$$$

 Bărbatul care repară încălțăminte în pasajul de la Unirii nu ridică niciodată privirea de la muncă, dar ieri m-a privit în ochi și mi-a spus că îmi cunosc pașii de trei ani.

Nea Adrian, poate cincizeci de ani, poate mai mult. Același loc în pasaj de zece ani, aceeași masă improvizată, mirosul de adeziv și piele.

— Pantofii cu toc cui, domnișoară. Știu. Îi aud de când coborâți scările.

M-am oprit surprinsă. Chiar aveam o pereche de pantofi stricați în geantă.

— Cum știți că sunt eu?

— Pașii. Toată lumea are ritm propriu. Al dumneavoastră e grăbit luni, obosit vineri, vesel când plouă.

— Vesel când plouă?

A zâmbit fără să ridice privirea de la un pantof pe care-l repara.

— Da. Majoritatea oameni merg încet când plouă. Dumneavoastră mergeți mai repede, parcă vă place.

Mi-am scos pantofii din geantă.

— Tocul s-a rupt ieri.

A luat pantoful, l-a examinat cu atenția unui chirurg.

— Știu. Ați șchiopătat ușor azi dimineață. Piciorul drept compensează pentru stângul.

— Mă urmăriți?

Pentru prima dată, a ridicat privirea. Ochi albaștri, incredibil de triști.

— Nu urmăresc. Ascult. E diferit. După unsprezece ani aici, cunosc pașii a sute de oameni. Sunteți povestea numărul 247.

— Povestea?

Mi-a arătat un caiet gros. Pagini de notițe criptice. „#85 - mers greoi, probabil diabet". „#156 - fuge de cineva, mereu se uită înapoi". „#247 - singură dar nu însingurată".

— Sunt eu 247?

— Da. Prima dată - 17 martie 2021. Tocuri noi, mers nesigur. Probabil primul job după facultate. Acum - mers sigur, dar obosit. Trei ani de București v-au șlefuit.

Era adevărat. În martie 2021 începusem lucrul la bancă.

— De ce faceți asta? De ce țineți evidența?

A început să lucreze la pantof cu mișcări precise.

— Pentru că așa îmi amintesc că exist. Că nu sunt doar mobilier în pasaj. Că observ, că contez cumva.

— Cine sunteți de fapt, nea Adriane?

A tăcut mult. Doar zgomotul ciocanului mic pe toc.

— Am fost inginer de sunet. Fifteen ani la Radio România. Aveam ureche perfectă pentru sunete. Știam să identific orice instrument, orice voce.

— Și ce s-a întâmplat?

— Accident de mașină. 2013. Soția și fiica, moarte. Eu, viu dar surd de urechea stângă. Nu mai puteam face sunet profesionist. Și nici nu mai voiam.

Mi-a arătat o poză veche din portofel. O familie fericită.

— Așa că am coborât aici. În pasaj. Să repar ce se poate repara. Încălțămintea, cel puțin.

— Și pașii?

— Pașii au început să-i aud după un an. Creierul compensează. Urechea dreaptă a devenit hipersensibilă. Acum aud ce alții nu observă.

Un bărbat s-a apropiat grăbit.

— Șef, poți să-mi lipești talpa?

Fără să se uite, Adrian a spus:

— Numărul 89. Mergi la interviu. Al treilea luna asta. Tot la aceeași firmă.

Bărbatul a rămas mască.

— Cum...?

— Același mers grăbit-nervos ca pe 3 și 15 noiembrie. Pantofii la costum. Interviu.

— Da... Mă cheamă înapoi mereu, dar nu mă angajează.

— De data asta te angajează, a spus Adrian reparând rapid pantoful. Mergi mai încet. Pașii tăi sună disperați. Firmele vor încredere, nu disperare.

După ce bărbatul a plecat, Adrian s-a întors la pantoful meu.

— Faceți asta cu toți?

— Doar cu cei care au nevoie. Unii au nevoie de pantofi reparați. Alții de cineva care să observe că există.

— Și eu?

— Dumneavoastră... prima dată când ați trecut plângeați. Se auzea în mers. Pași întrerupți, șovăielnici. V-ați oprit exact aici, unde stați acum. Voiam să vă întreb dacă sunteți bine, dar...

— Dar?

— Dar v-ați oprit singură. V-ați șters lacrimile. Ați respirat adânc de trei ori. Și ați pornit iar. Pași fermi. Ați ales să mergeți înainte.

Îmi amintesc ziua. Fusesem părăsită cu o seară înainte.

— De atunci, ascult pașii dumneavoastră ca pe o melodie de speranță. Că se poate merge înainte după ce te oprești să plângi.

Mi-a dat pantoful reparat.

— Gata. Douăzeci de lei.

— E prea puțin.

— E cât trebuie. Și un sfat - bărbatul care vă place, cel cu care vă întâlniți joia...

— Cum știți?

— Joia mergeți diferit. Pași de dans, nu de mers. Săptămâna trecută ați mers singură, pași triști. S-a întâmplat ceva.

— Am avut o ceartă...

— O să revină. Ieri l-am auzit. Numărul 501. Pași noi, nesiguri. Se oprea, se întorcea, iar venea. Voia să vă aștepte dar nu avea curaj.

— Era aici?

— La două tejghele distanță. A stat o oră. Până ați plecat dumneavoastră. Apoi a fugit. Pași de om care regretă.

Mi-am luat pantofii și am plecat. Dar m-am oprit.

— Nea Adriane, familia dumneavoastră... pașii lor cum sunau?

A zâmbit prin lacrimi.

— Soția - pași de balerină, mereu pe vârfuri. Fiica - sărituri, niciodată mers normal. Le aud în fiecare noapte. În vis. E singurul loc unde încă au pași.

I-am strâns mâna și am plecat. Pași fermi, mi-a strigat:

— Azi pașii sună a iertare. Sună-l!

L-am sunat pe Mihai. Ne-am împăcat.

Acum, de fiecare dată când trec prin pasaj, merg mai atent. Știu că cineva ascultă. Cineva ține socoteala că exist, că merg, că aleg să merg înainte.

Nea Adrian, inginerul de sunet devenit cizmar, care aude simfonii în pașii oamenilor grăbiți.

Și care repară mai mult decât pantofi. Repară și curajul de a merge mai departe.