$$$

 Cum se simte... neputința

Neputința nu vine ca o furtună. Nu urlă, nu răstoarnă mese, nu trântește uși.

Neputința e tăcerea care apasă.

E privirea pierdută în gol, în timp ce înăuntrul tău totul se frânge.

E când vezi, auzi, știi... dar nu mai poți face nimic.

Se simte ca o închisoare invizibilă —

una în care porțile sunt deschise, dar lanțurile sunt în mintea și inima ta.

E momentul în care vrei să-ți protejezi copilul, dar vocea ta nu mai are putere.

Când știi că trebuie să pleci, dar nu ai unde.

Când ți-ai promis că n-o să mai plângi, dar obrajii ți se udă fără voie.

Neputința e când vezi că doare, dar nu poți opri durerea.

Când simți că te afunzi, dar nu mai ai energie să dai din mâini.

Când spui „ajută-mă” doar în gând, pentru că știi că nu vine nimeni.

Neputința nu e slăbiciune.

E ce rămâne după ce ai fost puternică prea mult timp.

E epuizarea de a lupta zi de zi cu frica, cu abuzul, cu tăcerea, cu aparențele.

E când nu mai ai lacrimi, dar tot simți că te rupi.

Și totuși, în toată acea neputință, rămâne o scânteie.

Una mică.

Care te ține în viață.

Care te face să mai respiri o dată.

Să mai speri o dată.

Să mai încerci o dată.

Pentru că, uneori, din cea mai adâncă neputință, se naște cea mai curajoasă decizie.

Cea de a nu mai tăcea.

Cea de a te alege pe tine.

Cea de a nu mai accepta ce nu e iubire.

Ai simțit vreodată neputința până în oase?

               Iulia Iulia