$$$

 Toate colegele de liceu postează pe Instagram din birouri cu geamuri mari, iar eu postez poze cu vacile pe care le mulg la cinci dimineața...

În grupul de WhatsApp „Generația 1999 - Liceul Teoretic", mesajele curg neîntrerupt. Andreea din București își cumpără apartament în Pipera, Raluca din Cluj s-a căsătorit cu un IT-ist, Maria din Constanța a fost promovată manager la o multinațională. Răsfoiesc prin pozele lor - restaurante scumpe, vacanțe în Grecia, haine de firmă. Apoi pun telefonul jos și mă întorc la munca de la grajd.

La douăzeci și cinci de ani, sunt singura din clasa de liceu care a rămas în Săliște. „Proasta" care n-a vrut să plece la facultate în oraș, care n-a înțeles că „viitorul este tehnologia, nu agricultura". Care a ales să rămână cu cele treizeci de oi moștenite de la bunicul și cu pământurile pe care familia noastră le lucrează de trei generații.

„Ioana, tu chiar nu vrei să încerci ceva în oraș?" mă întreabă mama din când în când, uitându-se la pozele pe care le postez pe Facebook cu animalele sau cu grâul copt. În ochii ei văd o dezamăgire pe care încearcă să o ascundă. Ea și tata au visat ca eu să fiu prima din familie cu diplomă universitară.

Dar mie îmi place să mă trezesc când cocoșul cântă, să simt mirosul fânului proaspăt cosit, să știu că laptele pe care îl beau vine de la vaca pe care am crescut-o noi. Îmi place să văd cum grâul se transformă în pâine pe masa noastră, să știu că roșiile din salată le-am plantat eu cu mâinile mele.

Doar cei care au ales să rămână la țară în loc să urmeze „drumul normal" spre oraș înțeleg cu adevărat cât de greu este să explici de ce ai ales o viață care pare mai grea, mai puțin profitabilă, mai puțin „de succes". Pentru că succesul în ziua de azi se măsoară în salariul din borderou, nu în satisfacția de a face ceva cu mâinile tale.

„Ce faci acolo, în pustietate?" mă întreabă Andreea când mă sună din mașina ei, blocată în traficul din București. „Nu te plictisești?" Cum să îi explic că nu există plictiseală când ai animale de îngrijit, pământ de lucrat, anotimpuri de urmărit? Că fiecare zi este diferită, că natura nu ține cont de programul tău, că învăț ceva nou în fiecare zi?

Pe Instagram postez poze cu soarele răsărind peste dealuri, cu mieii care se joacă în iarbă, cu mâinile mele murdare de pământ ținând prima roșie coaptă din sezon. Primesc aprecieri și comentarii: „Ce frumos!", „Îmi pare rău că am plecat din sat!", „Viața ta pare atât de liniștită!" Dar știu că sunt doar politețuri. Pentru ei, postările mele sunt folclorice, nostalgice, nu o viață reală pe care ar alege-o.

În sat, bătrânii mă privesc cu un amestec de respect și milă. „Păcat de fata asta deșteaptă", șoptesc între ei. „Putea să ajungă cineva la oraș." Pentru ei, rămânerea în sat este un eșec, o oportunitate pierdută. Nu înțeleg că eu am ales conștient această viață.

Vara când vin fostele colege în vizită, cu mașini scumpe și haine la modă, mă simt pentru o clipă ca și cum aș fi într-adevăr „proasta" din poveste. Ele vorbesc despre joburi pe care nu le înțeleg, despre salarii care depășesc venitul meu pe un an întreg, despre planuri de călătorii exotice.

„Dar tu nu vrei să faci și altceva?" întreabă Maria, privind cu neînțelegere spre gospodăria mea. „Nu vrei să vezi lumea? Să ai o carieră adevărată?" Cuvintele ei îmi arată cât de diferite au devenit universurile noastre. Pentru ea, ceea ce fac eu nu este o „carieră adevărată".

Seara, când ele pleacă înapoi la oraș, rămân singură în casa care pare deodată prea mare și prea liniștită. Pe terasa din spatele casei, privesc spre dealurile pe care le știu pe dinafară și mă întreb dacă n-au dreptate. Dacă nu am ratat ceva important alegând să rămân aici.

La treizeci de ani, toate vor fi căsătorite cu bărbați cu studii superioare, vor avea copii care vor merge la școli private, vor locui în apartamente cu trei camere în orașe mari. Iar eu voi fi încă aici, măritată poate cu unul din băieții rămas în sat - dacă va mai fi vreunul - crescând copii care vor învăța să mulgă vaci în loc să folosească computere.

Într-o zi, când mă întorc de la câmp obosită și murdară, îmi fac o poză în oglinda din holul casei. Fața arsă de soare, mâinile aspre de la muncă, hainele pătate de noroi. O postez pe Instagram cu textul: „Asta sunt eu cu adevărat." Primesc douăzeci de aprecieri, în timp ce pozele Andreei de la birou strâng sute.

Și atunci realizez adevărul crud: am ales o viață autentică într-o lume care prețuiește aparențele. Am ales să rămân cu pământul și tradițiile într-o societate care consideră că doar tehnologia și urbanismul aduc valoare. Am ales să fiu fericită la țară într-o cultură care echivalează succesul cu plecarea din sat.

Poate că într-adevăr sunt „proasta" din poveste. Pentru că în timp ce toate prietenele mele au ales securitatea financiară și recunoașterea socială, eu am ales o viață care mă face fericită, dar care nu are nicio valoare în ochii societății. O viață care va dispărea cu mine, pentru că nimeni nu va vrea să o continue.

Și cel mai trist este că, la final, eu voi fi cea care va avea dreptate despre frumusețea vieții simple, dar nu va mai fi nimeni să o trăiască după mine. Pentru că toate „înțelepte" au plecat să facă cariere, iar „proasta" va rămâne singură cu tradițiile pe care nu va avea cui să le transmită.