$$$

 — Țiganii ăștia nu-s de-ai noștri, mi-a șoptit bătrâna când cortegiul de căruțe aurite a intrat în Săpoca, dar i-am lăsat să-și îngroape mortul în cimitirul nostru pentru că altfel ploua cu sânge.

Era prima mea zi ca preot în sat. Cortegiul era spectaculos – douăzeci de căruțe trase de cai negri, oameni îmbrăcați în costume brodate cu fir de aur, un sicriu acoperit cu petale de trandafir.

— Cine sunt? l-am întrebat pe primar.

— Kalderași bătrâni. Ultimii nomazi adevărați. Vin o dată la douăzeci-treizeci de ani să îngroape pe cineva aici.

— De ce aici?

— Nimeni nu știe. Dar de fiecare dată când vin, se întâmplă lucruri.

Șeful cortegiului, un bărbat de vreo șaptezeci de ani cu ochi verzi pătrunzători, s-a apropiat.

— Sunt Zaraza, bulibașa. Cerem permisiunea să înmormântăm.

— Desigur. Cine a murit?

— Mama. Luminița. Avea 111 ani.

— Extraordinar! Cum a trăit atât?

Zaraza a zâmbit trist.

— Nu a trăit 111 ani. A trăit un an de 111 ori.

— Nu înțeleg.

— Nici nu trebuie, părinte. Doar să ne lași să facem ce trebuie făcut.

Înmormântarea a fost bizară. Au înmormântat-o la miezul nopții, cu fețe acoperite, cântând în limba lor. Apoi au aprins focuri în jurul mormântului și au dansat până în zori.

La răsărit, pământul de pe mormânt s-a crăpat. O plantă cu flori albe a răsărit instant, crescând un metru într-o oră.

— Ce e asta? am întrebat îngrozit.

— Arborele timpului, a spus Zaraza. Crește din cei care au trăit mai mult decât le era dat.

Bătrânii din sat s-au adunat, privindu-l fascinați.

— Tata mi-a povestit, a spus Moș Gheorghe. Acum cincizeci de ani, când au mai venit, același lucru. Un copac a crescut peste noapte. Și toți bolnavii din sat s-au vindecat.

— Unde e copacul ăla?

— S-a uscat după o săptămână. Dar în săptămâna aia, miracole.

Zaraza m-a tras deoparte.

— Părinte, trebuie să vă spun adevărul. Că sunteți nou și nu știți pactul.

— Ce pact?

— În 1850, străstămoașa Luminiței era vrăjitoare. Satul murea de holeră. Ea a făcut un ritual – a luat boala în neamul nostru. Dar în schimb, unul dintre noi trebuie înmormântat aici când moare, să dea înapoi pământului ce am luat.

— Ați luat holera asupra voastră?

— Nu doar holera. Toate bolile care au amenințat satul ăsta în 170 de ani. De-aia suntem nomazi – purtăm bolile cu noi, le ținem în mișcare să nu se așeze nicăieri.

Mi-a arătat mâinile. Erau acoperite de cicatrici ciudate, ca arse.

— Fiecare din neamul nostru poartă urme. Suntem containerul bolilor pe care le-am luat din sate.

— Dar Luminița?

— Era ultima care știa ritualul complet. Cum să ținem bolile, cum să le eliberăm când murim. Acum, cu ea în pământ, bolile mor și ele.

Floarea albă începuse să se ofilească deja.

— Dar fiii ei, nepoții?

— Știu parțial. Destul să continue, nu destul să fie la fel de puternici. De-aia Luminița a trăit 111 ani. Să ne dea timp să învățăm.

În următoarele zile, lucruri ciudate s-au întâmplat. Bătrânii răciți s-au vindecat instant. O femeie paralizată a început să meargă. Un copil mut a vorbit.

Dar și invers. Primarul, sănătos tun, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Învățătoarea a făcut rujeolă la cincizeci de ani.

— Balanța, a explicat Zaraza. Bolile luate acum 170 de ani se întorc. Dar blând, diluat. Nimeni nu moare, doar trec prin ele.

După o săptămână, floarea a murit. Țiganii au plecat.

— Vom reveni, a spus Zaraza. Când următorul dintre noi cu darul moare. Poate peste douăzeci de ani, poate cincizeci.

— Și până atunci?

— Până atunci, vă rugați să nu vină vreo boală mare. Că nu mai avem puterea bunicii să o luăm toată. Poate o jumătate, poate mai puțin.

După ce-au plecat, am găsit în pământ, unde fusese floarea, o piatră albă cu inscripții ciudate.

Moș Gheorghe a tradus – știa puțin romani veche.

— „Aici zace cea care a purtat moartea ca alții să poarte viața."

Am păstrat piatra. E în altar acum, neștiută de episcopie.

În fiecare slujbă, mă rog pentru Luminița și neamul ei. Cei care umblă cu moartea în căruțe aurite ca să o țină departe de sate.

Și aștept. Să văd când vor reveni. Și ce vor îngropa data viitoare.

Săptămâna trecută, un copil țigan a venit la biserică.

— Părinte, bulibașa a zis să vă spun. Pregătiți locul. În primăvară vine iar cortegiul.

— Cine a murit?

— Încă nimeni. Dar Zaraza simte că timpul lui se apropie. Și vrea să moară unde a murit bunica. Să închidă cercul.

Pregătesc locul. Și mă întreb ce boli poartă Zaraza în el.

Și ce se va întâmpla cu satul când ultimul păzitor al bolilor va fi îngropat.

$$_

 Cît de repede au trecut 15 ani de cînd a plecat dintre noi cel care suferea de țară și neam, această "boală grea al cărei leac este ea și numai ea"..

15 ani fără Adrian Păunescu... Suntem și mai săraci, noi, săracii, fără Adrian Păunescu... Simțeam că ține cu noi, ăștia pe care nu ne bagă nimeni în seamă decît la alegeri. Îi ura pe cei care tratează țara asta ca pe o tarabă, unde ei sunt vînzătorii! Vă amintiți, parcă ieri scria: "La muncă derbedei că trece anul/ Și vin ăilalții să vă ia ciolanul!" Cît dispreț răzbate din aceste versuri!

Și mai departe: "De unde sunteți mă, din ce găoace/ Cum v-au putut părinții voștri face/ Ce condimente le-au picat pe spermă/ De e trădarea voastră atît de fermă?"

Adulat și contestat în egală măsură, Adrian Păunescu va rămâne în istorie drept creatorul celui mai mare fenomen cultural din România, Cenaclul Flacăra! Vă mai amintiți cu cîtă nerăbdare așteptam emisiunea de joi seara a lui Păunescu, la radio România? Ce fenomen extraordinar a fost Cenaclul, cîte talente a descoperit în peregrinările sale prin țară. Se cînta, se dansa și se recitau versuri, din poeții noștri sau din poeții lumii. Se recita inclusiv din poeții care erau interziși în acea perioadă , cultura trebuia să plătească și tributuri. 

Așa cum plătește acum...

Ne place sau nu ne place Păunescu, poeziile sale vor fi citite și iubite mereu, în timp ce alții, care îi contestă valoarea, își caută cititorii cu lumînarea. Pînă la urmă, asta este cea care dă valoare operei unui poet : proba timpului. 

Și conștient, ca și Luceafărul Eminescu, de geniul său, Păunescu spunea:

MINORITAR

Rămîn al vostru, indiferent ce veți zice

despre una sau alta din clipele vieții mele,

testamentar și dezinteresat, 

mă las moștenire culturii române, 

Și, mai mult, națiunii române, 

eu, minoritatea enervantă, 

eu, minoritatea cea mai insuportabilă, 

eu, care am iubit fără a trăda,

eu, care am slujit fără a minți, 

eu, care am crezut, fără a urî celelalte temple,

eu, minoritar nefericit,

în această națiune, 

eu, geniu conlocuitor al națiunii române, 

căreia mă las moștenire. 

         4 ianuarie 1988 

       ADRIAN PĂUNESCU

$$$

 Nu scriu despre Blaga ca despre un idol, ci ca despre o rană vie în memoria noastră culturală. 

 Scriu despre el ca despre un om care a vorbit cu tăcerea și a fost pedepsit pentru că a înțeles-o.

 Blaga nu a fost poetul metaforei, ci profetul conștiinței românești, izgonit într-o epocă în care gândirea era considerată pericol. 

 Astăzi îl pomenim din inerție, dar nu-l mai citim;

 îl venerăm în manuale, dar îl uităm în suflet.

 A devenit o statuie prăfuită, nu o flacără vie. Și, în această uitare, nu este vina lui, ci a noastră.

El s-a născut la 9 mai 1895, în Lancrăm, acolo unde munții vorbesc în coduri de piatră, iar cerul pare că se sprijină pe biserici. A fost fiul preotului Isidor Blaga și al Anei Moga, născut într-un univers în care credința și lumina nu erau doar teme, ci aerul însuși. Tăcut din fire, a fost un copil care n-a vorbit până la vârsta de patru ani. Tăcerea lui nu era o lipsă, ci o pregătire: timpul în care universul i-a turnat în suflet cuvintele de mai târziu. Mai târziu avea să scrie: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.” și, prin aceasta, a spus totul despre sine.

Lucian Blaga a fost format la Sibiu și Brașov, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul în filosofie în 1920 cu teza Cultură și cunoaștere. Nu a fost un filozof de bibliotecă, ci unul care gândea în contact cu respirația divinului. A fost diplomat, profesor universitar, academician exclus și reabilitat, poet, traducător, dar mai presus de toate, arhitect al unei lumi interioare imposibil de replicat.

Trăim într-o lume în care clasicii sunt repere moarte, iar originalitatea este suspectă. Ridicăm la rang de dogmă câteva nume bătute în cuie, nu din respect, ci din lene spirituală. Ne agățăm de ele ca de niște icoane ale culturii, dar refuzăm să vedem ce urmează după. Acolo unde ar trebui să apară o continuitate a gândirii s-a instalat o mucegaiere a admirației. Nu mai citim ca să înțelegem, ci ca să bifăm. Nu mai gândim cu mintea noastră, ci repetăm cuvintele altora.

 Și astfel, geniile se sting nu prin moarte, ci prin imitație.

Blaga a fost, poate, singurul sistematician metafizic român. Trilogia cunoașterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor : sunt nu doar tratate, ci catedrale ale spiritului. În ele, el a încercat să armonizeze știința și mitul, religia și rațiunea, înțelegerea și misterul. „Marele Anonim” — conceptul său central — nu este Dumnezeu, ci Dumnezeul care se ascunde, tăcerea divină, limita epistemică a omului. Blaga nu a negat credința, ci a spiritualizat-o până la esența ei metafizică: omul nu trebuie să distrugă misterul, ci să-l respecte, să-l contemple ca pe o zonă de sacralitate cognitivă.

Blaga nu a fost doar poet, ci un sistem de gândire în carne și sânge. A încercat să construiască o punte între mister și rațiune, între mit și știință, între satul primordial și cosmosul universal. Opera lui este un cod al identității românești, scris în limbajul universal al metafizicii. El a înțeles că românul trăiește într-un „spațiu mioritic”, nu doar geografic, ci ontologic: un spațiu al încremenirii și al resemnării, unde destinul nu se schimbă, ci se cântă. Tocmai pentru că a îndrăznit să explice asta, a fost marginalizat. 

 Într-o societate care glorifică forma, substanța devine crimă.

Când a fost numit profesor la Universitatea din Cluj, Blaga aducea cu el un aer de altă lume. Studenții îl priveau cu uimire... un om blând, cu o voce joasă, dar cu o minte care părea să vadă dincolo de oameni. 

 A scris Poemele luminii, Laudă somnului, La curțile dorului, In marea trecere, Pietre pentru templul meu, Eonul dogmatic. Nu există volum al său în care să nu se simtă arderea unei intuiții cosmice. 

 În poezie, Blaga este un oracol al tăcerii. În filosofie, un constructor al universului. În eseuri, un arhitect al spiritului românesc.

L-am uitat pe Blaga pentru că nu flata nimic. Nu a fost nici romantic, nici revoltat, nici „util”. El nu a vrut să placă, ci să lumineze. Și lumina, când vine din adânc, nu orbește... arde. 

 L-am uitat pentru că ne este frică de întrebările lui, pentru că ne forțează să ne recunoaștem micimea, pentru că în fiecare vers al lui stă întrebarea:

 „Cât din tine mai e viu, omule?”

În viața sa personală, Blaga a iubit profund. Soția lui, Cornelia Brediceanu, i-a fost confidentă, inspirație și martor tăcut al unei vieți dedicate cunoașterii.

 A suferit în tăcere marginalizarea comunistă: în 1948 a fost exclus din Academia Română, interzis la publicare și redus la tăcere. Dar el nu s-a plâns niciodată. Scria pe ascuns, cu seninătatea unui om care nu mai aștepta recunoaștere, ci împăcare cu misterul. A murit în 1961, tot la Lancrăm, aproape de locul unde s-a născut, închizând astfel cercul între început și veșnicie.

Trăim într-o Românie unde cultura e decor, nu destin. Unde se vorbește despre genii, dar nu se mai nasc. Unde critica a fost înlocuită de idolatrie sterilă, iar gândirea diferită e considerată afront, nu evoluție.

  De aceea Lucian Blaga rămâne un exilat printre cei vii, un titan uitat într-o bibliotecă goală, un om care a văzut mai departe decât timpul lui și, pentru asta, a fost pedepsit cu uitarea.

Eu, nu mă închin lui Blaga. Mă cobor lângă el. 

 Îl privesc nu ca pe o icoană, ci ca pe un frate de tăcere. Văd în el ceea ce societatea refuză să vadă: un arhetip al lucidității. El a înțeles că omul nu se mântuiește prin explicație, ci prin mister, că rațiunea nu e spadă, ci lanț și că libertatea se naște doar atunci când înveți să stai singur în întuneric. 

 Prin ochii mei de azi, Blaga este ecoul din piatra țării, un om care a încercat să ne spună că universul începe în noi și moare tot acolo, un om care nu a scris poezie, ci existență.

Câte genii și-au desăvârșit opera pe plaiurile mioritice? Retoric. Prea multe pentru cât putem înțelege, prea puține pentru cât merităm. 

 Dar știu un lucru: fiecare geniu uitat este o înfrângere colectivă. Fiecare tăcere asupra unui spirit viu este o auto-execuție a memoriei. Și atâta timp cât mai există oameni care nu se tem să rostească adevărul despre uitare, lumina lui Blaga nu s-a stins.

 Ea arde, mocnit, în fiecare conștiință care refuză să accepte că România e doar o țară mică.

 Pentru că nu e! 

România este o planetă spirituală în exil.

✒️

Samael Richterstein 

„ Îmi doresc să aprind focul acolo unde alții văd doar cenușa.”

Din Ciclul : " Renaștere prin Cunoaștere , ©️SR, 2025

📚 Surse și referințe bibliografice:

1. Lucian Blaga – Trilogia cunoașterii (1943)

2. Lucian Blaga – Trilogia culturii (1935–1937)

3. Lucian Blaga – Trilogia valorilor (1946)

4. Lucian Blaga – Poemele luminii (1919)

5. Lucian Blaga – Laudă somnului (1929)

6. Lucian Blaga – Eonul dogmatic (1931)

7. Lucian Blaga – Spațiul mioritic (1936)

8. Mircea Eliade – Profetismul românesc (1943)

9. Marta Petreu – Blaga, între Hegel și Lucifer (Editura Polirom, 2011)

10. George Gană – Lucian Blaga – Poezia metafizică (Editura Minerva, 1976)

⚖️ Disclaimer:

Acest text este o interpretare literar-filosofică semnată Samael Richterstein, care îmbină date biografice reale, reflecții metafizice și perspective personale asupra operei lui Lucian Blaga. Nu reprezintă o analiză academică exhaustivă, ci un exercițiu de conștiință culturală, menit să readucă în atenție dimensiunea universală a spiritului blagian.

$$$

 Originea literară a poeziei emblematice din închisorile comuniste, „Azi-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă” de Radu Gyr. Debut portughez în 1952

Corifeii cenzurii ideologice din România fac confuzia deliberată și tendențioasă dintre opera literară și biografia autorului privind pe Radu Gyr. Este ca și cum l-am cenzura și interzice pe Nicolae Labiș pentru că a scris poezii dedicate partidului comunist sau lui Lenin, ceea ce ar fi o absurditate, pentru că restul operei poetului este genială. Această cenzură ideologică se întâmplă doar în România și nicăieri în lumea civilizată și democrată. Spre exemplu, poetul american Ezra Pound, care a lucrat în anii războiului la un radio plătit de Mussolini în Italia ca să susțină propaganda anti-americană, după ce a fost o perioadă închis și și-a ispășit pedeapsa, astăzi opera lui este promovată și publicată la liber în SUA. La fel și cu poetul D'annunzio fondatorul fascismului italian este astăzi o figură emblematică cu nume de străzi, statui și exhaustive biografii literare. Exemple similare sunt multe de la Louis-Ferdinand Céline încoace. Oriunde în lumea civilizată nu se face confuzia dintre operă și biografie. Opera literară transfigurează biografia autorului în sensul berdiaevian. Capodoperele literare se desprind de biografia autorului. E și cazul poetului Radu Gyr, unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX. Opera lui literară nu poate fi interzisă, iar poetul nu poate fi scos din istoria literaturii române, oricât ar încerca tot felul de activiști ideologici năimiți și care au crescut în tinerețe pe genunchi cu textele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin.

După 23 august 1944, România intră sub ocupația tancurilor sovietice și autoritățile comuniste în frunte cu soția procuror a lui Silviu Brucan (prietenul lui Lucian Mândruță) decid să-l aresteze pe poetul Radu Gyr și să-l trimită în judecată în cel de-al doilea mare proces din lotul „ziariștii și scriitorii” în 1945. E condamnat din nou la 12 ani de muncă silnică după ce făcuse pușcărie în vremea lui Carol al II-lea și Ion Antonescu. Își execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Brașov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) și la Aiud. Radu Gyr a făcut 20 de ani de temniță. A fost condamnat la moarte în 1958, dar a trăit și a compus poezie valoroasă. A lăsat în urmă cele mai frumoase și zguduitoare poezii-rugăciune, penetrante și zguduitoare, scrise fără hârtie și creion, dar care au rezistat timpului și închisorii. Erau poezii scrise noaptea, când pereții celulei ținea loc de hârtie, erau recitate dimineața, în cod Morse, la calorifere sau în plimbările organizate, și erau rescrise pe talpa bocancilor, pe săpun sau pe orice se puteau încrusta cuvinte, așa cum ne-au lăsat mărturie deținuții politici. Se foloseau chiar și bucăți de sticlă, suflate cu praful destinat deratizării și scrijelite cu așchii sau ața deșirată din zeghe și înnodată în formă de litere.

Deținuții politici au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunțat la visele lor de libertate, credință și democrație, știind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Deținuții din pușcăriile comuniste, care și-au susținut până la capăt crezul lor creștin, au dăruit pământului țării sânge sfințit și oseminte de martiri în gropi comune. Poeții închisorilor s-au transfigurat și au devenit aposoli ai libertății. La sfârșitul anului 1955, cu puțin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, poetul este eliberat. Până în 1954, Radu Gyr a compus în temniță 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenție, Dumitru Cristea, care, la ieșirea din temniță, le așterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954. În 1955, secretarul general al partidului comunist (PMR), Gheorghiu Dej, a fost înduplecat de președintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, să-l elibereze. Această perioadă de libertate a durat aproximativ până prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat, conform mărturiei fiicei poetului.

„Azi-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă“, care este o capodoperă lirică și poezia emblematică a universului carceral românesc, a fost scrisă în prima parte a detenției comuniste, când era închis la închisoarea Văcărești. M-a deranjat faptul că o parte a presei mainstream și ideologii de serviciu plătiți de statul român din impozitele și taxele noastre au scris că poezia a scris-o Radu Gyr înainte de 1940, fiind confundată de ziariștii fără elementare noțiuni culturale cu poemul „Noi nu am avut tinerețe”, compus în 1939. În toamna anului 1946, poetul are inspirație în spitalul penitenciarului Văcărești. Radu Gyr compune celebra poezie „Azi-noapte, Iisus”, poezie ce avea să ridice moral și spiritual sute de mii de deținuți. Este poezia în care deținutul însingurat și suferind se identifică cu ”crucea purtată”, cu Iisus Hristos pe Golgota. Poetul trăiește transfigurat de suferință în celulă ca într-o chilie.

Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ!

Luna-a intrat după El în celulă,

Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Atanasie Berzescu povestea într-un articol memorial despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr l-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce și l-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi știam cu toții poeziile pe dinafară și așteptam cu nerăbdare următoarea creație care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înțeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temnița comunistă și ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea, mulți s-ar fi prăbușit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”. Această poezie a văzut lumina tiparului în Occident destul de devreme, în anul 1952, în plină dictatură stalinistă, când cârmaciul roșu, I.V. Stalin, trona la Kremlin. Suferința transmisă de poezia lui Radu Gyr este revelatoare și românii sub ocupația stalinistă s-au identificat cu suferințele lui Iisus:

A stat lângă mine pe rogojină...

- Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,

Parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn lumina, dar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Vă prezint în exclusivitate informația publicării acestei poezii simbolice și fanion a liricii concentraționare într-o revistă literară românească din Portugalia, în anul 1952. Poezia a apărut sub pseudonim, pentru că prietenii care au publicat-o nu au dorit să-l deconspire și să-i facă rău poetului Radu Gyr. Numele sub care a apărut poezia era Onofrei Pușcăriașul, ce publica ciclul de „Poeme din închisoare” în antologia lirică întocmită de Ion Stegaru și intitulată „Din poezia rezistenței românești – Onofrei Pușcăriașul – Poeme din închisoare”, cu o prezentare de Victor Buescu. Volumul de poezii cu tematică carcerală a fost publicat de Universitatea din Lisabona în Colecția Lectoratului Român. Prefațatorul antologiei a fost un cunoscut publicist interbelic, născut în Oltenia, care în 1943 a fost trimis în funcția de lector de limba română la Facultatea de Litere a Universității din Lisabona, la recomandarea profesorului Herescu, și a predat în cadru organizat până în 1946, când lectoratul a fost desființat, după care a continuat să țină cursuri libere pentru cei interesați până la sfârșitul vieții. Universitatea i-a recunoscut meritele mai târziu, numindu-l asistent la sfârșitul anului 1961 și apoi, cu puțin timp înainte de moarte, profesor auxiliar de limba și cultura română la Facultatea de Litere. A tradus în limba portugheză marea operă a literaturii române într-o vreme când aceasta era ocultată, ca și astăzi, de un regim ideologizat. Deci, poezia din universul carceral a lui Radu Gyr a văzut lumina tiparului în Portugalia lui Salazar în anul 1952, fiind promovată apoi în Spania și apoi în restul țărilor occidentale. Cum au ieșit în plin stalinism din țară aceste poezii putem bănui: prin cei eliberați din temnițe care au memorat poemele din închisorile unde a fost închis poetul, care apoi le-au transcris pentru românii care au fugit în Occident prin Iugoslavia sau prin agenți CIA sau serviciul secret britanic care le-au scos prin valiza diplomat din România. Doar prin aceste două căi puteau ajunge poeziile lui Radu Gyr în Occident din lagărul de sârmă ghimpată al comunismului. Interesant e că, încă de la începutul anilor '50, poezia din închisoare a lui Radu Gyr era recunoscută și popularizată de critica literară și marele public. Poezia se încheie zguduitor și apoetotic în care deținutul se identifică într-o atidudine dureroasă și hristică:

Când m-am trezit din grozava genună,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui...

Este o poezie care transfigurează sublim cittorul, care se recunoaște de 2000 de ani în calvarul de pe Golgota. Această capodoperă literară nu va putea fi niciodată scoasă din istoria liricii românești și din memoria colectivă. În durata lungă a istoriei va rămâne poezia emblematică a liricii universului carceral românesc, care a văzut, iată, lumina tiparului sub pseudonim în însorita Portugalie la anul 1952. Încă din acei ani de început ai regimului comunist, Radu Gyr era perceput ca liderul poeților români care compuneau poezii despre universul concentraționar comunist. În aceeași antologie portugheză mai apar poeziile „Clișeu”, „Foame”, „Jind” sau „Zile”, toate poezii devenite populare în memoria populară privind lirica românească despre gulagul comunist. Prin debutul din Portugalia, poetul Gyr devine un poet universal, perceput ca vocea lirică a deținuților politici din toată lumea supusă experimentului totalitar.

Ionuț Țene

@reper 

https://www.napocanews.ro/2025/11/originea-literara-a-poeziei-emblematice-din-inchisorile-comuniste-azi-noapte-iisus-mi-a-intrat-in-celula-de-radu-gyr-debut-portughez-in-1952.html

$$$

 #AdrianPăunescu #Personalități #MariPoeți #CenaclulFlacăra

IN MEMORIAM ADRIAN PĂUNESCU

(20 iulie 1943 - 5 noiembrie 2010)

20 iulie 1943, la Copăceni, județul Bălți, Basarabia (ROMÂNIA) s-a nascut ADRIAN PĂUNESCU, poet, prozator, publicist, om politic, patriot, tribun, conducătorul celebrului Cenaclu „Flacăra” - ROMÂN.

POEZIA ZILEI...

POEMUL MILENIULUI...

                              „Repetabila povară” sau 

                        un altfel de IMN pentru PĂRINȚI…

„Cine are părinţi, pe pământ nu în gând

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,

Care ştiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,

Nu contează deloc, ei albiră de dor

Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,

Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.

Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni

Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,

Dacă nu au murit trişti în casele lor...

Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,

Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.

Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.

Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,

Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,

Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,

Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi

Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,

Cine are părinţi are încă trecut.

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,

Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,

Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,

Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa

Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţă povara acestui apus

Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.

Iar 

când vom începe şi noi a simţi

Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,

Şi abia într-un trist şi departe târziu,

Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,

Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,

Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,

Deşi lumea în care părinţi am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.”

(Adrian Păunescu)

$$$

 ADRIAN PĂUNESCU

  mare poet contemporan, critic literar, publicist, eseist, înființatorul Cenaclului Flacăra,

născut la 20 iulie 1943 — trecut în Eternitate la 5 noiembrie 2010

  ,,Oricum, așa cum afirmam odată, este vremea să-l așezăm lângă Goga. Poate că nimeni de la ilustrul său înaintaș nu a avut atâta viscol în cuvânt, poate că nimeni înaintea lui nu a îndrăznit să repună în drepturi cu atâta talent poezia patriotică, cea adevărată, cea care doare, poezia de inimă, de plâns și de moarte. Poate că nimeni în acești ani nu a reușit să se ia de piept cu conformismul cu atâta patimă, poate că nimeni nu a avut un glas mai distinct în aceste ,,Oracole'' pe care poetul le adresează destinului, viitorului și posterității proprii.

   Actor el însuși în sensul cel mai bun, Adrian Păunescu știe să-și însoțească poezia de grandilocvență și de retorici, cum va fi făcut probabil Victor Hugo. Locul său este pe un munte, într-un deșert sau în piețele publice unde auditoriul este zguduit de torentele sale lirice ca de un uragan neobosit. Cuvintele sale sunt fulgere...'' Eugen Barbu, în Prefață la volumul de ,,Poezii de până azi'', ediția 1978

     

Din volumul ,,A fi într-o pasăre'', am selectat poezia ,,Satul sub secetă, după potop'', în care progresul este văzut ca o fatalitate de neevitat.

     Coincidență sau prorocire, imaginile redate, deși par terifiante, se potrivesc din păcate realității pe care o trăiește satul.

      Omagiu Veșnic și Strălucire peste timpuri, poet al tuturor celor care sunt atinși de emoția cuvintelor tale, Adrian Păunescu!

Satul sub secetă, după potop— Adrian Păunescu

S-a învechit lumina și ploaia s-a stricat,

șarpele casei însuși a putrezit sub sat.

O tulbure otravă dospește lent în râu,

parcă nebun e bobul elementar de grâu.

Se spânzură fântâna de cumpenele ei,

pe ochiul trist al vitei ard pete de ulei.

Un cal cu coada-n aer nechează-n ziduri, rar,

din hornul casei iese nu fum, ci bălegar.

În cimitirul mare dorm morții suprapuși,

copiii prind învățul zăvoarelor la uși.

S-a învechit lumina, plutește ca-ntr-un ou,

când pasărea sub coajă s-ar așeza din nou.

Câmpia e uscată și stearpă dinadins,

de-un secol norii lumii au terminat de nins.

E măgura tocită, din oseminte ies,

cu luciu toxic, flăcări, și fără înțeles.

Și oile-ngenunche, aproape numai piei,

păscându-se-ntre ele. Până când dau de miei.

Acum nici nu mai plouă din norii uriași

ci parcă din canal de scurgeri din oraș.

$$$

 

Astăzi se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu, scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic români, unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani.

 Mihail Sadoveanu s-a născut la  5 noiembrie 1880, la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia, și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți, din localitatea Verșeni. Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își avea originile în Sadova, conform numelui ales, adoptat de aceasta abia în 1891.

 Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni. Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir. În timp ce studia la gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțînd, însă, din lipsă de izvoare istorice. 

Urmează apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază Dreptul.

 Debutează în revista bucureșteană „Dracu” în 1897. 

În 1898 începe să colaboreze la foaia „Viața nouă” alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.

Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. 

În același an are loc debutul editorial cu patru volume deodată – Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu, Șoimii – în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”.

În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași.

Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei Române.

 Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit, la rândul lor, scriitori.

Mare iubitor de cultură, scriitorul a mărturisit: „Dacă ar fi să regret că nu am venit mai devreme pe lume, aş face-o doar pentru că nu am apucat să-i cunosc pe cei doi români în care Dumnezeu a turnat har din belşug: autorul Luceafărului, Eminescu, şi pe cel al Baladei pentru vioară, Porumbescu.”

Despre minunata artă a scrisului, povestitorul spune: „ Minunea cărţii nu e atât minunea în sine de a comunica gândul şi simţirea noastră sentimentului nostru de departe, sentimentului nostru din alt veac şi de dincolo de moarte, ci acel rar privilegiu, pe care eu l-aş numi divin de a trăi prin adevăr şi sinceritate.”

Mihail Sadoveanu a încetat din viață la  19 octombrie 1961,în localitatea Vânători-Neamț.

Postare preluată de pe pagina

Biblioteca Tăuții Măgherăuș