vineri, 1 august 2025

$$$

 Fefeleaga.

De aici a început totul.Eram în clasa a șasea și făcusem o nefăcută. M-am băgat în "combinațiile" dirigintei mele și nu i-a căzut bine. Am avut alegeri pentru poziția de comandant de detașament (eram pionieri),m-am băgat,am candidat și le-am câștigat. Diriginta avea însă o altă opțiune, era o fată, cea mai bună din clasă la învățătură.

Represaliile nu au întârziat. Diriginta mea era și profesoara mea de limba română. Am rămas corigent în trimestrul întâi, corigent în trimestrul doi și la un pas de a rămâne repetent.

În trimestrul trei, diriginta ne-a dat tema pentru acasă: să scriem o compunere despre cum ne imaginăm noi că va fi viața Fefeleagăi după ce îl vinde pe Bator.

Pentru cei care nu își mai aduc aminte, în nuvela "Fefeleaga" de Ion Agârbiceanu, personajul principal, Fefeleaga, o femeie văduvă, își vinde calul, Bator, pentru a putea plăti înmormântarea ultimului ei copil, Păunița.

Mai detaliat, povestea Fefeleagăi este una de suferință și sacrificiu. Rămasă singură cu cinci copii după moartea soțului, ea muncește neîncetat pentru a-i crește, ajutată de calul ei, Bator. Însă, copiii mor rând pe rând, iar Fefeleaga, deja bătrână și slăbită, este nevoită să vândă calul, singura ei alinare și tovarăș, pentru a putea înmormânta ultimul copil, Păunița. Această despărțire este plină de durere pentru ea, deoarece Bator reprezenta și o amintire a familiei sale.

Am scris compunerea, am scris cum aș fi văzut eu viața Fefeleagăi începând cu a doua zi,după vânzarea calului.Una tristă.Cum ar fi putut fi altfel,pentru o femeie care pierduse tot,dar absolut tot.

În următoarea oră de limba română, cu un ton sobru, metalic, dar și ușor ironic, diriginta m-a întrebat dacă am scris compunerea. Am răspuns cu un "da" abia șoptit. M-a ridicat în picioare și m-a pus să o citesc. Inima îmi bătea în piept ca pistonul unei locomotive cu abur.

Am început să citesc.

"Mai tare!" a tunat diriginta.

Și am citit.Mai tare...

Când am terminat, mi-a fost teamă să ridic ochii din caiet. Se făcuse o liniște nefirească în clasă. Nimeni nu zicea nimic. Mi-am ridicat privirea. Diriginta plângea.

Tu ai scris asta?Glasul îi tremura iar cuvintele ei pluteau în aer oscilând între mirare și emoție.

Da, am îngăimat eu,cu glasul gâtuit.Cuvintele mi-au ieșit greu, ca și cum ar fi trebuit să le scot dintr-un loc ascuns,unde nu aș fi dorit să le vadă nimeni.

Mi-a dat 10.

Apoi, în aceeași zi, m-a dus la Casa Pionierilor și m-a înscris la Cenaclul Flacăra. Erau nume grele acolo: Ioan Evu, Eugen Evu, Dumitru Hurubă, Trupa Canon.Iv Martinovici,Victor Niță și alții

Am trecut clasa, ba mai mult, în anii următori am avut doar 10 la română. Și la liceu a fost la fel (Liceul Pedagogic, prima treaptă). M-a ochit profesoara de română din prima și m-a băgat în cercul literar al liceului.(Liceul avea și revistă proprie,îmi aduc aminte că am publicat și eu în revista aia ).Am continuat să merg și la Cenaclul Flacăra, mă simțeam bine acolo. Cu sprijinul "adulților" de acolo am scos un mic volum de poezii. Se numea Excelsior.

De fapt, era o plachetă scoasă în tiraj mic.(buget mic, tiraj mic) Am pierdut-o, nu am mai găsit-o și regret asta.

În treapta a doua de liceu, am lăsat-o mai moale cu metaforele. Eram la liceul auto, deveniseră prioritare motoarele, raliurile, mașinile și aproape toți băieții ne visam șoferi de TIR.

În ultima clasă de liceu, profesoara de română ne-a cerut să scriem fiecare, dacă dorim, un catren pentru tabloul aniversar de sfârșit de an, drept motto,urmănd ca ea să decidă care va fi ales.Și am scris.

Motto-ul scris de mine suna așa:

Deschideți porțile. Venim.Cu ochii inundați de soare,

Ne întrupăm din raza lui,ca fructul întrupat din floare.

Pășim pe trupul unei veri,spre rodul toamnelor albastre.

Deschideți porțile. Venim.E ziua împlinirii noastre.

Profesoara m-a întrebat dacă sunt ale mele, dacă nu le-am copiat de undeva, și mi-a promis că va verifica "la sânge".

A verificat. N-avea ce găsi. Versurile erau ale mele. Și, într-un final, au ajuns motto pe tabloul aniversar, dar și pe fluturașii de absolvire.

Cam asta a fost mica mea aventură literară, de început. Mi-am mai exersat metaforele în scrisorile și cărțile poștale pe care le trimiteam Romanitei.Da, totul a început cu Fefeleaga.

Aș fi putut avea un alt destin, o altă menire. A fost alegerea mea. Dar, cum spune Edith Piaf: Non, je ne regrette rien.

Dar mai am timp.(Dacă îmi dă Dumnezeu).Mai am timp să scriu.Ce ziceți?


https://www.youtube.com/watch?v=Q3Kvu6Kgp88

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$$

 DE CE OARE VOR TOȚI SĂ NE VADĂ ÎNGENUNCHIATI!.... PENTRU CĂ SUNTEM O ENIGMA PENTRU MULȚI.  Zona geografică în care se află astăzi România, ...