei”.

Neutralitatea

Răspunsul a fost o gură de aer proaspăt pentru regele Carol I care a considerat că onoarea sa de militar este salvată, iar Ion I.C. Brătianu a răsuflat ușurat pentru moment, deși nu după mult timp va fi asaltat de presiuni din toate părțile. Pe de-o parte se situau reprezentantul Legației ruse la București, Stanisłav Koziell Poklewsky și Jean Camille Blondel, ministrul plenipontențiar al Franței, ambii foarte insistenți, iar pe de altă parte contele Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București și contele Waldhausen, cel al Germaniei, iar presiunile diplomatice se exercitau la nivelul tuturor liderilor politici, nu doar la cel al miniștrilor liberali.

Sursa:

I.G. Duca, Amintiri politice, Colecția “Memorii și mărturii”, Editura Jon Dumitru Verlag , 1982, Munchen