$$$

 Doar cei care au știut să împartă o bucată de pâine în trei și să se bucure de ea ca de o prăjitură pot înțelege de ce casa părintească e comoara cea mai prețioasă pe care o poți moșteni vreodată.

Fumul se ridică leneș din grătarul improvizat din jumătate de butoi, în timp ce Ionel întoarce cu grijă mititeii care sfârâie ușor. Vasile se întoarce din pivnița răcoroasă cu încă o sticlă de vin roșu, în timp ce în jurul lor copiii aleargă prin iarba înaltă a curții părintești, strigând și râzând cu acea bucurie pură pe care doar copilăria o știe. Sub umbra nucului bătrân, soțiile lor pregătesc masa, conversând liniștit în răcoarea după-amiezii de mai.

"Te-ai fi gândit vreodată că ne-om întoarce aici?" întreabă Ionel, ștergându-și fruntea cu mâneca cămășii. La patruzeci și doi de ani, este director de vânzări la o firmă de materiale de construcții din București. A venit cu SUV-ul său strălucitor, iar soția lui, Raluca, verifică obsesiv email-urile pe telefon chiar și în această oază de liniște rurală.

"Sincer? Credeam că niciunul din noi n-o să mai calce pe-aici," răspunde Vasile, privind în jur la casa cu tencuiala căzută în bucăți, la gardul de lemn care se înclină ca un bătrân obosit și la fântâna din care au băut apă rece în verile fierbinți ale copilăriei. La treizeci și nouă de ani, profesor de istorie la un liceu din Ploiești, e tatăl a trei copii și soțul Mirabelei, asistentă medicală cu mâinile blânde și inima mare.

Părinții lor au murit la câteva luni distanță anul trecut - mai întâi tata, răpus de infarct în timp ce tăia lemne pentru iarnă, apoi mama, care parcă nu mai avea putere să trăiască singură într-o lume în care el nu mai era. Frații au venit la înmormântări, au plâns, au îmbrățișat vecinii care i-au văzut crescând, apoi s-au întors la viețile lor agitate din orașe, lăsând casa goală să păzească amintirile.

Acum, într-un weekend de mai când păsările cântă în coruri și aceiași meri înfloresc ca în copilăria lor, au hotărât să se întoarcă împreună să vadă ce fac cu vechea casă, moștenirea pe care niciunul nu știa cum să o împartă sau ce să facă cu ea.

"Îți mai aduci aminte când dormeam amândoi înghesuiți pe patul ăla din camera mică?" întreabă Vasile, arătând spre fereastra din dreapta casei. "Iarna era așa de frig că ne puneam toate hainele peste noi și tot tremuram ca frunza."

Ionel zâmbește, răsturnând mititeii pe grătar. "Și mama ne punea cărămizi încălzite la picioare, învelite în ziare și cârpe. Mirosea a fum și a iarbă uscată... Ce vremuri erau acelea..."

Niciunul nu spune ce gândește cu adevărat - cât de săraci erau, cum mergeau la școală cu aceleași haine până se rupeau de tot, cum tata lucra din zori până în noapte la CAP și apoi venea acasă să-și lucreze propriul teren, iar mama spăla rufe pentru familiile mai înstărite din sat. Cum mâncau pâine cu zahăr și se bucurau ca de o sărbătoare când aveau câte un ou fiert fiecare.

Copiii au transformat terenul din spatele casei într-un tărâm al aventurilor. Andrei și Matei, băieții lui Ionel, de zece și doisprezece ani, obișnuiți cu tabletele și consolele de jocuri, s-au plictisit rapid de absența WiFi-ului. Acum se joacă de-a războiul cu două bețe găsite lângă gard, inventând o lume întreagă în jurul lor, păcălind timpul și plictiseala cu povești născocite pe loc.

"Raluca vrea să vindem tot," spune Ionel încet, asigurându-se că soția nu-l poate auzi. "Zice că nu merită să investim în renovare, că n-o să venim niciodată să stăm aici, că e doar risipă de bani pentru o casă care se prăbușește."

Vasile dă din cap, înțelegând perfect. Multe familii din sat și-au vândut casele părintești - unele devenind case de vacanță pentru orășeni care vor "experiență autentică" de weekend, altele fiind dărâmate pentru a face loc unor vile moderne care par străine în peisajul rural.

"M-am gândit să renovăm," spune Vasile brusc, cu vocea încă nesigură dar cu o hotărâre care crește. "Nu să facem vilă, ci să păstrăm casa așa cum e, doar să o reparăm. Să păstrăm șopronul, fântâna, livada din spate, totul așa cum și-l amintesc mâinile noastre."

Ionel se oprește din întors carnea și privește casa. Sub stratul de praf și neglijență, poate încă să vadă căminul copilăriei lor. Pereții care știu toate poveștile lor, podelele care au simțit toți pașii lor, de la cei timizi de copil până la cei siguri de tânăr care pleacă să cunoască lumea.

"Crezi că merită?" întreabă el, dar în voce i se aude deja hotărârea.

"Tata a construit casa asta cu mâinile lui, cărând cărămizi pe bicicletă de la fabrica din oraș," răspunde Vasile, privind zidurile care încă stau mândre după atâția ani. "A pus în ea tot ce a știut, tot ce a putut. Se scula la cinci dimineața și lucra până târziu în noapte. Cum să nu merite?"

În timp ce vorbesc, Mirabela vine cu o farfurie de roșii proaspăt tăiate, stropite cu ulei și presărate cu brânză proaspătă adusă de la vecina de vizavi - aceeași femeie care le dădea lapte când erau copii și părinții nu aveau cu ce să cumpere.

"Ce puneți la cale, complotiștilor?" întreabă ea zâmbind, observând seriozitatea conversației lor.

"Ne gândim să renovăm casa," răspunde Vasile, luând o roșie și savurând gustul ei simplu, natural, care îi aduce aminte de verile când culegeam roșii cu mama din grădina din spate.

"Serios? Ar fi minunat!" răspunde ea entuziasmată. "Copiii ar avea unde să vină vara, să vadă cum e viața la țară cu adevărat. Să învețe să culeagă fructe, să hrănească găinile, să se murdărească pe mâini și să se bucure de lucruri simple care nu costă nimic dar valorează totul."

Raluca se apropie și ea, cu telefonul încă în mână dar cu o expresie mai relaxată pe chip decât în ultima vreme. "Ce discutați atât de serios?"

Ionel îi explică ideea, pregătit pentru obiecțiile ei, pentru lista cu costuri și timpul necesar. Dar, spre surprinderea lui, Raluca privește spre copiii care se joacă în iarba înaltă, inventând povești cu bețele lor transformate în săbii și sulițe, și zâmbește ca pentru prima dată în ziua aceea.

"Poate nu e o idee rea," spune ea încet, punând telefonul în buzunar. "Să aibă și ei un loc unde să fie copii adevărați, nu doar consumatori de tehnologie. Să se murdărească, să cadă, să descopere lumea cu mâinile lor."

Seara, când copiii adorm în paturile improvizate din saltele și pături aduse de acasă, și soțiile se retrag în camerele pregătite pentru ele, frații rămân pe prispa casei, cu câte un pahar de țuică făcută de tatăl lor, găsită într-un butoi din pivnița care părea să fi așteptat această clipă.

"Știi că n-o să fie ușor," spune Ionel, privind cerul care începe să se însteleze cu aceleași stele din copilăria lor. "O să coste, o să dureze, o să fie nervi, probleme cu meșteșugarii, materiale, timp pierdut..."

"Ca tot ce e important în viață," răspunde Vasile cu înțelepciunea unui om care a învățat să prețuiască ce contează cu adevărat.

Privesc împreună spre cerul înstelat, același cer sub care visau în copilărie la vieți mai bune, la case călduroase, la mâncare îndestulată. Acum, când au toate astea și chiar mai mult, înțeleg că aveau deja ceva infinit mai valoros - amintirile acestei case simple, dragostea unor părinți care le-au dat tot ce au putut, chiar dacă părea puțin în ochii lumii.

"Bem un pahar pentru mama și tata?" propune Vasile, ridicând paharul mic de sticlă care a mai trecut prin atâtea mâini de-a lungul anilor.

Ionel încuviințează cu respect. "Pentru ei. Și pentru casa care ne-a ținut laolaltă, chiar dacă era mică și rece iarna."

Țuica arde în gât, dar e o arsură plăcută, familiară, care aduce aminte de serile când tata le mai dădea câte o picătură în ceai când erau răciți. În liniștea nopții de sat, când se aud doar greierașii și câte un câine lătrând în depărtare, cei doi frați simt că au luat decizia corectă. Casa părintească va rămâne în familie, va primi o nouă viață, va găzdui noi generații de copii care vor învăța să prețuiască lucrurile simple.

"Mâine măsurăm totul și facem un plan," spune Ionel, pragmatic ca întotdeauna. "Trebuie să aflăm exact ce trebuie reparat, cât costă, cât durează."

"Și poimâine, când plecăm, luăm cu noi țuica rămasă," adaugă Vasile zâmbind. "N-are sens să se strice când poate să ne aducă aminte de acasă."

Privesc spre nucul bătrân, martorul tăcut al copilăriei lor, al zilelor de sărăcie dar și de iubire necondiționată. Sub crengile lui și-au făcut temele vara, au mâncat prune căzute, au visat la viitorul lor. Cum ar putea vreodată să vândă aceste amintiri? Casa aceasta nu este doar cărămizi și lemn. Este fundația pe care s-au construit ca oameni.

La plecare, au luat fiecare câteva obiecte din casă să le păstreze până la revenire - Ionel a luat ceasul vechi al tatălui, unul din acelea cu cheie care făcea tic-tac în liniștea nopții, Vasile albumul de familie cu fotografii îngălbenite și câteva scrisori de dragoste ale părinților găsite într-un sertar. Raluca a găsit o broșă de argint a bunicii, iar Mirabela a luat rețeta de pască scrisă cu mâna mamei.

Au încuiat ușa cu grijă, promițând să se întoarcă peste două săptămâni, cu scule, materiale și planuri detaliate. Casa părintească a rămas din nou singură, dar de data aceasta cu speranță. Pereții ei vechi vor auzi din nou râsete de copii, vor simți căldura unei familii unite. Va mai trece timp până când va străluci din nou, dar frații știu acum că acest loc modest este cea mai prețioasă moștenire pe care au primit-o - nu pentru valoarea ei materială, ci pentru amintirile pe care le păstrează între zidurile ei pline de povești.

Pentru că, în cele din urmă, tot ce contează cu adevărat sunt poveștile pe care le poți transmite, amintirile pe care le poți păstra și iubirea pe care o poți oferi. Și casa părintească, cu toate lipsurile ei, a fost plină ochi de toate acestea.