$$$

 Când se pregătește praznicul, fiecare gest devine rugăciune. Fiecare bucată de aluat, fiecare șoaptă poartă în ea dragostea pentru cel plecat, iar casa devine templu al amintirii.

Casa Mariei Grigore fremăta de activitate de trei zile. De când bătrânul Ion, soțul ei de cincizeci și doi de ani, s-a stins în somn, femeile din sat s-au organizat ca un stup de albine pentru a pregăti praznicul de șase săptămâni. Fiecare știa ce avea de făcut, fără să fie nevoie de prea multe cuvinte.

Era joi dimineața, iar praznicul urma să fie sâmbătă, după slujba de la biserică. În ograda largă, sub nucul bătrân care văzuse atâtea veri și ierni, trei femei frământau aluat pentru colaci în ligheane mari, emailate. Mâinile lor lucrau ritmic, cu precizia dată de sute de praznice la care contribuiseră de-a lungul anilor.

"Trebuie patruzeci și patru de colaci," explica Leana lui Vasile, văduva care coordona operațiunea cu înțelepciunea celor care cunosc bine ritualul. "Unul pentru fiecare zi din cele șase săptămâni, unul pentru preot, unul pentru biserică, și unul mare pentru pomul mortului."

Colacii nu erau simple pâini. Fiecare era împletit într-un model specific - unii rotunzi ca roata vieții, alții în formă de cruce ca jertfa divină, alții în formă de opt ca infinitul. Fiecare model avea semnificația lui, un mesaj pe care cei vii îl trimiteau celui plecat, o rugăciune materializată în aluat și căldură.

În bucătăria de vară, Maria, văduvă de-acum, supraveghea pregătirea mâncărurilor cu ochii uscați. Plânsese în primele zile până când nu îi mai rămăseseră lacrimi. Acum, energia ei era canalizată spre organizarea acestui ultim omagiu pentru bărbatul alături de care trăise o viață întreagă.

Cinci cazane mari fierbeau pe plite improvizate în curte, ca niște altare ale generozității. În primul, supa de găină cu tăiței de casă, în al doilea, sarmalele, în al treilea, carnea pentru friptură. În bucătărie, trei femei pregăteau salata de vinete și cea de roșii. Pe masa din cameră, sticlele cu țuică și vin stăteau aliniate ca niște soldați, fiecare cu o lumânare subțire lipită de gât.

"Ion al meu iubea sarmalele mai mult ca orice," spunea Maria, amestecând încet în cazanul mare. "I le făceam în fiecare duminică." Vocea îi tremura ușor, dar mâinile continuau să lucreze mecanic, găsind alinare în rutina acestui ritual străvechi.

Pe vremuri, bătrânii spuneau că sufletul celui plecat se hrănește din aburii mâncărurilor pregătite la praznic. De aceea, fiecare fel trebuia gătit cu grijă și dragoste, ca și cum cel răposat ar fi fost cel mai important oaspete de pe pământ.

În timpurile noastre grăbite, multe dintre aceste tradiții se pierd sau se simplifică. Firmele de catering înlocuiesc mâinile harnice ale femeilor din sat, iar colivele se cumpără gata făcute de la cofetărie. Dar în sate ca cel al Mariei, ritualul rămâne neschimbat, o punte între generații, între lumea celor vii și cea a celor plecați.

Pe prispa casei, două bătrâne pregăteau coliva - acel amestec dulce de grâu fiert, nucă măcinată și zahăr care simbolizează atât de multe. Grâul reprezenta viața veșnică, nuca - jertfa Mântuitorului, dulceața - bucuria vieții de apoi. Ele decorau coliva cu bomboane colorate și cu cruci din zahăr, șoptind rugăciuni în timp ce lucrau.

"Trebuie să fie dulce, ca viața lui de apoi să fie dulce," explica una dintre ele, presărând nucă peste grâul fiert. "Și trebuie făcută cu gândul doar la el, altfel nu-i primită."

Seara, când soarele cobora după dealuri, curtea Mariei se umpluse de mirosuri amestecate - pâine proaspătă, sarmale, friptură, colivă. Femeile lăsau totul în ordine și plecau spre casele lor. Urmau să revină a doua zi, să continue pregătirile.

Vineri dimineața, cu o zi înainte de praznic, venise momentul pregătirii "pomului mortului" - un băț împodobit cu mere, portocale, covrigi, batiste, șervețele, toate legate cu ață colorată. Fiecare obiect atârnat în pom avea semnificația lui - fructele reprezentau belșugul în viața de apoi, batistele erau pentru ștersul lacrimilor, lumânările pentru luminarea drumului.

"Lui Ion îi plăceau portocalele," spunea Maria, legând cu grijă un fruct de creanga artificială. "I le aducea băiatul nostru din oraș, în fiecare duminică." Mâinile ei legau, împleteau, aranjau, într-un dans al dragostei și al despărțirii.

În timp ce femeile pregăteau pomul, bărbații satului aranjau mese și bănci în curtea largă, sub nuc. Urmau să vină cel puțin o sută de oameni, și fiecare trebuia să aibă locul său. Ion fusese un om respectat în sat - fost primar, apoi consilier, mereu gata să ajute pe oricine avea nevoie.

Sâmbătă dimineața, curtea era gata pentru praznic. Mesele erau acoperite cu fețe de masă albe, proaspăt spălate și apretate. Pe fiecare masă erau așezate farfurii, tacâmuri, pahare. Lângă fiecare tacâm, câte o lumânare. Fiecare detaliu conta, fiecare element avea rolul său în această ceremonie de trecere.

După slujba de la biserică, oamenii se îndreptau spre casa Mariei. Preotul venea în frunte, purtând epitrahilul și cădelnița. Binecuvântează casa, masa și mâncarea. Cânta, împreună cu dascălul, ultimele rugăciuni pentru sufletul lui Ion.

.Apoi începea împărțirea pomenilor. Fiecare invitat primea un colac, o lumânare, un pahar de vin, o farfurie cu mâncare. "Să fie primit," spuneau ei, luând colacul. "Dumnezeu să-l ierte," răspundea Maria, cu vocea stinsă de oboseală și emoție.

Cât timp dura masa, o femeie stătea lângă colivă cu o lumânare aprinsă, asigurându-se că flacăra nu se stingea. "E lumina lui Ion," explica ea unui copil curios. "Trebuie să ardă cât timp mâncăm, ca să știe că ne gândim la el."

Ritualul continua cu ridicarea parastaselor - momente când preotul citea rugăciuni specifice și toți cei prezenți aprindeau lumânări pentru cel plecat. Pe fundal, femeile povesteau întâmplări din viața lui Ion, amintindu-și de omul care fusese, păstrându-i astfel memoria vie.

Când soarele începea să coboare, praznicul se încheia. Ultimul moment important era împărțirea "pomului mortului" - preotul îl dădea unui băiat tânăr, care nu era rudă cu răposatul. Băiatul pleca cu pomul, ducând simbolic darurile ultimei călătorii spre tărâmul de dincolo.

Casa se golea încet, iar Maria rămânea din nou singură, cu amintirile ei. Dar undeva, în adâncul sufletului, simțea o liniște nouă. Făcuse tot ce trebuia făcut, respectase toate ritualurile, asigurase călătoria lină a sufletului soțului ei spre lumea de dincolo.

Praznicul nu era doar despre mâncare și băutură, despre ritualuri și tradiții. Era despre dragoste care transcende moartea, despre comunitate care susține în momentele grele, despre continuitate între generații. Era un dans între viață și moarte, între prezent și eternitate.

Tradițiile noastre sunt firele nevăzute care ne leagă de cei dragi, chiar și după ce aceștia nu mai sunt printre noi. În fiecare gest, în fiecare rugăciune, în fiecare colac împletit cu grijă, dragostea continuă să existe, neînfrântă de trecerea timpului.