$$_

 — Nu intra în clasa 8B după ora trei! m-a avertizat portarul în prima zi când am ajuns să predau la școala din Ferentari.

Am crezut că glumește. Sau că vrea să mă sperie pe mine, profesoara tânără de română venită din centru.

După două săptămâni, curiozitatea m-a învins. La trei și zece, am deschis ușa clasei 8B. Înăuntru, cincisprezece copii de toate vârstele stăteau în bănci, cu cărțile deschise. La tablă, Răzvan, cel mai problemă elev din școală, explica ecuații matematice.

— Deci, dacă X plus 3 egal cu 7, atunci X este? întreba el.

— Patru! a strigat o fetiță de vreo șapte ani.

— Bravo, Alina! Acum hai să facem una mai grea.

M-au văzut în prag. Toți au înghețat.

— Doamna profesoară... a bâlbâit Răzvan.

— Ce se întâmplă aici?

O fetiță mai mare, Denisa, s-a ridicat.

— Vă rugăm să nu spuneți! Răzvan ne ajută cu temele. Părinții noștri muncesc până târziu și nu au bani de meditații.

— Dar Răzvan abia trece clasa...

Răzvan a roșit.

— La școală mă prefac că sunt prost. E mai ușor așa. Dar acasă citesc tot ce găsesc. Biblioteca din parc mă lasă să iau cărți peste limită.

— De ce te prefaci?

— Pentru că dacă băieții din cartier află că sunt „tocilar", mă bat. Dacă profesorii știu că sunt deștept, au așteptări. Și dezamăgesc. Așa, toți mă lasă în pace.

M-am așezat într-o bancă.

— De când faci asta?

— De doi ani. De când sora mea a murit.

Atmosfera s-a îngreunat.

— Laura era în clasa a douăsprecea. Cea mai deșteaptă din liceu. Avea bursă la medicină. Dar a murit de leucemie înainte de BAC.

Și-a șters o lacrimă.

— Înainte să moară, m-a făcut să promit că voi avea grijă de copiii din cartier. Că le voi da ce mi-a dat ea mie – speranța că poți fi mai mult decât „un copil din Ferentari".

Denisa a continuat:

— Răzvan ne învață gratis. Matematică, română, engleză. Ne aduce cărți, ne verifică temele. E mai profesor decât...

S-a oprit brusc.

— Decât profesorii adevărați? am completat eu.

Au tăcut toți.

— Câți dintre voi au părinți care știu carte?

Două mâini ridicate din cincisprezece.

— Câți vor să meargă la liceu?

Toate mâinile sus.

— Și crezi că poți să-i pregătești singur? l-am întrebat pe Răzvan.

— Fac ce pot. Mai bine decât nimic.

A doua zi, am rămas după ore. În clasa 8B.

— Azi predau eu, am spus. Răzvan, tu ești asistentul meu.

Ochii lui s-au luminat.

— Serios?

— Foarte serios. Și mâine vine profesorul de matematică. Și cel de engleză. Am vorbit cu ei.

— De ce fac asta? a întrebat Denisa suspicioasă.

— Pentru că Răzvan mi-a amintit de ce am devenit profesoară. Nu pentru salariu, nu pentru vacanțe. Pentru copiii care vor să învețe.

În șase luni, „Școala după școală" a devenit oficială. Cincisprezece profesori voluntari, o sută de copii. Sponsorizări de la firme impresionate de inițiativă.

Răzvan a luat 9.80 la Evaluarea Națională. A intrat la cel mai bun liceu din București.

În ultima zi de școală, mi-a dat un caiet.

— Ce e asta?

— Jurnalul Laurei. Îl citesc când vreau să renunț. Ultima însemnare e din ziua când a murit.

Am citit cu lacrimi în ochi:

„Răzvan va fi cineva mare într-o zi. Nu doctor sau avocat poate. Ci ceva mai important – va fi omul care dă speranță altora. Cel care arată copiilor din Ferentari că visele nu au cod poștal."

Azi, Răzvan e în anul doi la Politehnică. Încă vine în fiecare vineri în Ferentari. Încă predă în clasa 8B după ora trei.

Dar acum, oficial. Cu salariu de asistent. Cu mândria întregii școli.

La intrare e o placă nouă: „Clasa Laura Ionescu – unde visele prind aripi după ora trei."

Iar Răzvan? El încă se preface uneori că e mai prost decât este.

— De ce? l-am întrebat recent.

— Ca să-i fac pe ceilalți să se simtă confortabil. Să nu le fie teamă să greșească. Laura m-a învățat că uneori, a fi cu adevărat deștept înseamnă să știi când să-ți ascunzi inteligența.