$$$

 Când primele raze de aur ale soarelui sărută vârfurile dealurilor, copiii din Poiana Mărului sunt deja treji, gata să îmbrățișeze prima datorie a zilei care se naște.

Pe Ionuț îl deșteaptă blând mama înainte de cinci, când cerul abia începe să se îmbrace în lumina făgăduinței zilei. La doar zece ani, poartă deja pe umeri responsabilitatea de a însoți vaca familiei spre pășunile întinse. Își freacă ochii somnoroși, savurează repede cana cu lapte cald și mușcă din feliile de pâine unse cu untură și presărate cu sare. Timpul nu îi aparține - animalele trebuie să ajungă la pășunea comunală înainte ca soarele să-și desfășoare puterea.

"Bună dimineața, vecine!" răsună vocea cristalină a Măriucăi din curtea alăturată. Deși are doar opt ani, conduce cele patru capre ale familiei cu înțelepciunea și autoritatea unei ciobănițe născute pentru această chemare. Nuielușa ei de alun dansează prin aerul proaspăt al dimineții când caprele îndrăznesc să-și îndrepte pașii spre grădina îngrijit ținută a lui nea Vasile.

În câteva clipe, pe ulița principală se țese o mică procesiune plină de viață - Ionuț alături de vaca Joiana, Măriuca însoțită de caprele ei jucăușe, Sebi cu cele două oi ale bunicii lui, și frații Costel și Adi, care îndrumă cu grijă șase vaci, comoara a trei familii de la marginea satului. Niciunul dintre ei nu a împlinit încă doisprezece ani, dar responsabilitatea pe care o poartă este la fel de serioasă ca oricare alta din lume.

"Voi merge în față azi," declară Costel, cel mai mare dintre micii păstori. "Ieri a plouat cu generozitate și trebuie să vedem dacă pârâul și-a umflat cursul. Poate vom lua drumul înspre Fântâna Veche."

Copiii din lumea modernă, crescuți în brațele tehnologiei și răsfățați cu telefoane inteligente și tablete, ar putea privi cu compătimire acești mici păstori treziți în zori pentru o muncă atât de umilă. Dar cel care privește cu atenție va descoperi în ochii lor o strălucire pe care mulți copii de oraș n-o cunosc niciodată - siguranța de sine a celui care știe cu certitudine că munca lui contează cu adevărat în țesătura vieții.

Călătoria spre pășune se întinde aproape o oră. Trec prin pădurea încă îmbrăcată în perle de rouă, urcă dealul de lângă Pârâul Sec, și ajung în sfârșit la întinderea de iarbă verde care va deveni casa animalelor până când seara își va lăsa voalul.

"Eu rămân azi să păzesc," oferă Ionuț cu generozitate. "Voi puteți porni înapoi acasă. Mâine mă întorc și eu la școală."

Se stabilise între ei un sistem simplu și frumos - în fiecare zi, unul dintre copii rămâne să vegheze toate animalele cu devotament, în timp ce ceilalți se pot întoarce la alte îndatoriri sau la băncile școlii. Mâine va fi rândul Măriucăi, apoi al lui Sebi. Familiile colaborează astfel într-o armonie perfectă, permițând copiilor să-și împartă responsabilitățile cu înțelepciune.

Pentru cel care rămâne, ziua își desfășoară propriul ei ritm magic. Dimineața, animalele pasc în liniștea deplină. Este timpul potrivit pentru a-și face temele, pentru a ciopli în lemn cu răbdare, sau pur și simplu pentru a se lăsa cuprins de iarbă, contemplând dansul norilor pe cerul infinit. La prânz, când soarele își împrăștie puterea cu generozitate, animalele își găsesc odihna la umbra pădurii din apropiere. Seara, când răcoarea începe să coboare ca o mângâiere, vine momentul să adune animalele și să pornească drumul de întoarcere spre sat.

Ionuț își scoate din traistă cărțile pentru școală și caietul cu grijă. Are de scris o compunere despre primăvară. Zâmbește cu blândețe - profesoara nu va înțelege niciodată de ce compunerile lui sunt atât de vii, atât de pline de detalii care par să respire. Cum ar putea să-i explice că, în timp ce colegii lui învață despre anotimpuri din paginile manualelor, el trăiește fiecare schimbare a naturii direct, cu toată ființa lui vibrând în unison cu lumea înconjurătoare?

La prânz, din sat urcă cu pași măsurați Bunica Mariei, aducând mâncare pentru Ionuț și un bidon cu apă rece. "Ți-am pregătit niște plăcintă cu brânză proaspătă, să te hrănească până diseară," îi spune ea cu dragoste, mângâindu-i părul ciufulit de vântul dealurilor. "Cum se simte Joiana noastră azi? Dă semne că va făta în curând?"

Deși pare o viață solicitantă pentru un copil, aceste zile petrecute pe pășunile întinse sunt pline de lecții pe care nicio școală nu le poate preda vreodată. Ionuț știe să "citească" limbajul norilor și să prezică ploaia cu ore înainte de a se ivi. Cunoaște fiecare plantă medicinală de pe dealuri ca pe niște prieteni de suflet. Înțelege comportamentul animalelor mai profund decât mulți veterinari cu diplome. Și, poate cel mai prețios lucru, a învățat ce înseamnă să poarte responsabilitate adevărată, să știe că alții - familia, vecinii, animalele - se sprijină pe el cu încredere.

Când soarele începe să coboare spre orizontul de foc, Ionuț adună animalele fluierând scurt, într-un cod muzical pe care doar ele îl înțeleg perfect. Este timpul să se întoarcă în sânul satului. Va fi obosit când va ajunge acasă, dar inima îi va fi plină de mândrie. Mâine va merge la școală cu sufletul îmbogățit, iar alt copil va urca dealul în locul lui.

Pe drumul de întoarcere, Joiana merge cuminte în urma lui, fără să mai fie nevoie de îndrumări. Cunoaște fiecare cărare la fel de bine ca și el. Când ajung în sat, alte familii ies la porți să-și întâmpine animalele, mulțumindu-i băiatului cu o mângâiere caldă pe cap sau, câteodată, cu un bănuț sau două, semne ale recunoștinței.

În această lume tot mai grăbită, unde copiii cresc înconjurați de ecrane și distracții artificiale, micii păstori din Poiana Mărului ne reamintesc că există încă locuri unde responsabilitatea vine devreme și unde lecțiile vieții se învață direct din inima naturii. Ei poartă în suflete o bogăție pe care niciun oraș nu o poate oferi - înțelepciunea celui care știe că este parte dintr-un întreg mai mare, că munca lui contează și că fiecare zi este un dar prețios care trebuie trăit din plin.