***

 DREPTUL LA NEUITARE… 21 decembrie 1905. Călugăria tânărului teolog Victor (Visarion) Puiu, la Catedrala Episcopală din Roman. 

În lucrarea autobiografică „Însemnări din viața mea” (1944), mitropolitul Visarion Puiu consemnează un episod important din anii tinereții, anii formării sale duhovnicești, care s-a petrecut în iarna anului 1905, la Catedrala din Roman.

 Tocmai obținuse licența în teologie la Facultatea de Teologie din București și avea în față două drumuri: căsătoria, sau călugăria. Iată contextul și deciziile luate de tânărul teolog Victor Puiu, care în decembrie 1905, s-a stabilit la Catedrala Episcopală din Roman, unde avea să devină monahul Visarion. 

Iată cum s-au petrecut lucrurile, în acele momente decisive pentru cariera sa eclesiastică: „Aveam de ales între preoția de mir și monahism. Dar îmbierile spre căsătorie ce mi le făceau colegii și câțiva cunoscuți din București au fost întrecute de dorința mai puternică ce aveam de a intra în monahism. Pe atunci foarte rar intrau teologii în călugărie (…) de aceea dorința grupului nostru de cinci colegi, de a intra în monahism după terminarea studiilor universitare, era primită cu glume de ceilalți studenți și de familiile noastre.

 În ce privește hotărârea mea de a intra în călugărie, ea se datorește unei îndelungate reflectări (…).

În acest scop, îmi trebuia un loc unde să mă așez, cu o cât de slabă ocrotire. După ce am cercetat pe rând cele două mitropolii de la Iași și București și toate episcopiile și după ce m-am consultat cu colegul Ilarion Mircea (viitor arhiereu Ilarion Băcăuanul n.n.), care se călugărise în Episcopia Romanului, unde era episcop asprul călugăr Gherasim Safirin, mi-am ales loc de metanie Episcopia Romanului, de care mă legau și atâtea dulci amintiri din primii ani ai seminarului, neținând seama nici de nedumerirea și compătimirile prietenilor, nici de îmbierile ademenitoare ale lumii mirene pentru căsătorie, care înadins parcă se iveau mai puternice de îndată ce am prezentat Sf. Sinod cererea de tundere în călugărie (…).

De aceea, în deplină înțelegere cu episcopul Gherasim Safirin și cu ierodiaconul Ilarion Mircea, care m-a luat sub mantie, devenindu-mi astfel naș de călugărie, tunderea mea în călugărie s-a săvârșit într-o geroasă dimineață de iarnă, la 21 decembrie 1905, în Catedrala din Roman, nefiind de față decât episcopul Gherasim Safirin, care mi-a citit rugăciunile, Ilarion care mă avea sub aripile mantiei sale și doi cântăreți ai stranei, într-un semi-întuneric rece, luminat numai de candelele catapetesmei și de lumânările ce țineam noi în mână. 

Astfel, mi-am început acest act eroic la Roman, plin de nespusă mulțumire sufletească pentru norocul de a fi sub ocrotirea unui episcop iubitor de monahism și în tovărășia unui coleg cu o mare lărgime și bunătate de suflet rară, cum era Ilarion, până în ianuarie 1907, când am plecat pentru continuarea astudiilor la Kiev (…).

Și dacă anii internatului teologic din București au fost cei mai frumoși ani ai tinereții mele, apoi cei doi ani petrecuți în Episcopia Romanului au fost cei mai frumoși ani ai călugăriei mele”.