$$$

 Albina a fost declarată cea mai importantă vietate de pe planetă. Această distincție reflectă o realitate științifică: albinele joacă un rol esențial în echilibrul ecosistemelor și în supraviețuirea umanității. Potrivit cercetătorilor de la Earthwatch Institute, reuniți în cadrul Royal Geographic Society din Londra, micile insecte nu sunt doar harnice, ci vitale.

• 70% din agricultură depinde de ele

Polenizarea realizată de albine stă la baza producției alimentare globale. Aproximativ 7 din 10 plante cultivate la nivel mondial au nevoie de polenizarea naturală pentru a da rod. Fără această contribuție tăcută, lanțul trofic ar fi grav afectat, iar omenirea s-ar confrunta cu o criză alimentară majoră.

• O specie fără boli, dar în mare pericol

Un studiu realizat în Chile a arătat că albinele sunt singurele vietăți cunoscute care nu transmit agenți patogeni. Cu toate acestea, ele sunt amenințate din mai multe direcții: utilizarea pesticidelor toxice, pierderea habitatului natural, defrișările masive și chiar undele electromagnetice provenite de la telefoane mobile afectează profund supraviețuirea coloniilor.

• Einstein nu exagera

Celebrul savant spunea că, dacă albinele ar dispărea, omul nu ar mai avea decât câțiva ani de trăit. Deși afirmația sa a fost mult discutată, ideea de bază rămâne validă: fără polenizare, fără plante, fără hrană.

• Ce putem face

Protejarea albinelor a devenit o urgență globală. Interzicerea pesticidelor periculoase, încurajarea agriculturii ecologice, plantarea de flori locale și monitorizarea stării de sănătate a coloniilor sunt doar câteva dintre măsurile necesare. Fiecare grădină fără chimicale, fiecare floare plantată și fiecare campanie de conștientizare pot face diferența.

$$$

 Top 7 cărți citite de români 

1. Cartea de identitate 

2. Cartea de muncă

3. Cartea de bucate

4. Cartea poștală 

5. Dama de pică 

6. Asul de treflă

7. Cartea cărților

$$$

 Eu continui să cred că oamenii nu se nasc răi.

Oamenii devin răi.

Devin răi pentru că cresc și se educă, dacă se educă, într-o lume rea.

Spun asta, astăzi, la decesul fostului președinte Ion Iliescu.

Citesc ori aud multe lucruri urâte, spuse despre fostul președinte.

Sunt spuse de oameni care în acele vremuri erau maturi.

Sunt spuse de oameni care în acele vremuri erau copii.

Sunt oameni a căror viață a fost mai mult ori mai puțin afectată direct.

Orice om, în viață, face bune și rele, din greșeală ori cu scop.

Cu atât mai mult, oamenii care au funcții mari, fac greșeli mari.

Unii plătesc pentru ele, iar alții sunt condamnați, moral, postum.

Ura la adresa unui om, mai ales post-mortem, mi se pare o slăbiciune a celui care urăște.

Cel care urăște nu vede nimic bun ci doar ce a fost rău, pentru că rațiunea-i este blocată de emoție.

Nu câștigăm nimic urând, dar câștigăm mult iertând.

Dumnezeu să-l ierte iar pe noi să ne ferească de ură!

#doliunațional #președinteleromâniei

$$$

 ION BUDAI-DELEANU

BUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hunedoara – 24.VIII.1820, Lvov), poet şi filolog.

Este fiul preotului Solomon Budai. Frecventează cursurile şcolii primare în Cigmău, după care devine elev şi absolvent al Seminarului din Blaj. Între 1777 şi 1783, este student la Facultatea de Filosofie, apoi şi la Facultatea de Teologie din Viena. Se pare că a obţinut şi doctoratul în teologie, la Erlau. În anii şederii la Viena, leagă prietenii de durată cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene.

Ocupă, pentru scurt timp, un post de profesor la Blaj, dar, în urma neînţelegerilor cu episcopul I. Bob, se reîntoarce la Viena, unde îşi împarte timpul între strana de cântăreţ la biserica Sf. Barbara şi cancelaria Consiliului Aulic de Război, în calitate de copist şi traducător. Din 1787 trece în Galiţia şi se stabileşte la Lemberg (Lvov), funcţionând ca secretar de tribunal şi consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iaşi, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, invitaţie căreia nu-i dă curs.

La Lvov îşi redactează cea mai mare parte a scrierilor cu tematică filologică, istorică şi juridică, în spiritul ideologiei iluministe. Tot aici lucrează la principala sa operă literară, Țiganiada. Un studiu, realizat doar în parte, cu titlul proiectat De originibus populorum Transilvaniae commentatiuncula, cum observationibus historico-criticis, abordează problema continuităţii elementului roman în Dacia, ca şi latinitatea limbii poporului român. Elaborate clar în concordanţă cu programul grupului de cărturari care vor da strălucire Şcolii Ardelene sunt şi câteva lucrări în domeniul filologiei, între care Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti, precum şi Temeiurile gramaticii româneşti, studiu

însoţit de comentariul, parţial elaborat, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti. Budai-Deleanu intenţiona şi întocmirea unui dicţionar care ar fi trebuit să cuprindă, în zece volume, corespondenţe lexicale între limba română şi limbile latină, greacă, franceză, italiană, germană, proiect din care nu duce până la capăt decât Lexiconul românesc-nemţesc şi, fragmentar, Lexiconul nemţesc-romănesc, pentru celelalte volume redactând doar segmente neimportante.

Activitatea literară

În planul activităţii literare, Budai-Deleanu depăşeşte condiţia deschizătorului de drum, preconizată în programul Şcolii Ardelene. După un exerciţiu pregătitor, reprezentat de traducerea unei părţi a piesei lui Metastasio Temistocle, el lucrează la poemul, neterminat, Trei viteji şi, timp îndelungat, cu reveniri şi completări necesare, la Ţiganiada, „poemation eroi-comico-satiric, alcătuit în doaosprăzece cântece de Leonachi Dianeu”.

Trei viteji, din care nu a scris decât primele trei cânturi şi l-a început pe al patrulea, este o compunere tragicomică despre nebunia umană generalizată. Becicherec Iştoc de Uramhaza, nobil de dată recentă, după ce tot neamul lui de ţigani se îndeletnicise cu recondiţionarea ciururilor sparte, se hotărăşte, la vârsta de 50 de ani, să plece din Transilvania pentru a-şi căuta o fostă iubire din tinereţe, pe Anghelina. Trece în Ţara Românească, aflată sub cârmuirea lui Vlad Ţepeş, unde întâlneşte alţi doi vrednici discipoli ai lui Don Quijote: pe grecul Kyr Kalos de Cucureaza, care practicase, în copilărie, îndeletnicirea de covrigar la Stambul/ajungând apoi boier muntean, şi pe Născocor de Cârlibaba, căpitan de ţigani din Moldova, ins fudul şi ţâfnos, care călătorise până în Ţara Românească „pedestru”. Şi aceştia doi aspiră la cucerirea farmecelor unor dulcinee autohtone, Smaranda şi Chirana. Un episod avându-l drept erou pe Becicherec Iştoc face parte din prima variantă a Ţiganiadei, nu şi din cea de a doua.

Ţiganiada, această „izvoditură noao şi orighinală românească”, reprezintă una dintre operele fundamentale ale literaturii noastre.

O primă formă a scrierii este definitivată în jurul anului 1800, pentru ca asupra celei de a doua variante scriitorul să lucreze până în 1812. Publicarea integrală, postumă, a poemului va lua în considerare ambele variante: prima, cu titlul Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, apare sub îngrijirea lui T. Codrescu, în „Buciumul român” (1876 şi 1877), iar varianta completă, Ţiganiada, este tipărită de Gh. Cardaş în 1925, cu o a doua ediţie în 1928.

Întâmplările povestite în Ţiganiada sunt plasate în perioada domniei lui Vlad Ţepeş. Domnitorul muntean hotărăşte să-i adune la un loc pe ţiganii din ţară, pentru a nu fi folosiţi de turci ca iscoade. Mai mult, ţiganii primesc şi arme, gestul intenţionând trezirea unui sentiment de responsabilitate în măsură să-i transforme în oşteni fideli intereselor întregii comunităţi naţionale. După un popas între satele Alba şi Flămânda, proaspăta oaste ţigănească este trecută în revistă de Vlad Ţepeş şi îndrumată să-şi aşeze tabăra la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa. Călătoria se desfăşoară anevoie, datorită gâlcevilor neîntrerupte dintre ţigani, neputinţei lor de a se alinia unei discipline elementare, orgoliilor ridicole sau focalizării preocupărilor asupra mâncării şi odihnei, toate acestea fiind contemplate de autor cu un ochi critic şi atent, cu umor şi sarcasm.

Satana, aliat al turcilor, îi fură tânărului Parpangel logodnica, frumoasa Romica. Pornit în căutarea iubitei sale, Parpangel o găseşte în pădurea nălucită, loc transformat de puterile diavoleşti în închisoare veselă pentru dezertorii din oastea muntenească. Intervenţia sfântului Spiridon spulberă palatul din pădure, iar Parpangel, după ce bea apă dintr-un izvor vrăjit, dobândeşte virtuţi de războinic neînfricat. El preia armura viteazului Arginteanul şi se avântă eroic în lupta cu păgânii. În bătălia dintre munteni şi turci intervin şi forţe nevăzute, dracii luând partea turcilor, iar sfinţii sprijinindu-i pe creştini, care, în final, obţin victoria. Ajunşi la Spăteni, ţiganii participă la nunta lui Parpangel cu Romica şi află toate amănuntele aventuroasei călătorii a mirelui. Un plebiscit sui-generis, având ca temă forma de guvernământ a proiectatului nou stat ţigănesc, degenerează în păruială cruntă, tabăra risipindu-se.

Scrierea, considerată în întregul ei opera poetică cea mai importantă a literaturii române premoderne, se prezintă ca o meditaţie asupra destinului omenirii în genere, autorul menţionând în Epistolia închinătoare către Mitru Ferea (anagramă a numelui Iui Petru Maior) că textul trebuie citit cu „oarecari luări-aminte, căci ştiu bine că vei înţelege ce am vrut eu să zic la multe locuri”, totul fiind o alegorie „unde prin ţigani să înţeleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând”.

Pentru prima dată în literatura noastră, Budai-Deleanu avansează şi argumentează nevoia de ficţiune artistică, investind cu importanţă similară realităţii istorice „înţălesul poeticesc” al unei scrieri. În acest sens, el invocă, ironic, surse fanteziste pentru conţinutul faptic al Ţiganiadei, numind „izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei” şi „pergamena” sau „hârţoaga de la mănăstirea Zănoaga”, surse comentate apoi, în note, serios, candid sau pseudo-erudit, de Mitru Perea, Simpliţian, Idiotiseanu, Onochefalos, Musofilos, Filologos, Dubitantius, Erudiţianul, Androfilos, Părintele Agnozie, Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a.

Atât notele poemului, cât şi Prologul sau Epistolia închinătoare fac dese trimiteri la modele celebre, datorate unor autori ca Homer, Ariosto, Tasso, Milton, în care demitizarea, ironia programată şi parodia se transformă în instrumentar creator de epos comic. Îndeosebi în a doua variantă a Ţiganiadei, comentariile, ce însoţesc textul în note atribuite cititorilor şcoliţi sau inocenţi sub raportul informaţiei anterioare, formează un fel de „operă paralelă” la scrierea propriu-zisă, amplificând, prin exagerări bine dirijate, comicul sursei la care se referă şi asigurând întregului un reconfortant spirit ludic.

Comentariul socio-politic implicit se alătură valorii artistice conferite ironiei şi satirei. Umorul şi şarja parodică sunt mijloace, nu scopuri pentru autor; dincolo de învelişul declarat vesel al relatării poetice, stăruie o temeinică informaţie istorică şi filologică, dar şi o bună cunoaştere a literaturilor europene sau a filosofiei de viaţă specifică ţăranului român. Invocarea unor elemente care ţin de mitologie sau de supranatural este operată prin convertirea lor la universul uman imediat, fapt care sporeşte coeficientul de personalitate distinctă a scriitorului în ansamblul literaturii apărute în epocă şi mult după aceea.

Autorul a intenţionat „a introduce un gust nou în poesia românească”, alăturând „lucruri de şagă” observaţiilor grave asupra unor realităţi care nu erau doar ale secolului al XV-lea. Conştient de importanţa unei asemenea întreprinderi, cu totul nouă în peisajul atât de sărac al literaturii originale româneşti, scriitorul ţine să precizeze: „Deci, bună sau rea, cum este, aduce în limba aceasta un product nou”.

Prin Ţiganiada, Budai-Deleanu se legitimează ca autor al primei epopei din literatura noastră şi, în acelaşi timp, ca întemeietor al literaturii române moderne.

Descoperirea târzie a operei a grevat în mod vădit evoluţia literaturii române ca valoare conştientă de sine. Atât limbajul poetic, bine articulat în această scriere, cât şi naraţiunea epică de amploare, căreia „poemationul” scriitorului ardelean i-ar fi putut oferi piste tentante de lansare, s-au definit în mod coerent relativ târziu şi datorită necunoaşterii acestei opere fundamentale a literaturii naţionale.

sursa: 

Academia Română, Dicționarul general al literaturii române (A/B), București, Editura Univers Enciclopedic, 2004

$$$

 JEANNE HACHETTE - APĂRĂTOAREA LUI BEAUVAIS

Povestea pe care v-o spun astăzi este una relativ scurtă, dar totuși incitantă! Deși Jeanne a fost cu siguranță o persoană reală, relatările despre viața ei diferă de la sursă la sursă, dar un lucru este clar, ea a fost de o mare vitejie. Când orașul ei a fost atacat, multe dintre femeile care locuiau acolo au refuzat să fie spectatoare și s-au alăturat luptei – inclusiv Jeanne, în vârstă de 18 ani, care a luat o secure și a jucat un rol cheie în apărarea orașului împotriva capturării. Dar să începem de la început. 

Născută în jurul anului 1454 în orașul Beauvais, numele ei adevărat de familie era fie Fourquet, fie Laisné. Ar fi putut fi fiica unui măcelar și, după moartea tatălui ei, ar fi putut fi adoptată de unul dintre gardienii orașului, ceea ce ar explica diferitele nume. Oricare ar fi cazul, se pare că nu era străină de cuțite. O altă poveste spune că încă din copilărie a adorat numele Jeanne d'Arc și a visat să fie ca ea cândva ca aceasta. Și a avut șansa. 

Avanză rapid până în 1472, când ducele de Burgundia, care se revolta împotriva regelui – poveste lungă și nu atât de importantă pentru acest articol – a avansat asupra Beauvais cu o armată de 80.000 de oameni. Ei deja prădaseră satele din jur într-un mod deosebit de brutal, sperând să sperie orașul ca să se predea. Pe 27 iunie, muncitorii de pe acoperișul catedralei au văzut armata care se apropia și au tras un semnal de alarmă. Primul atac a fost copleșitor. În timp ce Beauvais era bine fortificat, nu avea artilerie, iar soldații burgunzi urcau pe zid. Imediat, una dintre suburbii a fost luată și a fost făcută o gaură uriașă într-una dintre porțile orașului. Dar orașul nu s-a predat. În schimb, cetățenii au luat armele și s-au aruncat în luptă – și nu numai bărbații, ci și femeile și copiii. S-au turnat apă fierbinte, ulei și plumb topit asupra soldaților inamici care năvăleau pe poartă, bărbați și femei blocau poarta, înarmați cu tot ce era disponibil, uneori doar cu pumnii. Dar încet-încet pierdeau teren și încet curajul le-a scăzut.

În tot acest haos, Jeanne, în vârstă de 18 ani, a luat o secure și a urcat pe zidurile orașului cu o trupă de femei, toate înarmate pentru luptă. Burgunzii încă escaladeau zidurile, iar femeile s-au apucat de treabă, împingând inamicii înapoi și răsturnând scările. Unii soldați au trecut însă și unul dintre ei era intenționat să planteze steagul Burgundiei deasupra zidului, semn de victorie. Jeanne îl aruncă repede în șanț, ținând steagul sus deasupra capului. Acest lucru a reaprins curajul colegilor ei de luptă în bătălia purtată. La un moment dat, poarta spartă a fost incendiată și ținută aprinsă pentru a le îngreuna intrarea inamicilor. 

Timp de două săptămâni au ținut flăcările aprinse până când ducele a decis să atace o altă porțiune a orașului. Gurile de tun au distrus părți mari ale orașului, dar nu a putut trece prin ziduri pentru a-l cuceri. Chiar dacă Beauvais nu avea artilerie, apărătorii – multe dintre ele femei – erau viteji și destul de inventivi, aruncând pietre, torțe și apă clocotită în inamic. Oriunde atacau soldații, exista deja un sistem de apărare, care îi ținea la distanță. 

Pe 22 iulie, după aproape o lună de lupte, Ducele a fost nevoit să se retragă. A pierdut în jur de 3.000 de bărbați, inclusiv aproximativ 20 de lorzi, împotriva unui oraș care nu avea a tunuri și a unei armate formată în principal din cetățeni, mulți dintre ei femei – o înfrângere umilitoare.

O înfrângere care s-ar putea să fi schimbat curentul revoltei ducelui. Vedeți, ar fi putut să-l învingă pe Rege... dacă nu ar fi pierdut atât de mult timp cu orașul Beauvais. Așa cum au fost lucrurile, a fost forțat să se retragă pe propriile sale meleaguri. Revolta eșuase. Regele Ludovic al XI-lea a recunoscut contribuția vitejilor cetățeni din Beauvais și a acordat orașului anumite privilegii, cum ar fi o cotă de impozitare mai mică. El a recunoscut, de asemenea, rolul important pe care l-au jucat femeile în această apărare și a suspendat legile somptuare care erau comune la acea vreme. Asta înseamnă că femeilor li se permitea să poarte orice îmbrăcăminte le plăcea, indiferent de rang sau norme de gen.

Și Jeanne? Jeanne a fost și ea răsplătită. Nu numai că a primit bani, dar ea și descendenții ei nu ar fi trebuit să plătească niciodată taxe, niciodată. În plus, i s-a permis să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubea, Collin Pillon, iar unii chiar spun că regele însuși a fost cel care a ținut ceremonia.

În acel an au loc primele „Fêtes de l'Assaut” („Sărbătoarea Asaltului” – nume ciudat) cu o procesiune prin oraș cu Jeanne în față, purtând steagul pe care l-a cucerit. În spatele ei femeile orașului, onorate pentru inventivitatea lor în muniție. De atunci, această procesiune are loc în fiecare an în ultimul weekend din iunie și este adesea numită „Fêtes Jeanne Hachette” după eroina noastră și numele pentru care a devenit cunoscută.

De atunci urmele ei se pierd în timp. Dar amintirea ei rămâne veșnic în orașul Beauvais – propria lor Jeanne d'Arc.

$$$

 LEGENDA LUI HEFAISTOS

Hefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului.

Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.).

Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei.

Şi după această cădere Hefaistos se întoarce în Olimp, unde joacă din nou rolul delicat de mediator în certurile dintre auguştii săi părinţi. Tradiţia aminteşte mai ales relaţia ambivalenţă cu mama sa, pe care, pentru că se ruşinase că l-a adus pe lume, a pedepsit-o: i-a făurit un tron superb, de care ea a rămas legată imediat ce s-a aşezat pe el; niciun zeu, în afara lui Hefaistos, nu a putut să o dezlege; Hefaistos, la rândul său, a dezlegat-o în urma intervenţiei lui Dionysos, care l-a îmbătat pentru a-l putea aduce în faţa tronului, şi numai cu condiţia de a o lua de soţie pe zeiţa dragostei şi a frumuseţii, Afrodita.

Se pare că iniţial Hefaistos a fost doar zeul focului, dar pentru că focul este indispensabil în prelucrarea metalelor, ulterior a fost considerat un meşteşugar sau un artist. Palatul său din Olimp strălucea asemenea unei stele. În palat se afla atelierul său, cu nicovala şi cele douăzeci de foale ce lucrau la porunca sa. Şi celelalte palate ale zeilor din Olimp erau opera lui Hefaistos.

Printre realizările celebre ale atelierului său se numără armele lui Ahile, colierul Harmoniei, taurii lui Eetes, regele Colhidei, care scuipau foc (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 3.228), sceptrul lui Agamemnon etc. Printre operele sale unele izvoare o amintesc şi pe Pandora, prima femeie (Hesiod, Teogonia, 70), şi chiar întregul neam omenesc (Lucian).

Povestirile de după Homer spun că ciclopii erau ajutoarele sale şi plasează atelierul nu în Olimp, ci pe o insulă vulcanică. În Iliada, soţia lui Hefaistos este Charis; la Hesiod este Aglae, cea mai tânără dintre Charite; în Odiseea, ca şi în numeroase alte povestiri ulterioare, consoarta sa este, după cum am arătat, Afrodita, simbolizând îmbinarea priceperii meşteşugarului cu graţia şi frumuseţea, ce dă naştere artei. Zeiţa frumuseţii nu-i este însă credincioasă soţului, pe care îl înşală cu Ares; tradiţia aminteşte că Helios, Soarele, i-a spus lui Hefaistos despre trădarea soţiei sale şi că zeul înşelat i-a surprins în flagrant pe cei doi, capturându-i într-o plasă invizibilă pe când se aflau în pat; soţul înşelat i-a expus apoi, astfel legaţi, în faţa adunării zeilor.

Diferite izvoare vorbesc despre nunta lui Hefaistos cu Atena: zeul a primit-o de soţie pe Atena ca recompensă pentru ajutorul pe care i-l acordase lui Zeus atunci când o adusese pe lume, dar înainte de a se urca în patul nupţial Atena a dispărut, nedevenind deci soţia sa.

► Atribute. Iconografia tradiţională a zeului, care se afirmă mai ales în epoca clasică, îl prezintă ca un bărbat puternic, cu barbă, având în mână ciocanul, uneori cu nicovala sau cu alte unelte legate de activitatea sa de făurar, cu un acoperământ pentru cap caracteristic, oval, şi cu un chiton scurt care de obicei îi lasă descoperite umărul şi braţul drept.

► Răspândirea cultului. Cultul lui Hefaistos, răspândit iniţial în regiunile vulcanice din Asia Mică, s-a extins ulterior, se pare, numai în regiunile greceşti, trecând prin insulele ionice. Hefaistos era venerat în special în insula Lemnos, unde tradiţia locală plasa cea de-a doua cădere a sa; numeroase alte insule îşi disputau însă onoarea de a adăposti fierăria sa; printre ele se numără Lipari, Imbros şi Sicilia. Grecii obişnuiau să aşeze pe pământ mici statui ale zeului, în formă de pitic.

► Prezenţe în literatura antică. Informaţii despre faptele zeului găsim în Iliada, în Teogonia lui Hesiod, în Imnul homeric către Apollo, în Ciclopul lui Euripide, la Calimah şi Apollonios din Rodos, la Epiharm şi Hyginus. Genealogia lui Hefaistos e amintită de Cicero în De natura deorum. Vergiliu aminteşte locul în care se afla atelierul său în Georgicele şi în Eneida.

sursa: 

Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

$$$

 MARELE ZID CHINEZESC

Marele Zid Chinezesc, bastion extins ridicat în China antică, unul dintre cele mai mari proiecte de construcție de clădiri întreprinse vreodată. Marele Zid este de fapt format din numeroase ziduri – multe dintre ele paralele între ele – construite de-a lungul a aproximativ două milenii în nordul Chinei și sudul Mongoliei. Cea mai extinsă și mai bine conservată versiune a zidului datează din dinastia Ming (1368-1644) și se întinde pe aproximativ 5.500 de mile (8.850 km) de la est la vest de la Muntele Hu lângă Dandong, sud-estul provinciei Liaoning, până la pasul Jiayu la vest de Jiuquan, nord-vestul provinciei Gansu. Acest zid urmărește adesea liniile de creastă ale dealurilor și munților în timp ce șerpuiește prin zona rurală chineză, iar aproximativ un sfert din lungimea sa constă doar din bariere naturale, cum ar fi râuri și creste montane. Aproape tot restul (aproximativ 70% din lungimea totală) este zid construit, micile porțiuni rămase constituind șanțuri sau șanțuri. Deși secțiuni lungi ale zidului sunt acum în ruine sau au dispărut complet, este încă una dintre cele mai remarcabile structuri de pe Pământ. Marele Zid a fost desemnat sit al Patrimoniului Mondial UNESCO în 1987.

Mari părți ale sistemului de fortificații datează din secolul al VII-lea până în secolul al IV-lea î.e.n. În secolul al III-lea î.e.n., Shihuangdi (Qin Shihuang), primul împărat al unei Chine unite (sub dinastia Qin), a conectat un număr de ziduri defensive existente într-un singur sistem. În mod tradițional, capătul estic al zidului a fost considerat a fi pasul Shanhai (Shanhaiguan) din estul provinciei Hebei, de-a lungul coastei Bo Hai (Golful Chihli), iar lungimea zidului - fără ramurile sale și alte secțiuni secundare - se credea că se întinde pe aproximativ 4.160 de mile (6.700 km). Cu toate acestea, investigațiile sponsorizate de guvern care au început în anii 1990 au dezvăluit secțiuni de zid în Liaoning, iar supravegherea aeriană și prin satelit a dovedit în cele din urmă că acest zid se întindea continuu în mare parte din provincie. Lungimea totală mai mare a zidului Ming a fost anunțată în 2009.

Istoria construcțiilor

Marele Zid s-a dezvoltat din fortificațiile de graniță disparate și castelele regatelor chineze individuale. Timp de câteva secole, aceste regate au fost probabil la fel de preocupate de protecția împotriva vecinilor lor apropiați ca și de amenințarea invaziilor sau raidurilor barbare.

Construcția timpurie

Luna răsărind peste Marele Zid ChinezescLuna răsărind (fundal stânga) peste Marele Zid Chinezesc.

În jurul secolului al VII-lea î.e.n., statul Chu a început să construiască un sistem defensiv permanent. Cunoscută sub numele de "Zidul Pătrat", această fortificație era situată în partea de nord a provinciei capitală a regatului. Din secolul al VI-lea până în secolul al IV-lea, alte state au urmat exemplul lui Chu. În partea de sud a statului Qi, un zid perimetral extins a fost creat treptat folosind diguri de râu existente, bastioane nou construite și zone de teren montan impracticabil. Zidul Qi era făcut în principal din pământ și piatră și se termina pe malul Mării Galbene. În statul Zhongshan, un sistem de ziduri a fost construit pentru a contracara invazia din statele Zhao și Qin din sud-vest. Existau două linii defensive în statul Wei: zidurile Hexi ("la vest de râul [galben]") și Henan ("la sud de râu"). Zidul Hexi a fost o fortificație împotriva statului Qin și a nomazilor occidentali. Construit în timpul domniei regelui Hui (370-335 î.Hr.), a fost extins de la digurile de pe râul Luo la granița de vest. A început în sud, lângă Peștera Xiangyuan, la est de Muntele Hua, și s-a terminat la Guyang în ceea ce este acum Regiunea Autonomă Mongolia Interioară. Zidul Henan, construit pentru a proteja Daliang (capitala, acum Kaifeng), a fost reparat și extins în ultimii ani ai regelui Hui. Statul Zheng a construit, de asemenea, un sistem de ziduri, care a fost reconstruit de statul Han după ce a cucerit Zheng. Statul Zhao a finalizat un zid sudic și un zid nordic; zidul sudic a fost construit în principal ca apărare împotriva statului Wei.

După ce reorganizarea administrativă a fost efectuată de Shang Yang (d. 338 î.e.n.), statul Qin a crescut politic și militar pentru a deveni cel mai puternic dintre cele șapte state, dar a fost frecvent atacat de Donghu și Loufan, două popoare nomade din nord. Prin urmare, Qin a ridicat un zid care pornea de la Lintiao, mergea spre nord de-a lungul Munților Liupan și se termina la Huang He (Râul Galben).

În statul Yan au fost pregătite două linii defensive separate - Zidul Nordului și Zidul Yishui - într-un efort de a apăra regatul de atacurile grupurilor nordice precum Donghu, Linhu și Loufan, precum și de statul Qi din sud. Zidul Yishui a fost extins de la digul râului Yi ca linie de apărare împotriva Qi și Zhao, cele două state rivale principale. A început la sud-vest de Yi City, capitala, și s-a terminat la sud de Wen'an. În 290 î.e.n., statul Yan a construit Zidul de Nord de-a lungul Munților Yan, începând din nord-est în zona Zhangjiakou din Hebei, trecând peste râul Liao și extinzându-se până la orașul antic Xiangping (astăzi Liaoyang). Acesta a fost ultimul segment al Marelui Zid care a fost ridicat în perioada Zhanguo (Statele Războinice).

În 221 î.e.n., Shihuangdi, primul împărat Qin, a finalizat anexarea Qi și astfel a unificat China. El a ordonat îndepărtarea fortificațiilor înființate între statele anterioare, deoarece acestea au servit doar ca obstacole în calea mișcărilor interne și a administrației. În plus, l-a trimis pe generalul Meng Tian să garnizeze granița de nord împotriva incursiunilor nomazilor Xiongnu și să lege segmentele de zid existente în Qin, Yan și Zhao în așa-numitul "Zid lung de 10.000 de li". Această perioadă de construcție a început în jurul anului 214 î.e.n. și a durat un deceniu. Sute de mii de soldați și muncitori recrutați au lucrat la proiect. Odată cu căderea dinastiei Qin după moartea lui Shihuangdi, zidul a rămas în mare parte fără garnizoană și a căzut în paragină.

Dinastiile Han până la Yuan

În timpul domniei împăratului Han Wudi (141-87 î.e.n.), zidul a fost întărit ca parte a unei campanii generale împotriva Xiongnu. Din acea perioadă, Marele Zid a contribuit și la exploatarea terenurilor agricole din nordul și vestul Chinei și la creșterea rutei comerciale care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Drumul Mătăsii. În anul 121 î.e.n., a început un proiect de construcție de 20 de ani la Zidul Hexi (cunoscut în general sub numele de Zidul Lateral) între Yongdeng (acum în Gansu) în est și Lacul Lop Nur (acum în Xinjiang) în vest. Potrivit lui Juyan Hanjian ("Corespondența Juyan a Han"), punctele forte instalate de-a lungul zidului includeau "un far la fiecare 5 li, un turn la fiecare 10 li, un fort la fiecare 30 li și un castel la fiecare 100 li".

Principalele lucrări la zid din perioada Dong (est) Han (25-220 d.Hr.) au avut loc în timpul domniei lui Liu Xiu (Guangwudi), care în 38 a ordonat repararea a patru linii paralele ale Marelui Zid în zona de la sud de Zidul Hexi. Marele Zid a servit nu numai pentru apărare, ci și pentru centralizarea controlului comerțului și al călătoriilor.

În timpul dinastiei Wei (386-534/535), Marele Zid a fost reparat și extins ca apărare împotriva atacurilor triburilor Juan-juan și Khitan din nord. Potrivit lui Wei shu: Mingyuandi Ji ("Istoria lui Wei: Cronica împăratului Mingyuan"), în 417, al optulea an al domniei lui Mingyuandi (409-423), o parte a Marelui Zid a fost construită la sud de Changchuan, de la Chicheng (acum în Hebei) la Wuyuan (acum în Mongolia Interioară) în vest, întinzându-se pe mai mult de 620 de mile (1.000 km). În timpul domniei lui Taiwudi (423-452), un zid mai jos și mai subțire de pământ a fost construit în jurul capitalei ca o completare a Marelui Zid. Pornind de la Guangling în est, s-a extins până la partea estică a râului Huang He, formând un cerc în jurul Datong. În 549, după ce regatul Dong Wei și-a mutat capitala la est la Ye, a construit și un segment al Marelui Zid în zona provinciei Shanxi.

Pentru a-și întări frontiera nordică și a preveni invazia dinspre vest a Bei Zhou, regatul Bei Qi (550-577) a lansat mai multe proiecte mari de construcție care au fost aproape la fel de extinse ca și proiectele de construcție ale dinastiei Qin. În 552 a fost construit un segment la granița de nord-vest și doar trei ani mai târziu împăratul a ordonat recrutarea a 1,8 milioane de muncitori pentru a repara și extinde alte secțiuni. Construcția a avut loc între intrarea sudică a pasului Juyong (lângă Beijing de astăzi) și Datong (în Shanxi). În 556 a fost înființată o nouă fortificație în est și s-a extins până la Marea Galbenă. În anul următor, un al doilea zid a fost construit în interiorul Marelui Zid din Shanxi modern, începând din apropierea Laoying, la est de Pianguan, extinzându-se spre est dincolo de Pasul Yanmen și Pasul Pingxing și terminând în zona din jurul Xiaguan din Shanxi. În 563, împăratul Wuchengdi al Bei Qi a reparat un segment de-a lungul Munților Taihang. Aceasta este partea Marelui Zid care se găsește astăzi în zona din jurul Longguan, Guangchang și Fuping (în Shanxi și Hebei). În 565 zidul interior construit în 557 a fost reparat și a fost adăugat un nou zid care a început în apropierea Xiaguan, s-a extins până la pasul Juyong în est și apoi s-a unit cu zidul exterior. Segmentele reparate și adăugate în timpul perioadei Bei Qi au totalizat aproximativ 900 de mile (1.500 km), iar orașele și cazărmile au fost înființate la intervale periodice pentru a garnizoana noile secțiuni. În 579, pentru a preveni invaziile regatului Bei Zhou de către Tujue (un grup de turci din est) și Khitan, împăratul Jing a început un program masiv de reconstrucție a zonelor zidului situate în fostul regat Bei Qi, începând de la Yanmen în vest și terminând la Jieshi în est.

În timpul dinastiei Sui (581-618), Marele Zid a fost reparat și îmbunătățit de șapte ori într-un efort de a apăra țara împotriva atacurilor Tujue. După ce dinastia Tang (618-907) i-a înlocuit pe Sui, țara a devenit mult mai puternică din punct de vedere militar, învingându-i pe Tujue în nord și extinzându-se dincolo de granița inițială. Astfel, Marele Zid și-a pierdut treptat semnificația ca fortificație și nu a fost nevoie de reparații sau adăugiri. În timpul dinastiei Song (960-1279), popoarele Liao și Jin din nord au fost o amenințare constantă. Conducătorii Song au fost forțați să se retragă la sud de liniile Marelui Zid construite de dinastiile Qin, Han și Nord. Multe zone de pe ambele părți ale zidului au fost ulterior preluate de dinastiile Liao (907-1125) și Jin (1115-1234). Când conducătorii Song au trebuit să se retragă și mai departe – la sud de râul Yangtze (Chang Jiang) – reparațiile zidului sau extinderile acestuia nu au mai fost fezabile. Reparații limitate au fost efectuate o dată (1056) în timpul Liao, dar numai în zona dintre râurile Yazi și Huntong.

În 1115, după înființarea dinastiei Jin, s-a lucrat la două linii defensive la Mingchang. Vechiul zid de acolo – numit anterior Zidul Wushu sau Fortul Jinyuan – se întindea spre vest dintr-un punct la nord de Wulanhada, apoi șerpuia prin Munții Hailatu, întorcându-se spre nord și apoi din nou spre vest, terminând în cele din urmă la râul Nuanshui. A doua linie a fost noul zid Mingchang, numit și Zidul Interior Jin sau Șanțul Jin, care a fost construit la sud de vechiul zid. A început în vest de la o curbă în Huang He și s-a terminat la râul Sungari (Songhua).

În timpul dinastiei Yuan (mongole) (1206-1368), mongolii controlau toată China, precum și alte părți ale Asiei și părți ale Europei. Ca structură defensivă, Marele Zid avea puțină importanță pentru ei; cu toate acestea, unele forturi și zone cheie au fost reparate și garnizoane pentru a controla comerțul și pentru a limita amenințarea rebeliunilor din partea chinezilor (Han) și a altor naționalități.

Dinastia Ming până în prezent

Conducătorii din timpul dinastiei Ming (1368-1644) au menținut și întărit fără încetare Marele Zid pentru a preveni o altă invazie mongolă. Majoritatea lucrărilor au avut loc de-a lungul vechilor ziduri construite de Bei Qi și Bei Wei.

Cea mai mare parte a Marelui Zid care se află astăzi este rezultatul muncii efectuate în timpul domniei împăratului Hongzhi (1487-1505). Începând de la vest de Juyong Pass, această parte a zidului a fost împărțită în linii de sud și nord, numite zidurile interioare și, respectiv, exterioare. De-a lungul zidului erau multe "trecători" strategice (adică fortărețe) și porți. Printre acestea se numără pasajele Juyong, Daoma și Zijing, cele trei cele mai apropiate de capitala Ming, Beijing. Împreună au fost denumite Cele Trei Trecători Interioare. Mai la vest se aflau trecătorile Yanmen, Ningwu și Piantou, cunoscute sub numele de Cele Trei Trecători Exterioare. Atât trecătoarea interioară, cât și cea exterioară aveau o importanță cheie în protejarea capitalei și erau de obicei puternic garnizoane.

După ce dinastia Qing (1644-1911/12) a înlocuit Ming, a existat o schimbare în strategia de conducere numită huairou ("calmare"), în care Qing a încercat să pacifice liderii și popoarele din Mongolia, Tibet și alte naționalități, neinterferând cu viața socială, culturală sau religioasă locală. Datorită succesului acestei strategii, Marele Zid a fost reparat mai rar și a căzut treptat în ruină.

Proiectarea fortificațiilor

Marele Zid avea trei componente majore: treceri, turnuri de semnalizare (balize) și ziduri.

Trecători

Trecătorile erau fortărețe majore de-a lungul zidului, de obicei situate în poziții cheie precum intersecțiile cu rutele comerciale. Meterezele multor trecători erau acoperite cu cărămizi și pietre uriașe, cu pământ și pietre zdrobite ca umplutură. Bastioanele măsurau aproximativ 10 metri înălțime și 13 până la 16 picioare (4 până la 5 metri) lățime în vârf. În fiecare trecătoare erau rampe de acces pentru cai și scări pentru soldați. Parapetul exterior era crenelat, iar parapetul interior, sau yuqiang (nüqiang), era un zid mic de aproximativ 1 metru înălțime care împiedica oamenii și caii să cadă de pe vârf. Pe lângă faptul că servea ca punct de acces pentru negustori și alți civili, poarta din trecătoare era folosită ca ieșire pentru garnizoană pentru a contraataca raiderii sau pentru a trimite patrule. Sub arcul porții era de obicei o ușă dublă uriașă din lemn. Șuruburile și inelele de dulap au fost așezate în panoul interior al fiecărei uși. Deasupra fiecărei porți era un turn de poartă care servea drept turn de veghe și post de comandă. De obicei, avea unu până la trei etaje (niveluri) și era construit fie din lemn, fie din cărămizi și lemn. Construit în afara porții, unde un inamic era cel mai probabil să atace, era un wengcheng, un parapet semicircular sau poligonal care proteja poarta de atacul direct. Dincolo de cele mai strategice wengchengse afla o linie suplimentară de protecție, luocheng, care era adesea acoperită de un turn folosit pentru a-i supraveghea pe cei de dincolo de zid și pentru a direcționa mișcările de trupe în bătăliile purtate acolo. În jurul intrării în poartă exista adesea un șanț care se forma în procesul de săpare a pământului pentru a construi fortificațiile.

Turnuri de semnalizare

Turnurile de semnalizare au fost numite și balize, terase de balize, movile de fum, movile sau chioșcuri. Erau folosite pentru a trimite comunicații militare: baliză (focuri sau felinare) în timpul nopții sau semnale de fum în timpul zilei; Au fost folosite și alte metode, cum ar fi ridicarea bannerelor, bătăile de palme sau tragerea cu arme. Turnurile de semnalizare, adesea construite pe vârfurile dealurilor pentru vizibilitate maximă, erau platforme sau turnuri înalte de sine stătătoare. Nivelurile inferioare conțineau camere pentru soldați, precum și grajduri, stâne și zone de depozitare.

Pereţi

Zidul în sine a fost partea cheie a sistemului defensiv. De obicei, avea o lățime de 21,3 picioare (6,5 metri) la bază și 19 picioare (5,8 metri) în vârf, cu o înălțime medie de 23 până la 26 de picioare (7 până la 8 metri) sau puțin mai jos pe dealuri abrupte. Structura peretelui a variat de la un loc la altul, în funcție de disponibilitatea materialelor de construcție. Pereții erau făcuți din pământ tamponat între scânduri de lemn, cărămizi de chirpici, un amestec de cărămidă și piatră, pietre sau piloți și scânduri. Unele secțiuni au folosit diguri de râu existente; alții au folosit terenuri montane accidentate, cum ar fi stânci și chei, pentru a lua locul structurilor făcute de om.

În deșerturile vestice, pereții erau adesea simple structuri de pământ bătut și chirpici; multe metereze estice, cum ar fi cele de lângă Badaling, erau acoperite cu piatră și includeau o serie de structuri și dispozitive secundare. Pe partea interioară a acestor ziduri, așezate la intervale mici, erau uși arcuite numite juan, care erau făcute din cărămizi sau pietre. În interiorul fiecărui juan erau trepte de piatră sau cărămidă care duceau în vârful crenelului. În partea de sus, pe partea orientată spre exterior, se aflau creneluri înalte de 7 picioare (2 metri) numite duokou. În partea superioară a duokou erau deschideri mari folosite pentru a urmări și a trage în atacatori, iar în partea inferioară erau mici deschideri sau portițe, prin care apărătorii puteau trage. La intervale de aproximativ 650 până la 1.000 de picioare (200 până la 300 de metri) era o platformă crenelată care se ridica ușor deasupra vârfului zidului și ieșea din partea care se confrunta cu atacatorii. În timpul bătăliei, platforma oferea o vedere impunătoare și făcea posibilă împușcarea atacatorilor din lateral în timp ce încercau să escaladeze zidul cu scări. Pe mai multe platforme erau simple colibe structurate numite pufang, care ofereau adăpost pentru gărzi în timpul furtunilor. Unele platforme, ca și turnurile de semnalizare, aveau două sau trei etaje și puteau fi folosite pentru depozitarea armelor și muniției. Cei de la Badaling aveau de obicei două etaje, cu cazare pentru mai mult de 10 soldați la nivelul inferior. Existau, de asemenea, șanțuri de drenaj pe pereți pentru a-i proteja de deteriorarea excesivă a apei de ploaie.

Administrație militară

Fiecare fortăreață majoră de-a lungul zidului era legată ierarhic de o rețea de comenzi militare și administrative. În timpul domniei Shihuangdi, 12 prefecturi au fost înființate de-a lungul zidului, iar în perioada Ming întreaga fortificație a fost împărțită în 9 zone de apărare sau zone. Un șef de post (zongbingguan) a fost desemnat fiecărei zone. Împreună erau cunoscuți sub numele de Cele Nouă Garnizoane de Graniță.

Tradiție și conservare

Marele Zid a fost mult timp încorporat în mitologia chineză și în simbolismul popular, iar în secolul al XX-lea a ajuns să fie considerat un simbol național. Deasupra Porții de Est (Dongmen) de la pasul Shanhai se află o inscripție atribuită istoricului medieval Xiao Xian, care este tradusă ca "Prima trecere sub cer", referindu-se la diviziunea tradițională dintre civilizația chineză și ținuturile barbare din nord.

În ciuda semnificației culturale a zidului, drumurile au fost tăiate prin el în mai multe puncte, iar secțiuni vaste au suferit secole de neglijență. În anii 1970, un segment de lângă Simatai (110 km nord-est de Beijing) a fost demontat pentru materiale de construcție, dar ulterior a fost reconstruit. Alte zone au fost, de asemenea, restaurate, inclusiv la nord-vest de Jiayu Pass, la limita vestică a zidului; la pasul Huangya, la aproximativ 105 mile (170 km) nord de Tianjin; și la Mutianyu, la aproximativ 55 mile (90 km) nord-est de Beijing. Cea mai cunoscută secțiune, la Badaling (43 mile [70 km] nord-vest de Beijing), a fost reconstruită la sfârșitul anilor 1950; acum atrage mii de turiști naționali și străini în fiecare zi. Porțiuni din zidul din jurul pasului Shanhai și de la Muntele Hu, capătul estic, au fost, de asem