$$$

 Vidrele de mare dorm ținându-se de mâini. Pentru a nu fi purtate de curenți în timp ce dorm la suprafața oceanului, se înlănțuiesc formând "plute" de familii întregi. Mamele își țin puii în brațe, iar adultele se țin de lăbuțe creând o rețea de siguranță. Este una dintre cele mai emoționante dovezi de solidaritate din regnul animal.

Vidrele de mare sunt printre cele mai adorabile și surprinzătoare creaturi ale oceanului. Dar dincolo de aspectul lor jucăuș și blana pufoasă, ele ascund un comportament care a uimit biologi, scafandri și iubitori de natură din întreaga lume: dorm ținându-se de mâini. La suprafața oceanului, unde valurile pot fi neiertătoare, aceste animale dezvoltă una dintre cele mai frumoase strategii de supraviețuire – își unesc lăbuțele, formând adevărate lanțuri vii care plutesc în derivă.

Acest gest nu este întâmplător și nici rar. Vidrele de mare trăiesc în comunități strânse, iar când vine momentul de odihnă, ele se adună în grupuri compacte, numite sugestiv „plute”. În aceste plute, fiecare vidră își caută un partener sau un membru al familiei și îl apucă de mână. Astfel, indiferent de cât de mult se mișcă apa, ele rămân împreună, protejate de riscul de a fi despărțite în somn.

Mamele au un rol cu totul aparte. Își țin puii în brațe, ca într-un leagăn plutitor, și uneori îi înfășoară în alge marine pentru un plus de stabilitate. Puiul adoarme liniștit, știind că mama e acolo, veghează, și că întreaga plută oferă un mediu sigur. Acest comportament maternal este atât de blând și grijuliu, încât a fost considerat una dintre cele mai emoționante manifestări ale dragostei în regnul animal.

În timp ce unele specii își caută adăpost pe uscat sau în vizuini, vidrele de mare trăiesc aproape întreaga viață în apă. De aceea, comportamentele lor s-au adaptat perfect la acest mediu lichid. Faptul că aleg să doarmă ținându-se de lăbuțe spune enorm despre nevoia lor de apropiere, dar și despre capacitatea remarcabilă de a coopera. Ele nu se bazează doar pe instinctul individual, ci construiesc împreună o rețea de sprijin, de parcă ar înțelege că unitatea înseamnă supraviețuire.

Este greu să nu te emoționezi privind un grup de vidre plutind pe spate, cu ochii închiși și lăbuțele unite, în mijlocul oceanului. Imaginea este nu doar grațioasă, ci profund umană în simplitatea ei. Într-o lume în care animalele sunt adesea prezentate ca fiind guvernate doar de instinct, vidrele ne arată că și solidaritatea, tandrețea și grijile mărunte pot fi trăite în tăcere, sub razele blânde ale soarelui marin.

Poate că de aceea, pentru mulți oameni, vidrele au devenit un simbol al conexiunii și al grijii reciproce. Ele ne amintesc, cu fiecare plută formată, că lumea poate fi un loc mai cald atunci când nu ne lăsăm purtați de valuri în direcții opuse, ci ne ținem strâns unii de alții – chiar și în somn.

$$$

 În China, pescarii folosesc cormorani dresați pentru a prinde pești. O sfoară subțire la gât le permite să respire, dar nu să înghită peștii mari, pe care îi aduc la barcă. După fiecare captură, păsările sunt răsplătite. Tradiția are peste 1000 de ani și se transmite din tată în fiu.

Într-un colț pitoresc al Chinei, pe râuri liniștite care se strecoară printre munți și sate vechi, o scenă desprinsă din vremuri străvechi se desfășoară în fiecare zi, aproape neschimbată de trecerea secolelor. În bărcuțe înguste din lemn, pescarii ghidează cu răbdare câteva păsări negre, cu gâturi lungi și ochi pătrunzători – sunt cormorani, partenerii lor de muncă. Împreună formează un echipaj tăcut și perfect sincronizat, într-o tehnică de pescuit care uimește prin ingeniozitate, simplitate și armonia dintre om și natură.

Această metodă tradițională de pescuit, practicată de peste 1000 de ani, presupune dresarea cormoranilor să prindă pești și să îi aducă înapoi la barcă, fără să îi mănânce. Pasărea se scufundă cu o eleganță fascinantă, dispărând complet sub apă timp de câteva zeci de secunde. Cu o precizie uimitoare, cormoranul urmărește peștele în adânc, îl capturează cu ciocul său ascuțit și revine la suprafață, înotând înapoi spre barca pescarului. Acolo, cu o obediență aproape ritualică, predă captura fără împotrivire.

Secretul acestei colaborări stă într-un mic inel sau o sfoară subțire legată lejer în jurul gâtului păsării. Aceasta nu îi afectează respirația și nici mișcarea, dar o împiedică să înghită peștii mari. Astfel, pasărea aduce prada la pescar, iar după câteva capturi, este răsplătită cu pești mai mici pe care îi poate consuma. Este un echilibru delicat între disciplină, recompensă și încredere reciprocă, construit în timp, prin dresaj și conviețuire zilnică.

În regiunile precum Guilin, Xingping sau pe râul Li, această tehnică este mai mult decât un simplu mijloc de subzistență – este un simbol al identității locale. Familii întregi au transmis acest meșteșug din tată în fiu, vreme de generații. Fiecare pescar își crește propriii cormorani încă de mici, îi învață să i se supună comenzilor vocale și să recunoască ritmul pescuitului nocturn. Între om și pasăre se formează o legătură strânsă, uneori mai profundă decât pare – un fel de limbaj mut al cooperării și respectului.

Spectacolul este și vizual o adevărată poezie: în nopțile calde, pescarii folosesc lanterne suspendate pentru a atrage peștii către barcă. Lumina tremurătoare se reflectă pe apă, iar cormoranii plonjează unul câte unul, ca niște umbre rapide. Totul se desfășoară în liniște, într-o atmosferă aproape mistică, în care natura și tradiția se întâlnesc cu eleganță.

Deși metodele moderne de pescuit au făcut ca această tehnică să devină mai mult o atracție culturală decât o sursă principală de hrană, ea nu și-a pierdut farmecul. Pescarii continuă să o practice, atât pentru a păstra vie o tradiție milenară, cât și pentru a le arăta turiștilor și tinerelor generații un mod de viață care nu implică motoare, rețele sau aparate sofisticate – doar o barcă, câteva păsări și răbdarea care se moștenește odată cu sufletul meseriei.

Într-o epocă în care totul pare grăbit, digital și fragmentat, pescuitul cu cormorani rămâne o mărturie vie a relației delicate dintre om și animal, dintre muncă și natură, dintre trecut și prezent. Este o poveste care plutește lin pe apele Chinei și care, de peste un mileniu, ne amintește că cele mai mari realizări pot veni din încredere și cooperare – chiar și între specii atât de diferite.

$$$

 

Ultima fotografie cu Mihai Eminescu realizată după clişeul lui Jean Bielig, Galaţi, 1887-1888, a fost vândută pe 6.000 de euro.

Poza cu poetul la 37 de ani a fost cumpărată în cadrul Licitaţiei de Carte, inclusiv o Colecţie de Fotografie, orga­ni­zate de Artmark. Fanii s-au grăbit să achiziționeze una dintre cele mai rare poze cu poetul care a făcut istorie.

Cu toate că prima sumă oferită a fost de 800 de euro, opera de artă a fost achiziționată cu 6.000 de euro.

În prezent, au mai rămas doar 4 poze cu Mihai Eminescu.

1-Cea din tinereţe, făcută la 20 de ani, la Praga, în 1869, de foto­graful Jan Tomás;

2-Cea extrasă din tabloul Societăţii “Junimea”, da­tând din 1878 fiind realizată de Franz Duschek la Bucureşti, în stu­dioul său;

3- Cea de a treia, realizată de Nestor Heck în studioul de la Iaşi în 1884;

4- Și ultima, cea realizată de fotograful Jean Bielig la Botoşani, în 1887, cu Eminescu în vârstă 37 de ani.

,$__

 ...🪹🐝"RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI ARHANGHEL MIHAIL, CEL CU SABIA DE FOC, SPUSĂ DE O FEMEIE CREDINCIOASĂ LA ÎNDEMNUL PARINTELUI ARSENIE BOCA".🪹🦋🐝

...🪹"Îmi amintesc că în cadrul unei predici despre rugaciune, la un moment dat părintele Arsenie Boca a zis:

"-Cine știe rugăciunea Sfântului Arhanghel Mihail să o spună, că e foarte folositoare".

 Și s-a uitat fix la o femeie. Erau multe mame, dar privirea îi era atintită asupra uneia dintre ele: 

-"Tu, lele Ano! Să te rogi cum te-ai mai rugat la Sfantul Arhanghel Mihail !!!"

Toata lumea s-a mirat cum de știa Parintele de rugaciunea ei. La sfarsitul slujbei, femeile care erau cu ea i-au zis:

- "Ce rugaciune știi, lele Ano? Ca Parintele tot la dumneata s-a uitat".

Atunci lelea Ana, le-a spus urmatoarea rugaciune:

..."Doamne, Dumnezeule, mare Împarat si fără de început, trimite, Doamne, pe Mihail, Arhanghelul Tău în ajutorul meu, ca sa ma apere de vrajmasii cei vazuti si nevazuti.

O, Mihaile, mare Arhanghele, întâi stătător și voievod al puterilor ceresti, fii mie ajutor în toate: în boale, în strâmbătăți, în mâhnire, în pustiu, pe cale, pe apă, în călătorie, căsătorie, serviciu, școală, și mă izbăvește de toată înșelăciune cea diavolească. 

Iar când mă vei auzi pe mine, robul tau, rugându-mă ție și chemând numele tău, grabeste spre ajutorul meu și auzi rugaciunea mea.

Asa, mare Arhanghele Mihaelile, biruieste pe toti care se împotrivesc mie, mă apară si mă acoperă de cel viclean cu puterea cinstitei Cruci si cu solirile marilor Arhangheli: Gavriil, Rafail, Uriil, Varahiil, Salatiil si Egudiil si ale tuturor puterilor ceresti, totdeauna, acum si pururea și în vecii vecilor. 

Amin".

$¢$

 Taina postului și lucrarea lui mântuitoare

(Sfântul Cuvios Sofian de la Antim)

Postul nu este lăsat ca să omoare omul. Unii nu postesc deloc, alții postesc o săptămână sau câteva zile, iar alții o săptămână la început și o săptămână la sfârșit. Fiecare își va lua plata după ostenelile sale.

Dar cei care postesc adeseori se mai și încurcă în înțelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea — și e foarte bine. Pentru că postul și ajunarea dau bun prilej organelor noastre cele dinlăuntru să se repare — această „uzină” care suntem noi înșine și care merge așa, ca un automat. De pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Și când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune „mersi”, pentru că se reface cu adevărat.

Așadar, cine ține post cu regularitate își face el însuși foarte mult bine. Este la câte unii această panică: „Dacă nu mănânc, mor, amețesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează și înviorează tot lăuntrul nostru.

Postul creștin, supravegheat și ținut cu înțelepciune, este recomandat de Sfinții Părinți, iar unii dintre ei aveau studii de medicină înaltă și urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Așa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate și pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimțit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ținut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferință, iar mintea culege numai mătrăgună și numai răutăți. Dumnezeu nu vrea un astfel de post.

Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când postește această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu așa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios: să postească și trupul, dar să postească și sufletul — și atunci e postul cu adevărat binefăcător.

Să se bucure și cele dinlăuntru și să nu se revolte gura și limba că le-am pus la post.

---

Sfântul Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, nu știa cum să se chinuie mai mult, ca să-și stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă și fructe — nu numai în post, ci tot timpul — și slăbise foarte rău.

Sfântul Pavel, care știa suferința lui, îi scrie să bea și puțin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, Sfântul Pavel îi scria puține cuvinte, însă Timotei înțelegea foarte mult din ele.

Sunt în biblioteci cărți mari, volume groase, cu foarte multe pagini, și pe măsură ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mână, vezi cum curge tot — nu rămâi cu nimic.

Adică ai foarte puțin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înțelepciunea cea mai înaltă, și deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin.

Sunt mari sfinți care au urmat un singur cuvânt din Biblie: „Vinde tot ce ai și urmează-Mi Mie.” Sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau Sfânta Paraschiva. Le-a rămas în minte și în inimă un text sau o frântură de text din Sfânta Scriptură, și acest text a ars în inima lor, ca un jăratec, toată viața — și pe acesta l-au urmat și s-au mântuit.

---

În epistola sa către Timotei, Sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingășie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că Sfântul Pavel, care era așa de prins cu atâtea treburi, se îngrijește de sănătatea ucenicului său?

Și îi scrie cu multă delicatețe și curăție lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa și își stricase stomacul, și Sfântul Pavel îi scrie:

„Nu bea numai apă...” — asta înseamnă că până atunci bause cu adevărat numai apă.

Altădată spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul și credinciosul meu fiu” — aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei.

Și Timotei n-ar fi fost așa vrednic, dacă ar fi fost robit de trup; dar el, tânăr cum era, întipărea în sine toate faptele bune pe care le făcea Sfântul Pavel.

Desi era foarte tânăr, purta același jug cu Sfântul Pavel: „Nimeni să nu-l disprețuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca și mine; și ca un tată cu fiul său, așa împreună cu mine a slujit el”, spune Sfântul Pavel.

---

Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Și nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică:

„Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul și l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?”

Timotei nu zicea așa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia. Și aceasta, desigur, a învățat tot de la Sfântul Pavel.

Vă atrag atenția asupra unui cuvânt: Sfântul Pavel nu-i scrie „bea vin”, ci „puțin vin”, adică numai cât e de trebuință pentru a alunga boala trupului — și nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întărâta patimile.

Căci vinul, frați creștini, sfârșește energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuințăm cu măsură, nu oricum.

Bețivul e un mort viu, are cerul cu desăvârșire închis. Bețivii nu pot moșteni Împărăția Cerurilor — Sfântul Pavel ne spune asta.

$$$

 🌿 𝕃𝔼𝔾𝔼ℕ𝔻𝔸 𝔽ℝ𝕌ℕℤ𝔼𝕀 ℂ𝔸ℝ𝔼 ℕ-𝔸 ℂĂℤ𝕌𝕋 ℕ𝕀ℂ𝕀𝕆𝔻𝔸𝕋Ă 🌿

    

        Demult, înainte ca oamenii să-și fi făcut case din piatră și foc, pădurea era întreagă și vie, iar frunzele copacilor nu cădeau decât când ele alegeau.

Într-un colț de pădure, trăia un stejar bătrân, cu trunchiul larg cât o casă și coroana înaltă cât un nor. În fiecare toamnă, frunzele lui își luau zborul spre pământ, murmurând mulțumiri pentru anotimpul trăit. Toate, mai puțin una.

   O frunză mică, verde-smarald, se încăpățâna să rămână în ram. Nu era din vanitate, nici din frică, ci din iubire. Se îndrăgostise de vânt.

În fiecare zi, vântul o învârtea, o gâdila și o purta pe aripile sale fără să o rupă. Îi spunea povești despre munții dincolo de pădure, despre mările albastre, despre nisipurile care cântau în soare.

— Dacă mă desprind, voi cădea și voi muri, spuse frunza într-o zi.

— Dacă nu te desprinzi, nu vei ști niciodată cum e să zbori, îi răspunse vântul.

Frunza plângea în fiecare noapte, până când pădurii i s-a făcut milă. Zeița Copacilor a coborât și i-a dăruit frunzei un dar: nemurirea în așteptare. Nu va cădea niciodată, dar nici nu va zbura.

Și de atunci, într-un copac vechi din mijlocul pădurii, se află o frunză care nu s-a desprins niciodată. Ea încă așteaptă ziua în care vântul va fi gata să o iubească nu doar în zbor, ci și în cădere.

Iar cei care știu să asculte, în nopțile cu lună, pot auzi cum foșnește povestea ei: despre a iubi fără să pierzi, și despre curajul de a lăsa totul, ca să devii ceea ce visezi. 🌿

$$$

 O POVESTE CU O LECȚIE:MĂGARUL LUI BURIDAN 

Un măgar înfometat și însetat ajunge în fața unei dileme. În stânga, o grămadă de fân auriu și apetisant. În dreapta, o găleată plină cu apă proaspătă. Se află exact la mijloc, incapabil să decidă de ce are mai mare nevoie. Stomacul îi ghiorăie, gâtul îi arde de sete, dar mintea îi e complet blocată.

Această scenă, aparent amuzantă, ascunde un adevăr profund care i-a fascinat pe gânditori timp de secole. 

E cunoscută drept „paradoxul măgarului lui Buridan” și ne învață cum excesul de raționalitate poate duce la inacțiune totală.

Iată esența poveștii: măgarul, încercând să ia decizia „perfectă”, ajunge să nu ia nicio decizie. Logica sa impecabilă devine cea mai mare capcană. În timp ce se gândește dacă fânul e mai important decât apa sau invers, timpul trece implacabil. 

Rezultatul? Absurditatea supremă: moare de foame și de sete, înconjurat de tot ce i-ar fi fost suficient pentru a supraviețui.

Acum, întreabă-te: de câte ori ai fost într-o situație asemănătoare? Poate între două locuri de muncă, două case sau chiar două relații. Indecizia, alimentată de frica de a greși, ne poate paraliza și ne poate face neputincioși.

Morala e simplă: viața nu stă să aștepte până luăm noi decizia perfectă. Uneori, orice decizie e mai bună decât nicio decizie.

Nu lăsa ca viața ta să devină versiunea umană a dilemei „măgarului lui Buridan”. În timp ce ezităm, fânul începe să putrezească, iar apa se evaporă.

Așadar, fă o alegere, orice alegere. Fă un pas înainte! Dacă greșești, măcar vei greși mergând mai departe. 🙂

 #follower  #followersreels #storytellingphotographer

$$$

 GÂNDUL ZILEI....MIHAIL EMINESCU...EMINOVICI..

" O, STINGĂ - SE A VIEȚII....FUMEGĂTOARE FACLĂ 

Motto:" Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale "!

( George Călinescu)

"O stingă-se a vieții fumegătoare faclă,

Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!

N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,

Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

Nici pacinica răbdare a omului de bine,

Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...

Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,

Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.

Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...

Același șir de patimi s-a tors și s-a retors

De mânile uscate a vremii-mbătrânite.

Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:

Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte

Noroc fără durere, viață fără moarte.

Am pus demult deoparte acele roase cărți

Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...

Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă

Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă

Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare

Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.

Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,

Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.

O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar

Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.

De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?

Ea împlinește oare în lume vo solie?

E scop în viața noastră ­ vun scop al mântuirii?

Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?

A gândului lucire, a inimei bătaie

Ridică un grăunte din sarcina greoaie

Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân

Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?

O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț

Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț.

Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:

Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,

De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?

De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol

Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?

De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,

Să văd cum că în suflet nu am decât urât?

Viața mea comună s-o târâi uniform

Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?

Zadarnică, pustie și fără înțeles

Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.

Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,

Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt

Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.

Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,

Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,

S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât

Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser...

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?...

Să țin numai la ceva... oricât ar fi de mic...

Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic"...

Eminescu.....

Fragmente dintr-o scrisoare din 1882:...." O duc într-o muncă zadarnică....n- am liniște, n- am repaosul senin, de care aș avea atâta trebuință pentru că să mai pot lucra...

  ....Un asemenea repaos nu- l pot avea nicăieri și la nimeni."..Mihai Eminescu 

Din perspectivă tematică, poezia „O, stingă-se a vieții …” este o evocare a iubirii neîmplinite și a frământărilor sufletești ale poetului nepereche. Eminescu prezintă o tematică profund filozofică ce sugerează incertitudinea și dificultatea de a găsi sensul și scopul existenței. În plus, prin intermediul unor simboluri ca "cerul nopții, stelele și îngerii", Eminescu sugerează că eul liric nu poate găsi liniștea în această lume și că singura soluție este să se elibereze de greutatea existenței sale.

Mihai Eminescu nu a fost doar un geniu literar. A fost o voce profetică, un spirit vertical, un român deplin. A fost incomod. De aceea a fost înlăturat. A fost naționalist. De aceea a fost redus la tăcere. A spus adevărul. De aceea a fost sacrificat.

La 15 iunie ,noi nu comemorăm doar o moarte, ci o rănire profundă a sufletului românesc.

Comemorăm o jertfă pe care o mare parte din acest neam încă nu o înțelege.

Eminescu a știut să iubească România cu disperare, cu luciditate și cu o durere care l-a ars pe dinăuntru.

A vorbit despre trădare, despre vânzare, despre străini, despre viitorul țării. Și tot ce a spus se întâmplă azi sub ochii noștri.

Cine uită ce a fost Eminescu, se dezleagă de Neam.

Cine îl ignoră, se face părtaș la moartea lui.

Cine îl înțelege, e dator să lupte.

Astăzi, nu depunem doar flori și-i aducem osanale, astăzi ne întrebăm: Ce-am făcut cu " adevărul" pentru care el a murit?

  " Trăind în cercul vostru strâmt, 

     Norocul vă petrece, 

     Ci eu in lumea mea mă simt 

     Nemuritor și rece ....

"România este o țară, in care geniile mor la marginea drumului și nulitățile ajung miniștrii "....Emil Cioran. 

Eternă să-i fie amintirea poetului nepereche, Mihai Eminescu, Domnul cel de nemurirea noastră!

  Janeta Hulea ...Cu drag din drag de Eminescu

$$$

 Trei culori

       ✍️Grigore Vieru

Străine pofte ne-au răpit

Când via dulce, când ogorul,

Dar nimeni nu a izbutit

Din piept să smulgă Tricolorul.

Fusese vremea mult prea cruntă,

Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul,

Că azi ne strângem şi la nuntă

Şi la botez cu Tricolorul.

Trei culori şi-o singură iubire

Românească,

Trei culori şi-o singură vorbire

Românească!

Trei culori şi-o singură credinţă

Românească,

Trei culori şi-o singură fiinţă

Românească!

Atât de minunat scânteie,

De crezi că de pe bolţi albastre

L-a rupt Hristos din curcubeie

Şi l-a dat românimii noastre.

E cald sub el ca sub o rană

Ce-a chinuit Mântuitorul,

E cald în Ţara cea Ştefană,

Ne încălzeşte Tricolorul.

Trei culori şi-o singură iubire

Românească,

Trei culori si-o singura vorbire

Românească!

Trei culori şi-o singură credinţă

Românească,

Trei culori şi-o singură fiinţă

Românească!

$$$

 Matematicianul care a scăpat de moarte... calculându-și locul!

În anul 67, în timpul asediului roman asupra orașului Jotapata din Galileea, un om pe nume Flavius Josephus — preot, lider militar și om de știință — s-a trezit prins într-o situație fără ieșire. Trupele romane avansau necruțător, iar apărarea locală era pe punctul de a ceda.

Refugiat într-un ascunziș subteran alături de 41 de camarazi, Josephus a rămas în tăcere timp de trei zile, până când au fost descoperiți. Pentru a nu fi capturați, luptătorii au decis să-și ia viețile unii altora, în lanț, într-un ritual tragic acceptat și de romani.

A scăpat cu viață prin calcule matematice.

Într-un gest de luciditate disperată, a propus ca toți să se așeze într-un cerc și să urmeze o regulă strictă: fiecare om să îl ucidă pe cel aflat la stânga sa. Ceilalți au fost de acord.

Josephus, însă, nu a lăsat lucrurile la întâmplare. A făcut un calcul matematic rapid și și-a ales cu grijă poziția: locul 19. A fost singurul supraviețuitor, deoarece nu avea cine să-l ucidă.

Când romanii l-au găsit, nu doar că i-au cruțat viața, ci l-au și admirat pentru ingeniozitate. Mai târziu, a fost adoptat ca cetățean roman și a devenit unul dintre cei mai importanți istorici ai epocii, lăsând mărturii valoroase despre Imperiul Roman și lumea iudaică din acea vreme.

Această întâmplare dramatică a stat la baza a ceea ce este astăzi cunoscut în matematică drept "Problema lui Josephus", un exercițiu clasic de logică și strategie. Dar pentru el, nu a fost un joc. A fost o ecuație cu miză supremă: viața.

  Sursa: Atlas Geografic

$$$

 Cică-a fost pe lume un popor - Adrian Păunescu 

Cică-a fost pe lume un popor,

Încărcat de calități şi daruri 

Şi pe care însuşi Dumnezeu 

Îl ferea de rău şi de amaruri.

Îi dăduse Munții Lui Carpați, 

Chiar din leagăn să se simtă bine, 

Mare Neagră, Dunăre, Câmpii,

În cuprinsul Daciei Latine.

Dar acest popor dumnezeiesc, 

Bun prin fiii lui, prin fiecare, 

A deprins cu vremea, un nărav

Ca pe cei mai buni să şi-i omoare. 

N-apărea la plug sau la băcit, 

În ştiință , oaste, şi cultură,

Nici un exemplar deosebit 

Că-l şi terfeleau din gură-n gură.

Astfel şi-n politică, şi-n sport, 

Şi în artă, şi în medicină, 

Îi bârfeau urgent pe cei mai buni, 

Dându-le o moarte în surdină.

Cică-a fost pe lume un popor

Dăruit de Dumnezeu cu toate, 

Care şi-a pierdut şi țara lui, 

Omorând pe cei mai buni în rate.

Cică-a fost pe lume un popor, 

Ce pe sine s-a pierdut pe cale 

Şi pe sine s-a asasinat, 

Omorându-şi vârfurile sale. 

Inutil scria pe orice gard

Prea târziu scria pe toți pereții:

Nu-i mai omorâți pe cei mai buni,

Performerii, medicii, poeții!

 2004

$$$

 Opriți această frunză 

✍️ Adrian Păunescu a.a.

Atunci când cade frunza pornită să răstoarne 

Întreaga roată a lumii și fiecare pom

O simt că mi se rupe din sânge și din carne

Și mi se face milă de lume și de om.

Și mi se face milă de mine și de tine

Și frunza care cade mă-nebunește iar

Și-apoi de-atâtea lacrimi îmi e puțin mai bine

Și mi se desfrunzește pe trup un calendar.

Și nu se mai întâmplă nimic din cele sfinte

Doar frunza care cade în dulce hodoronc

Și nu mai am putere și nu mai am cuvinte

Și fiecare fibră răsună ca un gong.

Opriți această frunză, destul cu-atâta toamnă,

Destul cu-atâta ceață și oameni neciteți

Opriți această frunză de foc ce mă condamnă 

SĂ ȘTIU MĂSURA TRISTĂ A SCURTEI MELE VIEȚI.

$$$

 Capodopera mea 

    Adrian Păunescu 

Tu mă faci și să sufăr, și sunt fericit,

Și-i dai inimii dor să reziste

Să iubesc nebunia că noi ne-am iubit

Și să scriu capodopere triste.

Semnul Polului Sud, semnul Polului Nord

Toarnă țurțuri în mâinile mele 

Tu mă faci să reintru-n adâncul acord

Dintre fiare, și plante, și stele.

Tu mă faci să emită natural armonii

Și să cadă statui într-o rână,

Că eu însumi să văd cum aș fi de n-aș fi 

Și ce fel de destin mă îngână.

Tu mă faci să te țin într-un braț paradit 

Și tămadă să-mi fii pentru rană,

Chirurgie de foc, cu un dulce cuțit,

În condiția noastră umană.

Te vei stinge și tu, mai curând, mai cândva,

Vanitoaso, și totuși umilo,

Ai să fii ce ești azi, capodopera mea,

Și o tragică Venus din Milo.

( din volumul "Manifest pentru mileniul trei" - 1986)

$$$

 POEMUL PRAGULUI DE NOAPTE                            

   In faţa mării - Virgil Carianopol

poetului Tiberiu Utan

Cum seamăn eu cu tine, mare,

La fel, mereu neliniştit,

Închis din patru părţi de timpul,

Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,

Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,

Dar oricât aş lovi de tare

Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,

Sunt malurile prea de fier.

Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,

Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig

Şi fără să îngenunchez,

Dar nu pot, nu, ieşi din vremea

În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul

Tot răni, la zbatere proscris,

Dar încă lupt să nu stau numai

În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna

Ca tine, tot mereu la fel.

Şi mie timpul mi-a pus maluri

Şi nu pot sa mai ies din el...

$$$

 

FLORI DE SÂNZÂIENE

În muzica privirii cromatici și iubiri

Galbene flori enigmatice, tăcute…

Strânse de pe câmpiile cu amintiri, 

Veșminte ale dorului, necunoscute! 

Le leagănă vântul, ușor și curat,

Sub ceruri albastre, în zori de lumină,

Se-aud murmure vechi din timp depărtat,

Ca o rugă-n șoaptă, duioasă și lină…

Fetele tinere-ncing hora-n poiană,

Cu flori împletite-n cununi peste păr,

Și-și spun dorințele blând, an de an,

Sub stele ce tremură-n tainic fior…

Se-aprind făclii în adâncul de noapte,

Sclipesc între spice și glas de păduri,

Sânzâienele coboară cu șoapte

Pe firele ierburilor în legături…

Și timpul se-oprește, clipind între lumi,

Pe pragul dintre vise, între cer și pământ,

Florile-și spun taine în limbi fără nume,

În parfumul lor galben, bătrân și flămând…

Rămân în tăcere, în drum către zori,

Pe fruntea uitării, în prag de visare,

Flori de Sânzâiene – magice comori,

Vestind că iubirea nu moare…

(Constantin ANTON – 

Trilogia „Casa părintească”, vol.I:

„Pe prispa Casei părintești”, 

Editura PIM, Iași, 2025)

$$3

 ”Scriu cu mâinile mele arse despre natura focului.”

INGEBORG BACHMANN

(1926-1973)

DESTIN OMENESC

Poală de nor fermecată, în care plutim...

Cine ştie dacă n-am trecut astfel deja

prin multe ceruri, cu ochii sticloşi?

Noi, cei alungaţi în timp

şi rostogoliţi din spaţiu,

noi, zburători prin noapte şi neant.

Cine ştie dacă n-am zburat deja

pe lângă Dumnezeu, şi fiindcă spumegând 

iuţi ca săgeata fără a-l vedea

şi împrăştiindu-ne sămânţa mai departe

pentru a vieţui în seminţii şi mai întunecate,

poate acum doar din vină plutim?

Cine ştie dacă nu murim de mult, prelung?

Ghemul de nori ne duce tot mai sus.

Deja aerul subţiat ne amorţeşte mâinile,

şi dacă ni se frânge glasul şi suflarea se opreşte...?

Rămâne vraja pentru ultimele clipe?

ÎNSTRÅINARE

Nu mai pot să văd nici un copac în copaci.

Crengile nu au frunzele pe care le ţin în vânt.

Fructele sunt dulci, dar fără iubire.

Nici măcar nu satură.

Ce o să fie?

Pădurea îmi zboară în faţa ochilor,

lângă urechile mele păsările închid gura,

pentru mine nici o pajişte nu va fi culcuş.

Sunt sătulă de timp

şi mi-e foame de el.

Ce o să fie?

Pe munţi vor arde focuri noaptea.

Să pornesc, să mă apropii iar de ele?

Nu mai pot să văd în drumuri nici un drum.

CURGERE

Atât de departe în viaţă şi aşa de aproape de moarte

încât nu mai pot să mă judec cu nimeni despre aceasta,

îmi rup bucata mea de pământ;

oceanului liniştit îi înfig icul verde

drept în inimă şi inot înspre mine.

Păsări de cositor urcă pe mirosul de scorţişoară!

Sunt singură cu timpul, ucigaşul meu.

În beţie şi albăstreală ne împupăm.

Traducere de Dan Dănilă

$$$

 Simina Păun 

...pentru că am...

Am sau nu am

Am răsăritul în spate, 

De mult e apus!

Am viața în toamnă, jăratec,

Mă caută pe văi şi eu nu-s.

În pragul ninsorii aprinse, 

Am gânduri în doi.

Te chem, pe prundişuri,

Pe maluri ascunse,

Te chem, să leg clipa de noi.

Şi vinul din ulcioare, pelin,

Se amestecă cu verde-albastru, sublim.

Mă cheamă, mă-ndeamnă să am..

Şi eu îi răspund: sunt toamnă jăratec!

Verde sublim şi albastru, 

Nu pot sa mai am.

Am sau nu am?

Mă-ntreb şi te întreb,

Într-un mod al nostru, tăcut.

Am dreptul la viață?

Ai dreptul să ştii,

Că ai dreptul să ai

Ce nu ai avut?!

Am diminețile-ascunse în nopți

Ce nu le-am trăit.

Şi nopțile de-acuma ni-s ninse.

N-am parte de tine,

Şi nici n-am avut.

Am sau nu am...

Nici nu mai ştiu dacă mai sunt...

Şi calea, bezmetic înspre tine

O caut în ploaia târzie,

Ce-am fost şi ce-ți sunt.

Cuprinsă de patima vieții apuse,

Sunt prinsă în jocul copilului trist.

Pe drumul de cruci cu lumânări neaprinse,

Am, sau nu am curajul, să spun cine sunt!

Am sau nu am?

Atât aş vrea să-mi răspunzi!

Am timp, din şampania 

Desfăcută în grabă,

Din vinul albastru,

Am timp, 

Ultima picătură,

Să o sorb....

Îl mai am...l-am avut?!

Simina Paun

$$$

 "Dacă libertatea cuvântului chiar înseamnă ceva, ea este dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă."

(George Orwell)

GEORGE ORWELL

(1903 – 1950)

"A fi într-o minoritate, chiar şi o minoritate de unul, nu te face nebun."

"Ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor Utopii hedonistice cretine pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă. În lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. În lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-flagelarea. Vom avea grijă să le distruem pe toate celelalte."

"Este absolut imposibil ca vreo schimbare notabilă să aibă loc în epoca în care trăim. Noi suntem cei morţi. Singura noastră viaţă normală se află în viitor. Vom lua şi noi parte la ea, deşi pe-atunci nu vor mai exista din noi decât câte-o mână de pământ şi câteva aşchii de os. Dar cât de îndepărtat este acel viitor nu avem cum şti. S-ar putea să vină abia peste o mie de ani. În momentul de faţă nimic nu se poate întreprinde, decât să încerci să extinzi, încetul cu încetul, aria de gândire normală."

(George Orwell în 1984)

$$$

 

POEMUL PRAGULUI DE NOAPTE                   

  Poate mâine - Bob Dylan

Traducere: Alexandru Andrieș

Original: One too many mornings.

Nu sînt cîinii care latră, nu e luna care tace,

Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace;

Dacă vii în astă seară tot aici mă vei găsi,

O să-mi zici iar "bună seara", eu n-am să-ţi răspund, să ştii...

E un om la colţ de stradă pe-unde trebuie să treci,

O să se uite după tine cînd dimineaţa o să pleci,

Seara îmi vei povesti cum ai roşit cînd te-a văzut,

Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Am păşit în astă seară peste-un prag mult prea înalt,

Înapoi a rămas cerul şi-nainte-i doar asfalt...

Buza ta avea la colţuri picături curate,

Dacă mi-ar fi fost doar sete, şi tot le-aş fi băut pe toate.

Trenurile care pleacă sînt aceleaşi care vin,

Gara e o simplă gară, doar oraşul e străin.

Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,

Însă mîine-i prea departe şi-astăzi prea aproape-ţi stau...

Camera mea ţi-e străină, prietenii mei nu îţi plac,

Pînă să-ţi ating obrazul o să mai apun-un veac,

Şi-o să ai în loc de pleoape doar petale de cais,

Eu voi fi şi-atuncea tînăr, tu vei fi şi-atunci un vis...

Nu e luna care tace, nu sînt cîinii care latră,

Nu sînt paşii tăi cei care se apropie de poartă...

Eu de-atunci te aştept, tu întîrzii să vii,

Şi-aşa-i fiecare noapte, şi-aşa-i fiecare zi...

Foto: " Inserare ". Autor Anca Bulgaru ( pictor roman contemporan ).

$$$

 25 iunie 1958 - Octav Bjoza a fost arestat și condamnat la 15 ani muncă silnică pentru ”uneltire contra ordinii sociale”

Octav Bjoza s-a născut la 11 august 1938, în municipiul Iaşi, fiul lui Ioan şi al Georgetei, de naţionalitate română şi religie ortodoxă. Din anii 1941-42 se stabileşte cu familia în zona Braşov, tatăl fiind CFR-ist. Este absolvent al Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov (1956). Între anii 1957-58 îl găsim student al Facultăţii de Geografie-Geologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

La finele anului I, după ultimul examen, pe 25 iunie 1958, a fost exmatriculat şi arestat de Securitatea din Iaşi. Între anii 1956-1958 a făcut parte împreună cu alţi 14 elevi, studenţi şi muncitori din organizaţia anticomunistă „Garda Tineretului Român” din Braşov, care avea drept scop „înlăturarea regimului democrat popular din ţara noastră pe calea violenţei”.

La Iaşi este anchetat de cpt. David Isidor si de către lt. maj. Gaşparovici Eugen, apoi foarte scurt la Securitatea URANUS din Bucureşti de către cpt. GheorgheEnoiu şi în final la Securitatea din Braşov de către lt. maj. Traian Urzică şi mr. Stelian Alexandrescu.

A fost judecat de către Tribunalul Militar Braşov la data de 10 octombrie 1958 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, prin sentinţa nr. 672/10.10.1958 pentru delictul crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Preşedintele completului de judecată a fost faimosul maior de justiţie Dragoş Cojocaru, cel care a trimis la moarte loturile de luptători anticomunişti ale maiorului Nicolae Dabija, Ion Gavrilă Ogoranu şi altele.