$$$

 Femeia care face pâine la brutăria din Băicoi coace în fiecare sâmbătă o pâine în plus pe care o pune pe mormântul proaspăt din cimitir, dar nu știe niciodată al cui e mormântul.

Doamna Florica, șaizeci și șapte de ani, brutăreasă de patruzeci și cinci. Aceleași mâini care frământă aluatul de când avea douăzeci și doi de ani.

— De ce faceți o pâine în plus sâmbăta?

— Pentru cel mai nou mort din sat. Care o fi el.

— Dar nu știați cine a murit?

— Nu trebuie să știu. Morții știu că au pâine caldă. E destul.

Ciudat obicei. Am insistat.

— Cum ați început tradiția asta?

A oftat, continuând să frământe. Brutăria mirosea a făină și lemn ars.

— În '79, când am început munca aici, primul meu client a fost un copil. Vreo șapte ani. A cerut pâine pe datorie. „Mama e bolnavă, tata plecat, nu am bani."

— Și i-ați dat?

— Normal. A doua zi, copilul nu a mai venit. A treia zi am aflat - murise noaptea. Pneumonie. Ultima lui masă fusese pâinea mea.

S-a oprit din frământat.

— M-am dus la înmormântare cu o pâine caldă. Am pus-o pe sicriu. Mama copilului a plâns și a spus: „Măcar mirosul de pâine să-l ducă pe drum."

— Și de atunci?

— De atunci, fiecare sâmbătă. O pâine pentru cel mai proaspăt mormânt. Nu întreb cine, nu vreau să știu. Doar las pâinea și plec.

Un client a intrat. Bărbat tânăr, ochi roșii de plâns.

— Aș vrea să comand pâini pentru pomană. Mama...

— Îmi pare rău, a spus Florica. Când e înmormântarea?

— Mâine. Dar vreau să vă spun ceva. Mama povestea mereu despre dumneavoastră. Despre pâinea de pe mormântul tatei.

Florica s-a oprit.

— Cine a fost tatăl tău?

— Ion Petre. A murit acum douăzeci de ani. Mama spunea că ați pus pâine pe mormântul lui. Proaspăt scoasă din cuptor. Și că mirosul a rămas în cimitir zile întregi.

— Îmi amintesc vag... atâția au fost...

Tânărul a scos o fotografie.

— Asta e din ziua înmormântării. Uitați, se vede pâinea pe mormânt. Și dumneavoastră în spate, plecând.

În poză, Florica mai tânără cu douăzeci de ani, părăsind discret cimitirul.

— Mama a păstrat poza. Zicea că pâinea aia i-a dat putere să meargă mai departe. Că era semn că viața continuă. Că trebuie hrănită viața, chiar lângă moarte.

— Cum o chema pe mama ta?

— Maria Petre. Știți, ea punea și ea pâine pe morminte. A învățat de la dumneavoastră. Fără să vă fi vorbit vreodată.

Florica a început să plângă.

— Maria... o țin minte. Venea să cumpere pâine în fiecare vineri pentru tot weekendul.

— Până săptămâna trecută. Vinerea trecută n-a mai putut veni.

— Știu. Am simțit că lipsește cineva. Vinerea nu am vândut tot. Parcă așteptam pe cineva care nu mai venea.

Mi-a explicat:

— După atâția ani, simt golurile. Când un client constant nu mai vine, simt gaura în rutină.

— Câte goluri simțiți?

— Prea multe. De-aia fac pâinea de sâmbătă. Să umplu un gol. Măcar pentru familie, pâinea e acolo.

Sâmbătă dimineață, am mers cu Florica la cimitir. Mormânt proaspăt, flori, lumânări. A pus pâinea lângă cruce.

O femeie bătrână ne-a văzut.

— Tu ești! Tu ești femeia cu pâinea!

— Mă cunoașteți?

— Ai pus pâine pe mormântul bărbatului meu acum zece ani. Pe al fratelui acum cinci. Pe al vecinului anul trecut. Mereu pâine caldă, mereu sâmbăta.

S-au adunat și alții.

— Și pe al mamei mele!

— Și pe al copilului meu!

În zece minute, vreo douăzeci de oameni înconjurau Florica. Toți aveau pe cineva care primise pâine.

Un bătrân a spus:

— Știți ce facem noi cu pâinea? O rupem și o împărțim la pomană. Dar întâi, fiecare miroase. Mirosul ăla de pâine caldă ne aduce aminte că viața merge înainte.

— Nu știam că o păstrați...

— Unii da. Alții o lasă pentru păsări. Dar toți știm - sâmbăta, cel mai nou mort primește pâine de la brutăreasa care nu întreabă nume.

Femeia tânără de lângă mormântul Mariei a vorbit:

— Mama mea a primit pâine de la dumneavoastră. Acum dumneavoastră îi dați mamei mele. Cercul se închide.

Florica plângea.

— Eu doar fac pâine...

— Nu, a spus bătrânul. Faci punți. Între vii și morți. Între durere și speranță. Între foame de viață și săturare de moarte.

Ne-am întors la brutărie. Florica a început să pregătească aluatul pentru săptămâna viitoare.

— O să continui. Până când nu mai pot frământa. Apoi, sper că altcineva va face o pâine în plus sâmbăta.

— De ce sâmbăta?

— Pentru că duminica e pentru vii. Sâmbăta e pentru cei între. Proaspăt morți, care încă miros pâinea, încă simt căldura.

Săptămâna aceasta am trecut pe la brutărie sâmbătă dimineața.

Florica scosese din cuptor pâinea specială. Mirosea diferit.

— Am pus semințe de mac. Pentru somn liniștit. Nu știu cine e mortul de săptămâna asta, dar să doarmă bine.

A plecat spre cimitir cu pâinea învelită în ștergar curat.

În brutărie, pe perete, cineva lipise un bilet: „Mulțumim pentru pâinea tatei. Mulțumim pentru pâinea mamei. Mulțumim pentru pâinea bunicii. - Familiile hrănite de gesturi nevăzute."

Florica face pâine de patruzeci și cinci de ani. Dar de patruzeci și cinci de ani face mai mult.

Face dovada că viața, ca pâinea, trebuie frământată, crescută, coaptă și împărțită.

Chiar și cu morții. Poate mai ales cu ei.