Ușa de metal s-a trântit în spatele lui cu un ecou rece.
Ion a rămas o clipă nemișcat, cu haina strânsă la piept. Mirosul de spital vechi — clor, praf, transpirație — i-a urcat în nări și l-a făcut să clipească repede, ca și cum ar fi vrut să uite unde e.
„Vizitatorii au voie doar zece minute”, i-a spus asistenta fără să-l privească, scriind ceva pe o foaie pătată de cafea.
El a încuviințat, tăcut. Zece minute — după treizeci de ani.
Coridorul era lung, luminat de neoane tremurătoare. Pe pereți, vopseaua scorojită cădea în fâșii subțiri, ca pielea veche. Dintr-o cameră se auzeau tuse, din alta un aparat care piuia ritmic. Ion mergea încet, ținând în mână o pungă de plastic. În ea, o portocală, o cutie de bomboane și o poză înrămată.
S-a oprit în dreptul camerei 17. Pe ușă scria: „Pacienți cronici – acces restricționat”. A bătut de două ori, apoi a intrat.
Pe patul din colț, o femeie slabă, cu părul alb și ochii închiși, respira greu.
Ion s-a apropiat fără zgomot.
— Mamă…
Femeia nu a reacționat. A ridicat mâna tremurând și i-a atins obrazul fără să deschidă ochii.
— Ți-ai adus aminte, a murmurat ea. Credeam că nu mai vii.
El s-a așezat pe scaunul de lângă pat.
— Am avut treabă, mamă. Muncă multă.
— Treabă... Muncă... Asta zici de treizeci de ani.
Ion și-a strâns pumnii în poală. În spatele lui, geamul crăpat lăsa vântul să intre în șoapte.
Pe noptieră, o cană fără toartă, un ceas digital, o Biblie și o bucată de pâine uscată.
— Ți-am adus portocale, a zis el. Ți le plăceau mereu.
Ea a zâmbit slab.
— Acum nu mai pot mesteca. Dar miroase frumos.
S-au privit fără cuvinte. În privirea ei era o blândețe ciudată, care nu lăsa loc de reproșuri, deși tăcerile dintre ei erau mai grele decât aerul din salon.
Când a ieșit, asistenta l-a oprit pe hol.
— Domnule, femeia aceea n-are pe nimeni. Ați putea să veniți mai des, e singură.
Ion s-a întors și a privit înapoi spre ușă.
— O să vin.
— A zis că mai are un fiu. Ați ști ceva de el?
Ion a înlemnit.
— Un fiu?
— Da. Cică l-a dat la stat când era mic. Nu mai știe nimic de el.
El a dat din cap, mecanic.
— Nu… n-am auzit.
Și a plecat.
Trei zile mai târziu s-a întors, cu un buchet de flori ieftine. Femeia dormea. Pe pervaz, razele de soare desenau forme lungi peste cearșaful albastru.
Ion s-a așezat și a scos poza din pungă.
În ea, doi copii mici — un băiat și o fată — stăteau într-o curte cu gard de scânduri.
Ea s-a trezit încet.
— Ce e acolo?
— Noi, mamă. Eu și frate-miu. Ții minte?
— Țin. Dar nu mai știu care ești tu.
Ion a simțit un nod în gât.
— Eu sunt cel care a rămas.
— Nu. Tu ești cel care a plecat. Celălalt a rămas, zise ea și întoarse capul spre geam.
Când femeia a murit, nimeni nu a venit la înmormântare. Doar Ion, care a stat în ploaie cu mâinile în buzunar, fără să spună nimic.
După slujbă, preotul i-a dat un plic vechi, găsit în dulapul din salon.
Pe el scria: „Pentru fiul meu care s-a întors.”
Ion l-a deschis. Înăuntru, o scrisoare scurtă:
> „Dacă ai găsit asta, să știi că te-am iertat demult.
Dar să nu uiți — ai avut un frate.
L-au luat de la mine când erai mic. Spune-i că îl iubesc.
Îl chema Andrei.”
Ion s-a aplecat și a privit spre pământul reavăn. A scos din buzunar o hârtie mototolită: era cererea lui de adopție, semnată cu numele Andrei Petrescu.
A zâmbit amar.
După treizeci de ani, aflase că mama pe care venise s-o ierte… nu fusese, de fapt, mama lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu