$$$

 

Două fețe serioase, două buchete de flori împachetate în celofan și două genți grele de vise și reguli. Imaginea aceasta nu e doar despre școală. Este o fereastră spre o altă lume – cea în care elevul nu întreba, ci asculta. Nu comenta, ci executa. Nu visa cu voce tare, ci șoptea în banca a doua, sperând să nu fie chemat la tablă.

Generațiile de altădată purtau uniformă ca pe o armură a disciplinei, iar prima zi de școală era aproape o ceremonie militară. Copiii respectau dascălii cu o solemnitate aproape religioasă. Știau formulele de adresare, păstrau liniștea și mergeau cu mâinile la spate pe coridor. Dar acel respect venea, adesea, nu din admirație, ci dintr-un sentiment de teamă.

Erau elevi care știau poezii pe de rost, dar nu îndrăzneau să întrebe „de ce?”. Care aveau note bune, dar rareori încredere. Care se înclinau în fața învățătoarei, dar nu își cunoșteau propria valoare. Era o educație a rânduielii, dar nu mereu și a bucuriei.

Totuși, acești copii au crescut mari. Unii au devenit profesori mai blânzi, alții părinți mai empatici. Au înțeles, poate târziu, că respectul adevărat nu se naște din frică, ci din încredere. Și că școala nu trebuie să fie doar despre ascultare, ci mai ales despre curajul de a pune întrebări.

Această fotografie nu e o critică. E un memento. Să nu uităm ce-a fost, dar să fim siguri că vrem mai mult pentru copiii de azi. O școală cu reguli, da – dar și cu zâmbete. Cu efort, dar și cu libertate. Cu profesori demni – dar și prieteni.

   - România noastră-