$$$

 Vecina de jos plânge în fiecare noapte la ora trei. O aud prin tavanul subțire al blocului construit în anii '80, când economia plana și calitatea construcțiilor era ultimul lucru care conta, și acum, la șaizeci și opt de ani, stând în patul meu la etajul patru exact deasupra apartamentului ei de la etajul trei, o aud plângând — un plâns încet, sugrumat, care durează vreo cincisprezece minute și apoi încetează brusc, ca și cum ar fi pornit și oprit la comandă.

Nu știu cine e femeia. Nu ne-am vorbit niciodată. Am văzut-o ocazional în scară — femeie în jur de șaptezeci de ani, mică, subțire, păr alb, mereu îmbrăcată în negru, mereu cu capul plecat, mereu grăbită să intre în apartamentul ei și să închidă ușa în urma ei. În cei cinci ani de când locuiesc în blocul ăsta, nu am schimbat niciodată mai mult de un salut politicos cu ea.

Dar plânsul ei nocturn m-a făcut curioasă. De ce plânge în fiecare noapte la aceeași oră? Ce s-a întâmplat la ora trei care o face să se trezească și să plângă cu o regularitate de ceas?

Într-o dimineață, o întâlnesc în lift. Suntem doar noi două. Ea stă în colț, privind podeaua. Eu stau în celălalt colț, privind-o pe ea.

„Bună ziua," spun eu.

„Bună ziua," răspunde ea fără să ridice privirea.

Liftul coboară încet. La etajul doi, apas butonul de oprire. Liftul se oprește. Ea ridică privirea, surprinsă.

„Scuzați-mă," spun eu. „Știu că poate vi se pare ciudat, dar... locuiesc deasupra dumneavoastră. Și... vă aud plângând în fiecare noapte. La ora trei. Și mă întrebam... sunteți bine?"

Ea mă privește lung. Ochii ei sunt obosiți, roșii, bătrâni.

„Nu sunt treaba dumneavoastră," spune ea în cele din urmă.

„Știu. Dar dacă aveți nevoie de ajutor..."

„Nu am nevoie de ajutor."

„Atunci de ce plângeți?"

Ea tace. Apoi, brusc, începe să vorbească.

„Plâng pentru că la ora trei dimineața, pe 15 noiembrie 1987, fiul meu s-a sinucis. Avea douăzeci și doi de ani. S-a aruncat de pe bloc. A murit în fața mea. Și în fiecare noapte, la ora trei, mă trezesc și îmi amintesc."

Rămân fără cuvinte.

„Îmi pare atât de rău," reușesc să spun.

„Nu vă pare rău. Nu ați făcut nimic. Nimeni n-a făcut nimic. Asta e problema."

„Ce înseamnă asta?"

Ea apasă butonul pentru parter. Liftul pornește din nou.

„Înseamnă că fiul meu a murit pentru că oamenii ca dumneavoastră nu au făcut nimic când era nevoie."

Liftul ajunge la parter. Ea iese fără să se uite înapoi.

Nu pot să scot conversația din minte. Ce a vrut să spună? De ce a murit fiul ei? Și de ce spune că e vina oamenilor ca mine?

O săptămână mai târziu, bat la ușa ei. Deschide. Mă privește fără surpriză, ca și cum s-ar fi așteptat.

„Da?"

„Vreau să știu," spun eu. „Vreau să știu ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastră."

Ea ezită. Apoi deschide ușa mai larg.

„Intră."

Apartamentul ei e mic, înghesuit, plin de fotografii. Pe fiecare perete, pe fiecare raft, pe fiecare masă — fotografii cu același băiat. Copil. Adolescent. Tânăr. Zâmbind. Serios. Jucându-se. Studiind. O viață întreagă condensată în sute de fotografii care acoperă fiecare suprafață disponibilă.

„Ăsta e el," spune ea, arătând spre o fotografie mare înrămată pe perete. „Andrei. Fiul meu."

„Era frumos," spun eu.

„Era inteligent. Excepțional. A terminat liceul cu media zece. A intrat la Politehnică cu nota maximă. Avea viitor. Avea tot."

„Ce s-a întâmplat?"

Ea se așază pe canapea. Îmi face semn să mă așez și eu.

„În 1987, România era iadul pe pământ. Ceaușescu. Foame. Frig. Teroare. Andrei făcea parte dintr-un grup de studenți care distribuiau manifeste anti-regim. Nimic violent. Doar cuvinte. Adevăr scris pe hârtie."

Ea se oprește, respirând greu.

„Au fost prinși. Securitatea i-a luat pe toți. I-au torturat. I-au amenințat. Andrei a fost eliberat după trei zile, dar nu mai era același. Era speriat. Paranoia. Spunea că îl urmăresc. Că o să-l omoare."

„Și?"

„Și pe 15 noiembrie, la ora trei dimineața, a ieșit pe balconul de la etajul șase și s-a aruncat. A aterizat în fața blocului. Am ieșit și l-am găsit. Încă viu. M-a privit. A încercat să spună ceva. Apoi a murit în brațele mele."

Lacrimile îi curg pe față.

„Toată lumea a zis că e suicid. Securitatea a spus că era instabil psihic. Au închis cazul. Nimeni n-a investigat. Nimeni n-a pus întrebări. Vecinii și-au văzut de treaba lor. Colegii lui au tăcut. Profesorii au tăcut. Toată lumea a tăcut."

„Dar... dumneavoastră credeți că nu a fost suicid?"

Ea mă privește direct în ochi.

„Andrei era la etajul patru. Apartamentul nostru. Nu aveam acces la etajul șase. Ușa era închisă. Cum a ajuns acolo?"

Simt un fior pe șira spinării.

„Securitatea l-a dus acolo. L-a aruncat. Și au făcut să pară suicid. Dar nimeni nu vrea să audă asta. Nici atunci. Nici acum."

„De ce nu ați spus nimic?"

„Am încercat. Am mers la poliție. Mi-au spus să tac. Am mers la ziar. Mi-au închis ușa în față. Am mers la vecinii care au auzit zgomote în noaptea aia. Toți au spus că nu au auzit nimic. Toți au tăcut. Pentru că tăcerea e sigură. Adevărul te ucide."

Tăcem amândouă.

„După revoluție," continuă ea, „am încercat din nou. Am cerut deschiderea dosarului. Mi-au spus că dosarul a fost pierdut. Nu există probe. Nu există martori. Nu există nimic."

„Îmi pare atât de rău."

„Nu vreau să vă pară rău. Vreau să știți. Vreau ca cineva să știe că fiul meu nu s-a sinucis. Că a fost asasinat. Și că toată lumea a știut și nimeni n-a făcut nimic."

Mă ridic să plec. La ușă, mă întorc.

„De ce mi-ați spus mie?"

Ea zâmbește trist.

„Pentru că ați întrebat. În treizeci și șapte de ani, sunteți prima persoană care a întrebat."

Plec din apartamentul ei cu inima grea.

Noaptea următoare, la ora trei, o aud din nou plângând.

Dar de data asta, plâng și eu.

Pentru Andrei. Pentru mama lui. Pentru toți cei care au murit și ale căror povești au fost îngropate în tăcere.

În săptămâna următoare, încep să cercetez. Caut dosare vechi. Caut articole din 1987. Caut orice informație despre grupul de studenți din care făcea parte Andrei.

Găsesc ceva. Un articol într-un ziar mic, arhivat. "Student găsit mort în fața blocului. Suicid. Familia devastată."

Dar găsesc și altceva. O listă. O listă cu nume. "Membri suspecți ai grupului anti-stat, noiembrie 1987."

Pe listă: Andrei Popescu. Și alți zece studenți.

Caut ce s-a întâmplat cu ceilalți. Șapte au supraviețuit. Trei au murit în "accidente" în lunile următoare.

Andrei a fost primul.

Scriu totul într-un articol. Îl trimit către ziarele mari. Către televiziuni. Către site-uri de investigație.

Niciunul nu răspunde. Sau răspund cu "Nu e de actualitate." "Nu avem dovezi." "E prea controversat."

Dar un site mic de istorie recentă publică. Articolul se numește: "Studenții pierduți ai lui 1987: Andrei Popescu și moartea care nu a fost suicid."

Nu schimbă nimic. Nu aduce justiție. Dar aduce adevărul la lumină.

Printez articolul. Cobor la etajul trei. Bat la ușa vecinei.

Ea deschide. Îi întind articolul.

„Ce e asta?"

„Citește."

Ea citește. Lacrimile îi încep să curgă. Dar de data asta, nu sunt doar lacrimi de durere. Sunt lacrimi de ușurare.

„Mulțumesc," șoaptește ea. „Mulțumesc că ați crezut."

„Cu plăcere."

„Poate acum pot să dorm," spune ea.

În noaptea următoare, la ora trei, aștept să o aud plângând.

Dar nu aud nimic.

Tăcere completă.

Și sper că, în sfârșit, după treizeci și șapte de ani, ea doarme în pace.