***

 Din tăcere...

Știu să tac și niciodată n-am vorbit în plus și mult 

Și n-am chinuit cuvântul în enunțuri când l-am pus. 

Din tăcere am cules mierea dulce cum se spune 

Și n-am căutat dispută, nici discordie în lume. 

Știu să tac ca să-mi adun în tăcere vorba bună,

Chiar puțină înțelepciune din tăcere se adună!

Am lăsat pe cei ce vorba știu s-o poarte cu folos, 

Mi-am păstrat tăcerea-n taină ca să mângâie duios. 

Am tăcut de câte ori alte vorbe m-au rănit, 

 În tăcere m-am retras și tăcând am suferit

Nu-l mai judecați adesea, pe cel care n-a răspuns 

Când tăcerea e răspunsul cu înțelepciune, pus!

Știu să tac ca să dau aripi, vorbelor din gândul meu, 

În tăcere și-n credință lângă mine-i Dumnezeu!

În tăcere îmi fac punte între suflet și cuvânt,

Știu să tac, tăcerea este, chiar de aur, pe Pământ!

 

~Aurica Crudu Lalu ~

***

 Venea agale, într-o seară,

Purtându-și pașii prin noroi,

Un biet bătrân, pe-un drum de țară

Și-n urma lui, un car cu boi!

În car, era un braț de paie,

Ce-l adunase din grădină,

Rămas de la ultima claie,

Să-l pună boilor la cină!

Pornise să plouă mărunt,

O ploaie mocănească, deasă,

Iar bietul om cu păr cărunt,

Se îndrepta încet spre casă!

Pe-același drum, în multe rânduri,

Trecuse tot așa, tăcut,

Sărman și încărcat de gânduri,

Dar azi...era mai abătut!

De tânăr și-a pierdut nevasta

Și alta nu și-a mai dorit...

I-a fost destul pe lumea asta

Atâta cât a suferit!

N-a fost deloc ușor...și-apoi,

Cu doi copii mici l-a lăsat,

Crescându-i singur pe-amândoi

Cum Dumnezeu l-a învățat!

I-a îngrijit, le-a dat povață,

Ținându-i cu lapte și miere,

Crezând c-o să-l ajute-n viață

Când nu o mai avea putere!

Dar când îți iei soarta în mâini

Și pleci în lume de acasă,

Îți lași părinții tăi bătrâni,

Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!

Prin minte, gânduri, fel de fel

Au început ca să îi treacă,

Cu-atâtea câte-s peste el,

Privirea în pământ și-apleacă!

Din când în când își îndemna,

Cu o nuia, boii, să meargă

Și-n suflet doruri aduna,

Greu mai putând ca să le șteargă!

,,Haide, Joian! La ce te miri?

Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...

Și se hrănea cu amintiri,

Fiindcă atât i-au mai rămas!

              

Se mai uita din când în când,

Scrutând pământu-n depărtare,

C-o mână, parcă, salutând

Copiii duși peste hotare!

               ☆ ☆ ☆ 

În gând, i-a venit, primul, Nicu,

Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,

Strigând voios: ,,Vine tăticuuu"...

De el îi era cel mai drag!

În urmă cu vreo patru ani,

El a plecat, mai înainte 

Și i-a trimis o dată bani...

Atât...din câte ține minte!

Pe-acasă nu a mai venit,

Prea multe despre el nu știe,

Dar după cum a auzit,

E pe la o măcelărie!

Petrică a fost zilier,

A dus-o greu o vreme bună,

Acuma, e pe-un șantier...

Așa i-a spus acum o lună!

            ☆ ☆ ☆

Cu vocea stinsă de necaz,

Își îndemna săracul boii

Și lacrimile pe obraz

Se-amestecau cu stropii ploii!

Cu grijile care-l apasă,

Ducându-l până-n pragul morții,

Bătrânul a ajuns acasă,

Dar...s-a oprit în fața porții!

În casă, a văzut lumină,

Apoi...se deschisese poarta

Și Nicu, ridicând o mână,

Striga voios: ,,A venit tata!"

Petrică...vai...l-a ajutat

De a băgat carul cu boi...

O, Doamne, cât de minunat!

Erau acasă amândoi!

Însă...sărmanul, ob osit,

Puțin, de car, s-a rezemat,

O clipă doar a ațipit

Și-n acea clipă...i-a visat!

Dorel Mărgan ✍

***

 ~MĂGARII ȘI LIBERTATEA~ (Dedicație pentru zmeu)    Păstorel Teodoreanu

( 𝐟𝐚𝐛𝐮𝐥𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐮𝐦𝐩𝐥𝐮𝐭 𝐩𝐚𝐡𝐚𝐫𝐮𝐥 𝐬̦𝐢 𝐢-𝐚 𝐚𝐝𝐮𝐬  𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐚𝐦𝐧𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝟔 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐡𝐢𝐬𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐫𝐞𝐜𝐭̧𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐬̧𝐢 𝟑 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐝𝐢𝐜𝐭̧𝐢𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐮𝐧𝐞𝐥𝐭𝐢𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧𝐞𝐢 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥𝐞, 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐢𝐧𝐜𝐥𝐮𝐬 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥𝐞𝐛𝐫𝐮𝐥 𝐥𝐨𝐭 ”𝐍𝐨𝐢𝐜𝐚 - 𝐏𝐢𝐥𝐥𝐚𝐭” 𝐜𝐮  𝐒𝐞𝐧𝐭𝐢𝐧𝐭̧𝐚 𝐓𝐫𝐢𝐛𝐮𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐌𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫 𝐚𝐥 𝐑𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐚 𝐈𝐈-𝐚 𝐌𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐝𝐨𝐬𝐚𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐫. 𝟐𝟎𝟏/𝟏𝟗𝟔𝟎.)

Măgarii, odată, sfat ţineau în turmă.

Au vorbit cei tineri mai întâi; pe urmă,

Lovind cu piciorul de trei ori pământul,

A făcut tăcere şi a luat cuvântul

Un bătrân. Cu toţii smeriţi ascultau,

Căci, pe cât se spune, printre dânşii n-au

Avut niciodată în împărăţie

Un măgar ca dânsul mai de măgărie.

În față-i nici unul nu crâcnea măcar:

Era cel mai tare şi mare măgar.

"Fraţi(le zise dânsul potrivindu-şi glasul)!

Libertăţii noastre cred că-i sună ceasul.

Pentru vecinicie, vechi regim, dispari!

Căci la vremuri nouă, vrem şi noi măgari!

Ierarhie? Lege? Le vom face scrob!

De-acuma nici unul nu mai fie rob!

Să nu ne mai pese de păstor şi nici

De stăpân şi bice: suntem bolşevici!

Clipa mântuirii de când o aştept!

Omul e despotic, barbar şi nedrept.

În puf îşi răsfață javra lui de fox

Şi noi stăm în iesle! Nu-i un paradox?

Nu-i o nedreptate din cele mai crude?

Dar cine ne ştie şi cine ne-aude?

De mâncăm bătaie, de trăim sau ba,

Ce le pasă celor de la S.P.A.?

Pentru Comitetul plin de putregaiuri

Suntem o insultă şi-un pretext de ceaiuri!

-Răcni revoltatul din adâncul guşii-

Au ajuns măgarii mai tembeli ca ruşii!"

Şi spre-a da o pildă, însuşi oratorul

Zvârli din copită, omorând păstorul.

Atunci, în urale, tribul urechet

Izbucni făcându-l şef de soviet.

Stăpânul, argaţii veniră la rând.

I-au ucis măgarii pe toţi, până când,

Nemaifiind oameni în acest infern,

Au ajuns să vie dânşii la guvern.

Toate, cale-vale, au mers până-n iarnă,

Dar când începură fulgii albi să cearnă

Frigul şi tristeţea pe satul pustiu,

Un măgar mai tânăr zise: "Bine, ştiu

Că-i frumos regimul libertăţii, dar

Observ că ovăzul ni se dă mai rar.

Aveam înainte fân, de toate cele,

Iar acum nici paie n-ai fără cartele.

De ce să ucideţi sluga şi stăpânul,

Când nu ştie nimeni să cosească fânul?

Nu erau comisii de-aprovizionare,

Nici măgari miniştri, dar era mâncare!"

N-avu timp sărmanul să sfârşească! Şeful

A şi dat porunca - vrând să-i taie cheful

De-a vorbi - să fie ucis veneticul,

Motivând sentinţa: pact cu inamicul.

Şi, spre siguranţă, ca să-şi ţină gura

Şi ceilalţi supuşi, întronă cenzura ;

Iar pentru aceia ce-or avea-ndrăzneală

Atacând Guvernul, Curtea Marţială.

"Poate ghilotina şi cu puşcăria

Să vă mai deprindă cu democraţia",

Le explică şeful, foarte încântat

C-a-ntrodus regimul cel mai democrat.

Dar fânul şi orzul fiind tot mai rari,

A pierit de foame ţara de măgari.

Şi în faţa bietei turme decedate

A murit şi şeful...

Dulce libertate!

𝐌𝐨𝐫𝐚𝐥𝐚

𝐀𝐮𝐳𝐢𝐢 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐭̧𝐢𝐧 𝐦𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐜𝐚̂𝐧𝐝.

𝐂𝐮𝐦 𝐚𝐦 𝐜𝐮𝐦𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐭-𝐨, 𝐭𝐨𝐭 𝐚𝐬̧𝐚 𝐨 𝐯𝐚̂𝐧𝐝.

𝐃𝐞 𝐦𝐨𝐫𝐚𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐭̧𝐢:

𝐒𝐚̆ 𝐯-𝐨 𝐭𝐚̆𝐥𝐦𝐚̆𝐜𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐝𝐨𝐦𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̧𝐢.

***

 SCRISUL, TEZAUR UNIVERSAL 

      Baltagul 

     Mihail Sadoveanu

 

Scris în 1930, în preajma împlinirii a 50 de ani de viață și după un sfert de veac de activitate literară fecundă, acest roman, aproximativ al 45-lea volum al scriitorului, reprezintă una dintre cele mai înalte realizări ale prozei românești. După cum spunea George Călinescu, "Romanul "Baltagul" este un adevărat poem al naturii și al sufletului omului simplu, o "Miorița" în dimensiuni mari."

Subiectul, extrem de simplu, este cunoscut: Vitoria Lipan pleacă pe urmele soțului ei, Nechifor - care plecase în urmă cu 73 de zile, la Dorna, să cumpere o turmă de oi și întîrziase foarte mult. Bănuiala că s-a întâmplat o nenorocire o macină ca un "vierme neadormit", astfel că se hotărăște să plece în căutarea "omului ei care nu era lîngă dînsa". 

Pleacă împreună cu fiul ei, Gheorghiță, urmând întocmai drumul pe care-l parcursese Nechifor Lipan. La Dorna află că bărbatul ei cumpărase 300 de oi, după care plecase călare, alături de alți doi tovarăși. Acțiunea încordată a romanului îl menține pe cititor într-o permanentă tensiune, făcîndu-l pe Călinescu să numească "Baltagul" "roman polițist", în sensul superior al termenului. 

Ajunsă la crîșma domnului Iorgu Vasiliu, Vitoria află de la acesta că turma de oi care trecuse pe acolo era însoțită de doar doi călăreți și, după descrierea dînsului, niciunul dintre ei nu era Nechifor Lipan. 

Vitoria Lipan cristalizează calitățile morale și intelectuale ale societății din care se trăgea, acea societate pastorală care trăia izolată în munții Moldovei, cu obiceiuri, credințe și raporturile sociale străvechi. 

Inteligentă și stăpînă pe sine, cu un spirit de observație deosebit, voluntară pînă la îndărătnicie, vorbind "cu glas de dulceață" sau dur, Vitoria este unul dintre cele mai reușite tipuri de femeie din literatura română. Înțelege repede, judecă la fel și acționează promt. 

Realizează că cei doi tovarăși ai bărbatului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, care l-au însoțit pe drumul de întoarcere, l-au făcut "pierdut". 

Cu ajutorul lui Lupu, credinciosul cîine al lui Nechifor Lipan, pe care îl găsește în curtea unui gospodar, Vitoria descoperă rămășițele celui care fusese bărbatul ei. 

Punctul culminant al romanului este plasat în scena parastasului pe care Vitoria i-l face lui Nechifor Lipan, parastas la care sunt prezenți și cei doi vinovați de moartea acestuia, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Cu tact și inteligență această femeie ia ancheta pe cont propriu și îl face pe primul să-și recunoască vina, în timp ce al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfîșiat de câinele Lupu.

Vitoria Lipan este un personaj excepțional, cu o prezență copleșitoare în toate momentele acțiunii romanului. 

În drumul ei prin munte, Vitoria Lipan trece prin sate necunoscute, și sătenii îi oferă ospitalitate, vorbă bună și vor să închine cu dînsa un pahar cu vin. Pentru acești oameni, principala valoare morală este omenia, respectul pentru viața omenească, viața care nu trebuie nici apăsată, nici schilodită, cu-atît mai puțin suprimată. 

La fel cum în basmele noastre Făt-Frumos e ajutat de cal, de furnici, de raci și alte animale,  Vitoria primește ajutor de la cocoș și de la cîine, de la vînt și de la soare. 

În Vitoria Lipan, Mihail Sadoveanu a creat una din marile figuri ale literaturii românești.

***

 ECOURI

Vio Sterian

…sunt doar scânteia dintr-un dor de lumină care-și duce-n brațe clipa spre nedoritul apus

și-mi scriu împlinirea pe-aripa de visuri care-și caută zarea când noaptea-n tăcere s-a dus,

    prin zorii aprinși îmi caut destinul

și urmele pașilor din cărarea sortită

strângând-mi în palma căuș bulbul de mac, m-așez în amurguri visând-mi steaua iubită

și-mi leg de tâmple și dorul și patima clipelor care m-așteaptă-n poarta deschisă, de rai,

    mi-e iarnă, mi-e frig, mi-e sufletul toamnă, și-mi trec peste trup frunzele ruginite, alai,

sub talpa desculță prin lumea pribeagă îmi este ancoră viața în rădăcina de lut

și cerul mi-e tihna aripei albastre când strigă cocorii plecarea din verile calde, care-au trecut,

    ascund în abisuri celeste cutia pandorei  când cerul se-apleacă în rugă 

și caută-n stele răgazul de timp,

când nisipul se scurge topindu-se-n pumn și-mi dă ziua de mâine recompensă, la schimb

   viața îmi este gură de rai, un trai petrecut în Eden… ca o lungă poveste,

trăiesc în sânul copt al Alfroditei și mă hrănesc cu mărul mușcat din dragostea Ei,

cărările-mi merg spre culmea de toamnă dar,  sub tălpi miroase a fân, necosit,

îmi strâng jumătatea în brațe și trec puntea spre plaiuri de vise…care încă nu le-am iubit.

***

 CO(RECT)ITUDINEA POLITICĂ

Venită în lume ca un guturai, corectitudinea politică s-a transformat într-un cancer cu metastaze.

Pornită din mințile celor mai de seamă frustrați, ajunși în posturi de decizie, dar incapabili să-și accepte și gestioneze complexele de inferioritate, corectitudinea politică este ultima lovitură de baros dată în capul normalității, așa cum a lăsat-o Dumnezeu pe lumea asta.

Cum să îi spui albului altfel decât alb și negrului altfel decât negru?

Cum să îi spui Eufrosinei, care are 1,60 și 120 de kg, că e grațioasă?

Sigur că nu o să îi spui că e grasă, pentru că te oprește banalul bun simț.

Sigur că o să o accepți și o să încerci să îi faci viața ușoară.

Dar, ea se simte și se identifică drept lebădă gingașă și își dorește să performeze la Moulin Rouge.

Și, ce să vezi, corectitudinea politică o va duce acolo unde își dorește, altfel Moulin Rouge va plăti despăgubiri pentru discriminare 1000 de ani.

În 10 ani, medicul de familie nu va mai avea voie să îi spună că obezitatea o va duce la diabet și boli cardiovasculare pentru că diversitate, pentru că incluziune, pentru că nu adevăr, da minciună. 

Aglae, care toată viața ei a lucrat la birou, va dori, la un moment dat, să devină polițist, pentru că a văzut de 10 ori ”Lege și ordine” și ”NCIS”.

Nu contează că nu poate urca nici până la etajul 2 fără tub de oxigen, căci nu a făcut niciodată sport, nu contează că leșină când vede sânge.

Ea asta vrea, iar societatea îi spune, da, tu poți.

Nu o primiți? Va da în judecată MAI, Poliția, Guvernul, NASA și va câștiga, pentru că diversitate, incluziune.

Ce vină are Joe cel alb că strămoșii vecinului Jimmy, cel negru, au fost sclavi acum 200 de ani?

Nu contează, trebuie să îngenuncheze și să își ceară iertare, altfel va fi exclus din societate.

Imbecilitatea tinde să egaleze toxicitatea dictaturilor care au devastat lumea și, în curând, o va depăși.

Milioane de oameni văd ridicolul, intuiesc pericolul, dar preferă tăcerea excluderii.

Am râs la început, azi avem grimase, mâine ne vom cere iertare că suntem albi, heterosexuali și ne îmbrăcăm normal.

Corectitudinea politică e forma cea mai perversă a ipocriziei și minciunii, cel mai mare pumn în gura omenirii, calea sigură spre dictatura anormalului.

Libertatea de exprimare tinde să devină un moft, iar libertatea de gândire va fi un lux.

Cândva cântam că țara te vrea prost.

Azi, planeta te vrea un tembel aservit, capabil să mănânce carne artificială și unt din vânt, bun de cărat doar la festivaluri și petreceri cu roabe de șampanie, consumator de droguri, că doar așa te pot ține mut și fericit.

Problema nu e asta, ci faptul că, prin tot ceea ce face, corectitudinea politică, devenită lege absolută și universală, veritabilă constituție planetară, va transforma toate anomaliile și devianțele în firesc, deși nu e prea corect să îl ții închis la Jebel pe ăl de se crede Napoleon, dar să îl premiezi pe cel ce se simte pisică sau se însoară cu el însuși....

În acest ritm, pentru că asta se urmărește, în 50 de ani, urmașii copiilor abuzați de azi vor fi puși să îngenuncheze în fața succesorilor pedofililor, cerându-și iertare pentru discriminarea prădătorilor sexuali, sub motto-ul  ”a fost doar un mic act sexual cu un copil, ce atâta zarvă....”

Lumea, așa cum o știm, dispare sub ochii noștri, în tăcerea asurzitoare a oamenilor normali.

Cărțile sunt arse, tablourile sfârtecate, bisericile sunt transformate în bordeluri, copiii sunt învățați să facă fericiți perverșii care ne conduc.

Toată lumea tace și se teme că nu va mai primi like-uri dacă spune ce gândește și, mai ales, dacă își mărturisește credința în bine, frumos, firesc.

În Dumnezeu.

Planeta va deveni un lagăr al deviaților, fără reguli și fără norme, paradis al libertății satanice, fără cale de întoarcere.

Bine că murim.....

***

 Copile, să nu-mi uiți cuvântul!

de Petre Poștașu'

Copilul meu, privesc de vreme multă

Cum crești și-aproape ești bărbat ca mine!

Așează-te o clipă și m-ascultă

Căci, iată, viața strigă după tine!

Vreau să m-asculți și vreau să iei aminte,

Că viața nu-i doar curtea casei tale;

Vei întâlni de astăzi înainte

Și bun și rău, copilule în cale.

Să simți pământul, calcă-l nu-l atinge!

Privește-n jur la tot ce te-înconjoară

De-i drumul greu și lung, tu nu te plânge,

Nici nașterea ta ieri, n-a fost ușoară!

Că azi trăiești, sărută-i mamei mâna,

Privește ochii ei adânci de mamă,

Gândește-te că ea întotdeauna,

Iubindu-te, a-nvins și greu și teamă!

Și dacă vrei să vezi mai bine lumea,

Rămâi în spate, ca s-o poți cuprinde,

Fii tu acel copac căruia culmea

I-arată zarea, cât de mult se-ntide!

Ucide răul, când se infiripă,

Fii blând și lin ca vântul primăverii

Ce suflă într-a şoimului aripă,

Pe boltă sus, la ceasul înserării,

Fii răbdător ca el dar fii și iute,

Cum e, asupra prăzii cand coboară

Și nu călca pe drumurile scurte,

Că n-au a-ți lua din spate, vreo povară.

Nu căta omul după buzunare,

Nu-ntrezări tot timpul doar foloase,

Că nu întotdeauna pomul mare

Îți dăruiește fructele frumoase.

Fă lucrul bun, atunci când se cuvine,

Deschide ușa celui care bate,

Fii fericit că soarta pentru tine,

A pus pe masă coșul cu de toate!

Și-acuma du-te, du-te și trăiește,

E timpul tău, cutreieră pământul,

Găsește-ți fericirea și iubește

Dar nu-mi uita, cât vei trăi, cuvântul!