$$$

Un avocat își cumpără un BMW ultimul model și se duce la tribunal să se laude în fața colegilor săi.

Ajunge acolo, parchează, și când să iasă, trece un camion și ii smulge portiera.

Iese avocatul și incepe să blesteme, să injure, și continuă așa până vine Politia.

Politistul care era la fata locului se uită la avocatul care in continuare era foarte agitat și ii zice:

- Cum puteti fi atat de materialist? Nu v-ați dat seama că atunci când a trecut camionul și v-a smuls portiera, v-a rupt și mâna??

Avocatul se uită la mână și pe un ton foarte răstit zice:

-La naiba! Unde imi este Rol ex-ul?

$&&

 Două blonde sar de zor pe creanga unui copac. Un cetăţean trece pe acolo şi le zice:

– Nu mai săriţi, o să cădeţi cu creangă cu tot şi o să vă loviţi!

Blondele nu-l bagă în seamă şi continuă să sară. La câteva momente după aceea se rupe creanga cu ele şi cad. După ce îşi revin din şocul loviturii, fug după cetăţean:

– Nenea, nenea, dar în palmă ştiţi să ghici ţi?

$$$

 Un englez, un francez, un chinez şi un român au o dispută în legătură cu naţionalitatea lui Adam şi Eva.

Englezul:

– Au fost cu siguranţă englezi. Numai un gentlemen adevărat poate oferi jumătate din singurul măr doamnei sale!

Francezul:

– Nu, ei au fost cu siguranţă francezi – numai o franţuzoaică poate să se ofere pentru numai jumătate de măr!

Chinezul:

– Nu sunt de acord. Ei au fost cu siguranţă chinezi deoarece numai unei perechi de chinezi le stă în putere să populeze în aşa timp scurt tot Pământul!

Românul :

– Nu domnilor, greşiţi cu toţii, ei erau români: stăteau în fundul gol pe pietre, nu aveau decât un măr pe care şi pe acela trebuiau să-l împartă între ei, dar cu toate acestea credeau că sunt  în Rai.

&&&

 La un moment dat, Bula ajunge intr-o mare criza de bani. Se gandi sa mearga la vecinul lui , Itic si sa-i ceara 2 lei, ca imprumut pana la primavara.

Itic il asculta atent, apoi ii zise:

– Bine, iti dau 2 lei imprumut pana la primavara, dar imi lasi toporul

ca zalog, iar la primavara imi dai 4 lei inapoi, altfel nu ne invoim. E bine?

Mai de voie, mai de nevoie, intr-un final Bula se invoi. Lasa toporul ca zalog, lua banii si dadu sa plece. Insa Itic il striga:

– Bai Bula! Ia fii atent la mine, la ce m-am gandit. La primavara stiu ca o sa-ti fie greu sa-mi dai inapoi cei 4 lei, ca iarna e lunga si grea, asa ca stii ce? Ia da tu acum 2 lei inapoi, si la primavara iti mai raman de dat doar 2 lei, ce zici, o sa-ti fie mai usor?

Bula se gandi putin si recunoscu, in sinea lui, ca Itic are dreptate si ca uite, e un vecin adevarat, asa ca se invoi, ii dete inapoi cei 2 lei si pleca acasa ceva mai usurat.

Insa pe drum tot calcula:

– Hmmm! Bani nu am, topor nu am, insa m-am ales cu o datorie de 2 lei, si totusi nu a fost nimic in neregula…!

P.S. Azi, Itic si-a schimbat numele si acum se num este FMI!

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai 1594: În această zi, a murit Tintoretto, pictor italian.Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneţia) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai şcolii veneţiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renaşterii.În tinereţe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire („in modo robusto”) porţile oraşului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al muzeului Prado din Madrid şi făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie 2007. 

Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat (boiangiu = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menţinându-şi această preocupare şi mai târziu de-a lungul activităţii sale artistice. E posibil ca artistul să fi moştenit de la tatăl său extraordinarul simţ al culorilor, stilul dinamic şi ferm. Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuţia picturilor a fost supranumit şi Il Furioso, iar folosirea dramatică a perspectivei şi a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc.Tintoretto şi-a dedicat artei toată energia şi tot entuziasmul, lăsând posterităţii o operă de o forţă dramatică unică.

Tintoretto s-a născut la 29 septembrie 1518 în Veneția, petrecându-și copilăria între vasele cu vopsele ale tatălui său. Nu se știe unde și-a făcut ucenicia artistică, dar primele sale lucrări sunt apropiate de manierismul lui Parmigianino (1503-1540) sau de stilul lui Andrea Schiavone (1510-1563). Tintoretto și-a format propriul stil, îndeosebi exersând cu perseverență desenul, studiind sculpturile, desenele și gravurile colecțiilor venețiene. În 1539 era deja un pictor independent, cum reiese dintr-un act elaborat de un notar public, în care regăsim numele lui Tintoretto. Acesta avea pe atunci 20 de ani și locuia în Campo San Cassiano, în apropierea podului care duce spre biserica Santa Maria Mater Domini. În 1550 se căsătorește cu Faustina de Vescovi, fiica comandantului gărzii de la Scuola Grande di San Marco. Cu doi ani mai înainte executase pentru această instituție compoziția Minunea Sfântului Marcu sau Sfântul Marcu salvând viața unui sclav („Miracolo dello schiavo”). Această operă, elaborată la vârsta de 30 de ani, entuziasmează pe contemporani, în ea se regăsește echilibrul ideal: cantitatea și calitatea, culoarea și forma sunt introduse în scenă în mod alternativ, corelate în mod remarcabil cu concepția structurală a tabloului. Scuola refuză totuși această operă, considerându-o prea originală. Nu au lipsit și alte critici. Astfel scriitorul Pietro Aretino (1492-1556) îi impută graba cu care lucrează („fa presto") și - din această cauză - înclinația spre neglijență, care va dispărea o dată cu vârsta maturității.

De-a lungul vieții sale, Tintoretto lucrează pentru diferite scuole venețiene, care își pierduseră cu timpul caracterul religios, transformându-se în instituții laice de binefacere cu mari resurse financiare, ca urmare a donațiilor provenite din partea membrilor și a altor persoane caritabile. Calitatea de membru într-o asemenea instituție era o chestiune de prestigiu, fiind o dovadă a înaltului nivel social și financiar al unui cetățean al Veneției, și se obținea după o triere foarte severă. În 1564, Scuola Grande di San Rocco decide să fie aduse modificări ornamentelor de pe tavanul sălii de ședințe a comisiei de supraveghere din Albergo. Se instituie un concurs în vederea executării lucrării. Înainte ca alți pictori să-și fi depus propunerile, Tintoretto prezintă o pictură ovală elaborată într-un timp foarte scurt și obține comanda. În 1565, o dată cu finisarea primei părți a acestei comenzi, Tintoretto devine membru în Scuola Grande di San Rocco, contribuția lui constând în decorarea sediului acestei instituții. Până în anul 1587 realizează 58 de picturi pentru cele două nivele ale clădirii.

În sala Albergo, pe unul din pereți, se pot vedea trei tablouri înfățișând patimile Domnului: Drumul Golgotei, Ecce Homo, respectiv Iisus înaintea lui Pilat. În aceste opere, ca și în alte creații târzii, Tintoretto acordă o atenție tot mai sporită surprinderii într-o lumină precisă a detaliilor, se străduiește să dea ritm viziunii sale, reprezentând relieful blocului prin accentuarea distribuirii umbrelor profunde și prin indicarea luminii în anumite părți ale arhitecturii. Tintoretto așează culorile constructiv, pictând spațiile și formele prin trăsături de penel îndrăznețe și lungi.Tabloul intitulat Răstignirea poate fi admirat și astăzi în Scuola di San Rocco, în locul lui orginal, pe zidul opus intrării principale. Printre cei, asupra cărora această pictură a avut un efect covârșitor, au fost și pictorii flamanzi Rubens și Van Dyck. În această adevărată dramă a luminii și a umbrei, Tintoretto ia poziție în mod evident în favoarea construcției bogate în detalii, care se deosebește de structura teatrală și geometrică a unor opere anterioare. El ne invită să participăm la evenimentele înfățișate de el.

Tintoretto a condus un atelier de creație, unde, alături de alți ucenici, i-a inițiat în arta picturii și pe proprii copii. Dintre aceștia, trei devin pictori: Marietta, Domenico și Marco. Situația lui financiară se îmbunătățește și își permite să cumpere o casă pe malul lui dei Mori, în preajma bisericii Madonna dell'Orto, pentru care realizează câteva picturi. În toamna anului 1579 Tintoretto primește o comandă din partea prințului Gonzaga de Mantova pentru pictarea a patru tablouri. După terminarea acestor lucrări este invitat la curtea din Mantua pentru a supraveghea personal amplasarea pânzelor. Probabil aceasta este singura lui călătorie în afara Veneției. Unii istorici de artă presupun că în tinerețe ar fi vizitat și Roma, lucru sugerat de influența evidentă exercitată de sculpturile lui Michelangelo asupra creației sale. Pe data de 30 martie 1594, Tintoretto își redactează testamentul în care își desemnează soția ca fiind principalul său moștenitor. Câteva luni mai târziu se îmbolnăvește în cursul epidemiei de ciumă și moare la 31 mai 1594 în Veneția, în vârstă de 75 de ani. Este înmormântat în biserica Madonna dell'Orto.

Surse:

Adolfo Venturi: Storia dell'arte italiana. Milano 1902-1929

Theodor Hetzer: Venezianische Malerei. Stuttgart 1985

https://www.settemuse.it/pittori_scultori_italiani/tintoretto.htm

http://www.jacopotintoretto.org

https://www.britannica.com/biography/Tintoretto

http://www.artnet.com/artists/tintoretto/

http://www.artnet.com/artist s/tintoretto/

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai1859: În această zi, a fost inaugurat orologiul din turnul clădirii Parlamentului britanic (Big Ben) Big Ben (Marele Ben) este porecla marelui clopot al ceasului din turnul de nord al Palatului Westminster din Londra. Acest nume utilizat atât în cazul clopotului, cât şi al ceasului şi chiar al turnului cu ceas. Big Ben este cel mai mare ceas cu clopot şi patru feţe, şi al treilea turn cu ceas ca înălţime din lume.

Big Ben a fost cel mai mare ceas cu patru feţe din lume, fiind depăşit între timp de Turnul cu ceas Allen-Bradley din Milwaukee, Wisconsin. Acest ceas însă nu are clopot, deci ceasul din Westminster încă este cel mai mare ceas cu patru feţe şi clopot din lume.Ceasul şi feţele sale au fost proiectate de Augustus Pugin. Feţele sunt fixate într-un cadru de fier cu diametrul de 7 m, care susţine 312 bucăţi de sticlă de opal. Unele din bucăţile de sticlă pot fi înlăturate pentru inspectarea braţelor. Cadrul fiecărei feţe este aurit. La baza fiecărei feţe este gravată inscripţia în latină: „DOMINE SALVAM FAC REGINAM NOSTRAM VICTORIAM PRIMAM”care se traduce Doamne, apără pe a noastră regină Victoria Întâia. Orarul este de 2,7 metri lungime, iar minutarul are 4,3 metri lungime.

Când focul a mistuit Palatul Westminster în 1834, politicienii britanici au organizat un concurs în urma căruia să aleagă cel mai bun proiect pentru o nouă clădire a Parlamentului. Proiectul câştigător, realizat de sir Charles Barry, a fost al unui palat în stil gotic, bogat ornamentat, care avea un impresionant turn cu ceas. Orologiul urma să aibă câte un cadran pe cele patru laturi ale turnului. The Office of Works, o agenţie guvernamentală britanică, ceruse construirea „celui mai mare ceas din lume, un adevărat «Rege al ceasurilor»“. Acest ceas a devenit ulterior unul dintre simbolurile Londrei, sunetul distinct al clopotelor sale fiind renumit în lumea întreagă. El poartă numele Big Ben, deşi iniţial acest nume se referea doar la clopotul lui cel mare. 

Lucrările la turnul de 96 m au început în 1843.Trei ani mai târziu se căuta un meşter care să făurească un ceas a cărui eroare să nu depăşească o secundă pe oră. Sarcina era de-a dreptul covârşitoare. Situate pe feţele turnului, acele ceasornicului aveau să fie bătute de vânt, zăpadă şi gheaţă. Mai mult, ele aveau să fie locul de popas al porumbeilor. Toate acestea ar fi afectat mişcarea pendulului, de a cărui oscilaţie depindea buna funcţionare a orologiului. În timp ce specialiştii se gândeau cum să rezolve problema, orologierul Edmund Beckett Denison a venit cu un proiect corespunzător, iar un mare meşter ceasornicar a primit sarcina de a-l realiza. Deşi, după doar doi ani, ceasul era gata, el a zăcut în atelierul meşterului încă cinci ani, până când a fost terminat şi turnul.În acest timp, Denison a inventat un dispozitiv care ar fi protejat pendulul de factorii externi, asigurându-se astfel precizia ceasului.Odată finalizat mecanismul, următorul pas era realizarea clopotelor. La o turnătorie din nord-estul Angliei s-a turnat clopotul care avea să anunţe ora exactă. Era însă mult mai mare decât s-a anticipat, cântărind peste 16 tone! Clopotul a fost atât de greu, încât a rupt puntea corăbiei care îl aducea la Londra. Cu toate acestea, corabia a ajuns în cele din urmă la destinaţie. Odată debarcat, clopotul a fost transportat pe o platformă trasă de 16 cai albi până în faţa Parlamentului, unde a fost atârnat de o structură pentru a fi testat.

Respectându-se tradiţia, acestui clopot mare i s-a dat un nume: Big Ben (Marele Ben). Deşi nu se cunoaşte cu exactitate semnificaţia lui, unii susţin că clopotul a fost poreclit după Sir Benjamin Hall, un bărbat robust care lucra în cadrul Parlamentului. Alţii însă consideră că poartă numele boxerului de categorie grea Benjamin Caunt, celebru la acea vreme. Indiferent de originile ei, porecla Big Ben, la început dată doar clopotului care anunţa ora, se referă în prezent la întregul turn cu ceas. Crezându-se că primul ciocan al Big Ben-ului era prea uşor, acesta a fost înlocuit cu unul uriaş, de 660 kg. Dar după câteva luni de probe, clopotul a cedat: a crăpat atât de tare, încât nu a putut fi reparat, iar Big Ben a trebuit dat jos. Metalul a fost topit şi turnat din nou în formă, obţinându-se un clopot de 13,7 t. Şi de această dată, mulţimile s-au strâns pe străzi să vadă trecând noul clopot spre Palatul Parlamentului. Câteva luni mai târziu, odată încheiate şi lucrările la turn, mai multe echipe de bărbaţi au muncit din zori şi până-n seară ca să ridice clopotul cu vinciul în clopotniţă. Astfel, Big Ben s-a alăturat celor patru clopote mai mici care aveau să bată la fiecare sfert de oră. După ce a fost montat şi mecanismul orologiului, şi el destul de greu, în sfârşit „Regele ceasurilor“ era gata să-şi intre în drepturi.Sau cel puţin aşa se părea.

Ceasul a fost pus în funcţiune în ziua de 31 mai 1859. Big Ben a răsunat întâia oară în Londra în iulie 1859, anunţând ora exactă. Succesul însă a fost de scurtă durată. La începutul lui octombrie, clopotul cel mare a crăpat din nou. Şi, cum nu putea fi vorba să fie dat jos din turn, a fost rotit cu 45° pentru ca ciocanul să lovească în alt loc. În plus, ca să nu se repete astfel de incidente, s-a montat un ciocan mai uşor. Big Ben a spart tăcerea abia după trei ani. În pofida neajunsurilor create, tocmai fisura a fost cea care a dat clopotului sunetul inconfundabil de „gong“. În 1924, BBC-ul (British Broadcasting Corporation) a instalat un microfon în apropierea clopotelor şi de atunci transmite astfel ora exactă, ora oficială a Marii Britanii. Opt ani mai târziu, locuitorii ţărilor aparţinând Commonwealth-ului britanic au putut şi ei auzi la radio bătăile Big Ben-ului. Iar azi, sunetele lui melodioase răsună în întreaga lume prin BBC World Service. Deşi ceasul şi clopotele au supravieţuit bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1976 mecanismul de acţionare a clopotelor a căzut răpus de un alt duşman: oboseala metalelor. O mare parte din camera orologiului a fost distrusă. Clopotul cel mare însă nu a fost afectat şi în numai câteva săptămâni el a bătut din nou ora exactă. Totuşi, au trebuit să treacă nouă luni până când orologiul a putut funcţiona din nou bine.

Big Ben a fost o vreme cel mai mare ceas din lume şi încă este cel mai exact mecanism public de măsurare a timpului. Nu e de mirare, aşadar, că ceasuri mici şi mari, de pe toate meridianele lumii, reproduc sunetul caracteristic al acestui simbol englez şi londonez prin excelenţă. De trei ori pe săptămână, un tehnician urcă cele trei sute de trepte de piatră ale turnului, dispuse în spirală, ca să întoarcă manual ceasul. Cu alte cuvinte, rebobinează cablul greutăţii care acţionează mecanismul pendulului. El verifică şi exactitatea orologiului. Pendulul lung de patru metri bate o dată la două secunde. Deasupra lui se găseşte o stivă de monede vechi de un penny. Dacă ceasul rămâne în urmă, tehnicianul adaugă o monedă la stivă, iar dacă o ia înainte, el scoate o monedă...

Surse:

https://www.parliament.uk/bigben

https://www.britannica.com/topic/Big-Ben-clock-London

http://m.ziare.com/magazin/orologiul-din-turnul-cladirii-parlamentului-britanic-implineste-151-de-ani-1018829-font1

http://povestidecalatorie.ro/big-ben-turnul-cu-ceas-al-palatului-westminster-simbol-al-londrei/

https://blog.eurolines.ro/big-ben-povestea-turnului-cu-ceas-din-centrul-londrei/

http://www.descoperalocuri.ro/atractii-turistice /big-ben.html

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai1883: În această zi, s-a născut Onisifor Ghibu, pedagog, considerat unul dintre fondatorii pedagogiei româneşti, şi om politic transilvănean, care a desfășurat o intensă activitate pentru înfăptuirea statului unitar român, membru corespondent al Academiei Române. Născut la Săliște, Sibiu, în 1883 și mort la Cluj, în 1972, Onisifor Ghibu este una dintre cele mai mari personalități ale Universității din Cluj, la a cărei înființare a fost unul dintre principalii contributori, în 1919.

Școala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat liceul la Sibiu și Brașov. A continuat cu studiile universitare la Institutul teologic andreian din Sibiu, pe care le-a desăvârșit, apoi, la Universitatea din București, Budapesta, Strasbourg și Jena, în acest din urmă oraș universitar trecându-și și doctoratul în filosofie, pedagogie și în istorie universală în anul 1909.După absolvire, a ocupat diferite posturi, precum cea de inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914) și cel de profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912). Pe perioada neutralității României, a fost refugiat în București unde a colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei. Pentru această activitate, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte, în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj. Refugiat la Iași în 1916, apoi la Chișinău, din martie 1917, Onisifor Ghibu s-a numărat printre cei care au sprijinit acțiunile revoluționare basarabene din 1917-1918, organizând învățământul în limba română, prin deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. 

A tipărit apoi „Ardealul”, prima „foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul „România Nouă” – „organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.În primul număr a publicat marea „Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – „de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”. Anul 1918 a înseamnat și începutul unei implicări de suflet în problemele noi ale Transilvaniei unite cu România, fiind numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Din această poziție, Onisifor Ghibu s-a implicat direct și hotărâtor în înființarea și deschiderea la Cluj a Universității Daciei Superioare, în 1919, fiind ajutat de alte nume mari ale culturii românești, precum Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga și Emil Racoviță, căruia i-a promis și i-a facilitat înființarea primului Institut de Speologie din lume. El însuși profesor al universității din Cluj, din 1919 și până în 1945, membru al Academiei Române, Onisifor Ghibu a fost un reputat pedagog, dar și militant constant pentru drepturile românilor sub toate regimurile politice.

Pentru activitatea sa permanent naționalistă, antirevizionistă și antisovietică a avut de suferit tot restul vieții după instaurarea forțată a regimului comunist în România.A fost de la început „persona non grata”, cărțile lui fiind interzise. Chiar din 1945, în timpul detenției – fără judecată – în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor „epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană. A fost încarcerat la Caracal, unde a fost deținut, fără proces, peste jumătate de an, fiind rearestat la 10 decembrie 1956 și condamnat la doi ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. După eliberarea sa în 1958, marele profesor a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, lăsând la moartea sa, zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică. În 1983, cu ocazia centenarului nașterii sale, pentru contribuțiile sale științifice și militante, Onisifor Ghibu a fost inclus în Calendarul UNESCO internațional, fiind readus în actualitate, prin numeroase simpozioane, filme, emisiuni radio și TV etc.

Opera:

Limba nouălor cărți bisericești (1905), O călătorie prin Alsacia și Lorena, Țara și școlile ei (1909), Cercetări privitoare la situația învățământului primar și la educația poporală, Despre educație (1911), Școala românească din Ungaria (1912), Din istoria literaturii didactice românești, Universitatea din Cluj și institutele ei de educație (1922), Universitatea românească a Daciei superioare (1924), Portrete pedagogice (1927), Contribuțiuni la istoria poeziei noastre populare și culte (1934), Picu Pătruț din Săliște, Prolegomenă la o educație românească (1941). 

După dispariția sa, cei doi fii, Octavian și Mihai Ghibu au publicat, până în 2010, 33 de volume mari, din manuscrisele rămase după moartea tatălui lor. Între acestea: Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut (Dacia, 1974), Pentru o pedagogie românească (EDP, 1975), Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură, Ziar de lagăr.Caracal 1945, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară 1917-1918, (1992), Chemare la judecata istoriei, În vâltoarea Revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917, Pagini de jurnal, Onisifor Ghibu în corespondență, Amintirile unui pedagog militant, Oameni între oameni etc.

Surse:

Fornade, Dan, Personalități clujene (1800-2007). Dicționar ilustrat, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007

Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române. Dicționar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, București, Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003

http://onisifor-ghibu.ro/DespreOnisiforGhibu.html

https://www.dacoromania-alba.ro/nr22/academicianul_onisifor.htm

https://www.rfi.ro/politica-103686-pagina-de-istorie-onisifor-ghibu-ardeleanul-luptat-unire-basarabia

https://adevarul.ro/cultura/istorie/generatia-marii-uniri-episodul-3-onisifor-ghibu-doua-uniri-condamnare-1_5abf87f9df52022f75410de5/index.html

http://www.rador.ro/2014/10/31/onisifor-ghibu-ped agog-militant/