$$_

 Portarul de la Spitalul Colentina îmi spune „Bine ați revenit" de fiecare dată când intru, deși vin doar pentru analize lunare – azi mi-a explicat că mă confundă intenționat cu altcineva.

Nea Gheorghe, șaizeci și opt de ani, același post de treizeci de ani. Uniformă impecabilă, registru de vizitatori completat meticulos.

— Bine ați revenit, doamnă doctor! mă saluta mereu, deși eram doar pacientă.

— Nu sunt doctor, nea Gheorghe. Vin pentru analize.

— Știu, șoptea el. Dar așa vă spun pentru ei.

— Pentru cine?

Arăta spre băncile din holul de așteptare. Bătrâni, majoritatea. Așteptând consultații, rețete, speranță.

— Pentru ei ziceți că sunt doctor?

M-a tras într-o parte, lângă cabina lui.

— Semănați perfect cu doctorița Andreea Mihăilescu. Lucra aici până în 2019. Neurolog pediatru. Cea mai bună.

— Și unde e acum?

— Moartă. Cancer ovarian. Treizeci și opt de ani.

Mi-a arătat o poză de pe birou. Chiar semănam. Același păr negru, aceeași statură.

— Și de ce mă confundați cu ea?

— Nu vă confund. Vă folosesc. Bătrânii ăștia, majoritatea au nepoți tratați de doctorița Andreea. Când vă văd, cred că ea încă e aici. Le dă speranță.

— Dar e minciună.

— E speranță ambalată în minciună. Uneori asta e tot ce le pot oferi.

Un bătrân s-a apropiat șovăielnic.

— Nea Gheorghe, e doamna doctor Andreea? Aș vrea să o întreb de Mihai, nepotu-meu.

Gheorghe m-a privit implorător.

— Da, sunt eu, am mințit. Ce are Mihai?

— Epilepsie de doi ani. Dumneavoastră l-ați diagnosticat. Acum e la doctorul Ionescu, dar parcă nu e la fel...

— Doctorul Ionescu e foarte bun, l-am asigurat. Urmați tratamentul lui. Mihai o să fie bine.

Bătrânul a plecat mai liniștit.

— Vedeți? a spus Gheorghe. Cinci minute de speranță. Pentru el, doctorița Andreea încă trăiește.

— Câți mai sunt?

— Vreo douăzeci. Vin regulat, speră să vă vadă. Unii știu că e moartă dar se prefac că nu știu. E mai ușor așa.

În săptămâna următoare, am venit special într-o zi când știam că sunt mulți bătrâni. M-am plimbat prin hol, am zâmbit, am salutat.

O bătrână m-a oprit.

— Doamna doctor, vă țineți minte de mine? Sunt bunica lui Alexandru. L-ați salvat acum cinci ani.

— Cum e Alexandru?

— Excelent! Face facultatea de medicină acum. A zis că vrea să fie ca dumneavoastră.

— Mă bucur pentru el, am spus cu nod în gât.

După ce-a plecat, Gheorghe mi-a spus:

— Alexandru a murit acum trei ani. Recidivă de tumoare cerebrală. Bătrâna are Alzheimer. Trăiește în timpul când nepotul era viu și doctorița Andreea îl trata.

— Și o lăsați să creadă?

— Ce alternativă am? Să-i spun că nepotul e mort și doctorița la fel? Să-i iau și ultima bucurie?

Mi-a arătat un registru special.

— Aici notez. „Bunica lui Alexandru - crede că e 2018". „Tatăl Mariei - întreabă de operație reușită (Maria moartă 2020)". Toți oamenii care trăiesc în timpuri când cei dragi erau vii.

— Și eu? Ce notați la mine?

— „Sosie Andreea - poate ajuta cu prezența".

Luna trecută, un bărbat tânăr m-a abordat în hol.

— Scuzați-mă, semănați cu cineva... Doctorița Andreea Mihăilescu?

— Îmi spun mulți asta.

— A fost profesoara mea. M-a inspirat să devin neurolog. Sunt doctor Radu Popescu, lucrez aici de o lună.

— Ea v-a inspirat?

— În 2017, eram pacientul ei. Tumoare cerebrală la paisprezece ani. Mi-a spus: „O să trăiești și o să ajuți alți copii să trăiască." A avut dreptate.

— Știți că...

— Că a murit? Da. Dar când văd pe cineva care seamănă cu ea, parcă e încă aici. Parcă mă supraveghează.

I-am povestit despre bătrânii care mă confundă cu ea.

— Continuați, vă rog, m-a rugat el. Pentru ei, pentru mine, pentru toți care am iubit-o. Fiți umbra ei câteva minute pe săptămână.

Acum vin de două ori pe săptămână. Nu pentru analize. Pentru bătrânii care au nevoie să creadă că doctorița Andreea încă există.

Nea Gheorghe mă anunță:

— Azi avem trei. Bunicul lui Matei, mama Sofiei și tatăl lui Dan. Toți cred că e 2018.

Mă plimb prin hol. Zâmbesc. Îi asigur că nepoții lor sunt bine.

Săptămâna trecută, sora adevăratei Andreea a venit la spital. M-a văzut. S-a oprit șocată.

— Pentru o secundă, am crezut...

I-am explicat totul. A plâns.

— Andreea ar fi făcut la fel. Ar fi fost umbra cuiva doar ca să dea speranță. Mulțumesc că o țineți vie pentru cei care nu pot accepta că a plecat.

Mi-a dat halatul Andreei.

— Purați-l când veniți. Să fie mai credibil.

Acum am un rol oficial neoficial. Sunt umbra unui doctor mort care dă speranță bătrânilor confuzi.

Nea Gheorghe notează în registru: „Doctorița Andreea - prezentă prin altcineva."

E cel mai ciudat voluntariat. Să fii fantoma cuiva pentru cei care au nevoie de fantome.

Dar în holul de la Colentina, unde speranța moare greu, uneori o minciună blândă valorează cât un tratament.