***

 MOARTEA LUI CIPRIAN PORUMBESCU

„Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”

În primele zile de vară ale anului 1883, pe 6 iunie, Ciprian Porumbescu se stingea în casa lui din satul Stupca, după care tânjise atât de mult în toate lunile în care încercase să-şi vindece tuberculoza în Italia. Avea doar 29 de ani şi compusese prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată, minunata „Baladă pentru vioară”, „Rapsodia română” şi „Imnul Unirii” (Pe-al nostru steag).

Muzicianul cu destin romantic, ros de tuberculoză, bântuit de umbra unei iubiri imposibile, sensibil, visător, dintr-o familie modestă a venit pe lume într-o zi de 2 octombrie a anului 1853, la Şipotele Sucevei. E greu de spus dacă această zi i-a purtat sau nu noroc. Dat fiind faptul că i-au fost hărăziţi doar 29 de ani de viaţă, s-a născut într-o zi cu ghinion. Altminteri însă geniul lui şi furia cu care a vrut să trăiască şi să compună l-au făcut să creeze în aceste trei decenii cât pentru o viaţă întreagă.

În primăvara lui 1882, cu doar un an înainte să moară, avea loc premiera operetei „Crai nou”, la Braşov, şi atunci, când deja timpul nu mai avea răbdare cu el, îi scria tatălui cu o intuiţie tristă, dar cu o dorinţă de viaţă care se ghiceşte în fiecare cuvânt:

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”

Simţea că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă, că „viitorul” lui era acolo. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp avea să-l ucidă.

Primii pași în lumea muzicii

Destinul lui de muzician începuse cu mult timp în urmă, când, copil fiind, a ascultat pianul lui Carol Miculi, în sat la Stupca, unde părinţii lui s-au mutat curând. Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Aici, în satul Stupca, un sat care azi îi poartă numele, s-a aflat casa lui, locul lui cel mai drag, după care a tânjit în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia.

Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian.

„O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate”, le scria din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă, unde avea să mai trăiască doar patru luni.

Ca şi cum ar fi avut de la început intuiţia unei morţi timpurii, copilul cel firav şi bolnăvicios, dar mereu plin de lumină şi de viaţă s-a avântat pe calea propriului destin cu un soi de disperare. Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici i s-a strecurat tuberculoza în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică.

Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.

În martie 1873, pentru Ciprian, abia trecut de examenul maturității, începuse deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani şi de compus toate lucrările minunate pe care le ascultăm astăzi aşa cum, odată demult, le ascultau trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi „valurile mării” în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă.

Arestat pentru crezul patriotic

Dar, în 1874, o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Se înființa la Cernăuţi societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor prea intens patriotice.

Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut şi toate îi măcinau sănătatea şi aşa destul de şubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale.

Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil.

Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns. Când a ieşit din închisoare, după unsprezece săptămâni, era deja cu moartea în piept. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el.

În căutarea sănătății pierdute

Aici a compus „Crai Nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere şi fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Braşov, plecând spre lumi mai calde.

„Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (…) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica.”

O iubire imposibilă

Căsuţa din Stupca şi toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, ca şi iubirea pentru muzică şi pentru doina românească.

Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit.

Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis însă căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate.

„Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea. La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei, sora lui Ciprian: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”.

A adormit ca un sfânt

Sfârşitul şi l-a aflat la Stupca, îngrijit de Mărioara şi de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc.

Boala a recidivat, încât suferindul bucovinean nu se putea desprinde prea mult de odaia sa. În clipele mai liniștite încerca să lucreze, dar puterile îl părăseau vizibil, așa încât dintr-un tânăr falnic devenise mai mult o umbră în așteptarea marii treceri. În toată această perioadă, Mărioara, devotata lui soră, îl veghea necontenit. Mai târziu, într-o emoționantă relatare, ea a mărturisit: „îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: «Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești, căci zilele mele sunt numărate». Și eu trebuia să fiu tare, să mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit!”

Suferințele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru bătrânul părinte Iraclie, cât și pentru cea care îi veghea ultimele clipe. Prin 1931, Mărioara Rațiu-Porumbescu relata într-o scrisoare despre inevitabilul epilog: „cu vreo două zile înaintea morții, a venit fratele Ștefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult văzându-ne pe toți în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ștefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezește și zice: «Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toți la mine. Să știți că la două ceasuri sunt mort». Apoi și-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt.”

Părintele Iraclie, și el de față, încremenit de durere, plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de aspre vremi.

Pe ultimul drum

La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsuflețit al tânărului Porumbescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor din Cernăuți însoțea cortegiul funebru, intonând zguduitoarea cântare: „Adusu-mi-am aminte”. Părintele Constantin Morariu a rostit un emoționant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, preoteasa Emilia.

Auzind trista știre, Vasile Alecsandri spunea: „la doar 30 de ani neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o comoară de cântece”. Spre marea noastră șansă, a apucat să lase posterității câteva nestemate din acest neprețuit tezaur, căci, fiind un talent complex, Ciprian Porumbescu a scris nu numai lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules folclor și a redactat un manual didactic pentru şcolile populare.

„Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, dreg coardele, mirare! (…) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah’, îmi răspunsei în gând: «Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina…» (…)

Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atâta simţ ca acum…”.

Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii Sfântul Dumitru. El a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din județul Suceava din anul 2004.

Ciprian Porumbescu – nume naștere: Ciprian Golembiovski

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 14 octombrie 1853, Șipotele Sucevei, Bucovina

DATA ŞI LOCUL MORȚII: 6 iunie 1883 / 29 de ani, Stupca (azi Ciprian Porumbescu), jud. Suceava

CAUZA DECESULUI: tuberculoză

A FOST: compozitor

***

 ISTORIA MUZEULUI „MADAME TUSSAUD”

Muzeul figurilor de ceară, cunoscut şi sub numele de „Muzeul Madame Tussaud”, are o istorie deosebit de palpitantă.

Cine a fost Madame Tussaud?

Doamna Tussaud, realizatoarea muzeului, pe numele de fată Marie Grosholtz, s-a născut în anul 1761, la Strasbourg, în Franţa. Tatăl său a fost soldat german, era originar din Frankfurt şi a murit înainte ca ea să se nască. Rămasă văduvă, mama ei s-a stabilit la Berna, în Elveţia, la unchiul ei, Philippe Curtius, medic de origine germană şi un mare modelist în ceară, a cărui guvernantă a devenit. Când Curtius s-a mutat la Paris, Marie, împreună cu mama ei, a venit în capitala Franţei pentru a-l căuta pe medicul modelist, care devenise foarte cunoscut printre parizieni. Încă de la o vârstă fragedă, Marie a devenit eleva lui Curtius, care i-a sesizat talentul deosebit de modelator în ceară. El a învăţat-o arta sculptării şi a modelărilor figurilor de ceară, antrenând-o în realizarea diferitelor figuri aparţinând unor personalităţi istorice.

În anul 1770, doctorul Curtius a deschis la Paris o expoziţie cu personaje din ceară, realizate în mărime naturală, devenită repede foarte populară, fiind vizitată de numeroşi francezi şi chiar de oameni de la Curtea regală. Datorită calităţilor sale deosebite, în 1772, Marie Grosholtz a fost numită profesoară de desen pe lângă sora lui Ludovic al XVI-lea, trăind, astfel, nouă ani la Palatul Versailles. În 1789, când a izbucnit Revoluţia franceză, Marie s-a întors în casa doctorului Curtius, unde în urmă cu 12 ani, la vârsta de numai 17 ani, realizase în ceară figura lui Voltaire, cunoscutul scriitor şI filosof francez, lucrare care poate fi admirată şi astăzi în muzeu. În urma Revoluţiei franceze, Marie a realizat mai multe măşti mortuare după capetele ghilotinate, printre ele numărându-se şi cele ale lui Ludovic al XVI-lea şi Mariei Antoaneta, care pot fi văzute şi astăzi în Camera Ororilor, amintind de regimul terorii din timpul Revoluţiei franceze. Printre ele se află şi masca mortuară a lui Jean Paul Marat, conducătorul iacobinilor, realizată de Marie imediat după asasinarea acestuia de către Charlotte Corday, în timp ce-şi făcea baie, pentru a-şi calma iritaţia neplăcută produsă de o boală de piele.

În anul 1794, doctorul Curtius a murit la reşedinţa sa de la ţară, lăsând drept unică moştenitoare, care să continue organizarea şi conducerea expoziţiei, pe Marie, care, în anul următor s-a căsătorit cu inginerul Francois Tussaud, cu care a avut trei copii: o fată, care a murit, şi doi băieţi, pe Joseph şi Francis. Datorită perioadei tulburi din Franţa, ca urmare a războaielor napoleoniene, numărul vizitatorilor a scăzut drastic, fapt care a determinat-o pe Madame Tussaud să-şi părăsească soţul şi să plece din Paris, împreună cu fiul cel mare, stabilindu-se la Londra. La plecare a luat cu ea şi 30 de figuri de ceară, cu care, timp de 33 de ani, a colindat oraşele Marii Britanii, prezentându-le peste tot, unde avea posibilitatea: în primării, în săli de recepţie, în teatre etc., având în permanenţă grijă să-şi completeze expoziţia cu noi figuri şi să-şi facă reclamă prin presă, anunţând de fiecare dată schimbările survenite.

În 1835, la vârsta de 74 de ani, obosită de atâtea călătorii, Madame Tussaud s-a decis să deschidă o expoziţie permanentă la Londra, la „The Bazar”, o clădire situată pe Baker Street – „domiciliul” faimosului detectiv Sherlock Holmes. Expoziţia, renumită prin originalitatea sa, a rămas cunoscută în istorie sub numele de „Muzeul figurilor de ceară” sau „Muzeul Madame Tussaud”. Ultima lucrare creată de Madame Tussaud a fost un autoportret, realizat la vârsta de 81 de ani, înainte cu 8 ani de a muri, exponat ce-şi întâmpină şi astăzi pe vizitatori, la intrarea în expoziţie. Madame Tussaud a murit la 15 aprilie 1850, la venerabila vârstă de 89 de ani, colecţia sa de figuri de ceară rămânând moştenirea celor doi fii, Joseph şi Francis.

Când Joseph a murit, fiul lui Francis, Joseph Randall Tussaud, a devenit singurul proprietar al expoziţiei, iar din 1884, împreună cu cei doi fraţi ai săi, a mutat „Muzeul figurilor de ceară” într-un local nou, situat în Marylebone Road, în apropierea unui staţii de metrou, într-o zonă foarte aglomerată, ceea ce a dus la creşterea numărului de vizitatori. Aceasta şi datorită faptului că noua clădire atrăgea şi prin decorurile generoase ale oglinzilor ornamentale, ale tavanurilor pictate şi a pardoselilor din marmură.

Când, din cauza stării de sănătate, Joseph Randall nu a mai putut să conducă afacerea, i-a cedat conducerea muzeului fiului său mai mare, John Theodore, care devine, din 1889, artist principal şi director al muzeului. Fratele lui John Theodore, Louis, a încercat să deschidă un nou muzeu cu figurine de ceară, dar iniţiativa a eşuat, în schimb acţiunea sa a făcut ca numele de Tussaud să se atribuie şi altor expoziţii de acest fel, astfel că în prezent există două muzee importante cu acest profil şi cu acest nume, unul în Londra şi altul în Amsterdam.

În noaptea de 18 martie 1925, la instalaţia electrică a muzeului s-a produs un scurtcircuit, ce a dat naştere unui incendiu care a distrus aproape în totalitate expoziţia, rămânând întregi doar zidurile exterioare şi magazia de matriţe de la subsol. Muzeul Tussaud s-a redeschis abia după trei ani, complet refăcut, adăpostind în aceeaşi clădire şi o sală de cinema de 1.700 de locuri şi un luxos restaurant, iar expoziţia oferea vizitatorilor noi figurine realizate după matriţele rămase nedistruse de incendiu. Succesul a fost răsunător, în prima zi de deschidere expoziţia fiind vizitată de 24.000 de persoane.

Odată cu declanşarea celui de-al doilea război mondial, o parte din matriţe şi din exponate au fost puse la adăpost, undeva în afara Londrei, expoziţia fiind ân continuare deschisă, deşi numărul de vizitatori s-a redus drastic. Măsurile de precauţie luate s-au dovedit bune, pentru că, în 1940, clădirea a fost bombardată şi restaurantul şi cinematograful distruse. Activitatea muzeului a continuat şi după ce, în 1967, s-a stins din viaţă stră-strănopotul doamnei Tussaud, Bernard Tussaud, şi nimeni din membrii familiei nu a mai vrut să se ocupe de această afacere. Expoziţia a fost şi continuă să fie reînnoită sistematic, adăugându-se exponate noi, în funcţie de evoluţia celebrităţilor şi de interesul pe care acestea îl stârnesc la un anumit moment în rândul publicului, iar din când în când, anumite exponante sunt retrase şi capetele de ceară sunt depuse în rezerva fabricii de hârtie de lângă grotele Wookey Hole Caves, în Somerset. Această achiziţie a fost realizată în 1973 şi a făcut parte dintr-un program de extindere a posibilităţilor muzeului, în această perioadă fiind cumpărate şi Castelul Warwick, considerat cel mai frumos monument arhitectonic medieval din Anglia, Chessington Zoo, The London Planerarium etc. Toate aceste achiziţii, care sunt deschise publicului, au fost realizate pentru a contracara concurenţa făcută de cel de-al doilea Muzeu al figurilor de ceară, deschis în 1970, la Amsterdam.

Personalităţile din muzeu

Muzeul are mai multe săli, fiecare având o anumită tematică sau prezentând o anumită perioadă istorică. În sala tablourilor sunt reprezentate mari personalităţi asociate direct cu evenimentele istorice cele mai importante care le-au marcat viaţa. Această sală a fost amenajată în 1979 şi în ea întâlnim, printre altele, pe regina Victoria a Marii Britanii, la vârsta de 17 ani, în momentul când a aflat că va urca pe tronul Angliei, pe regina Scoţiei, Maria I Stuart, în momentul când se pregătea să fie decapitată, acuzată fiind de complot împotriva reginei Elisabeta etc.

O scenă ce atrage privirea vizitatorului este cea a „Frumoasei din pădurea adormită”, a cărei figură se aseamănă cu trăsăturile doamnei du Barry, ultima iubită a regelui Franţei, Ludovic al XV-lea. Realizată în 1765, aceasta este cea mai veche figurină de ceară a muzeului. Un mecanism de ceas, acum electric, ascuns sub corsajul rochiei, produce respiraţia Frumoasei din pădurea adormită, încă din 1837, atrăgând şi fascinând şi astăzi vizitatorii.În 1980 a fost amenajată „Galeria astronauţilor”, în care, pe lângă portretele lui Ptolemeu, Copernic, Galilei, Newton şi Einstein, cel care vizitează muzeul este introdus în lumea fascinantă şi plină de mistere a Universului. Personajele istorice sunt realizate după tablourile care prezintă cel mai sugestiv particularităţile ce caracterizează personalităţile respective.

Celebrităţile în viaţă sunt modelate chiar în atelierul expoziţiei sau la ele acasă, în cabinetul de lucru. Printre personalităţile expuse în muzeu se numără şi scriitoarea de romane poliţiste Agatha Christie, modelată în ceară şi îmbrăcată cu haine din garderoba personală. Actriţa americană Liza Minnelli a fost realizată de sculptorul muzeului în urma unei vizite pe care aceasta a făcut-o la Hotelul „Savoy” din Londra. Ea a donat o pereche de gene false pentru a fi sigură că acest amănunt care o caracterizează nu va fi uitat de organizatorii muzeului. Membrii formaţiei Beatles au fost modelaţi în mai multe rânduri, ultima dată în 1985, când au fost reprezentaţi stând în picioare, în jurul unei pianine. Actorul american Humphrey Bogart este prezentat într-o secvenţă din cunoscutul film „Casablanca”, realizată în 1942. Sofia Loren a pozat în apartamentul ei de la Paris, pe când Ella Fitzgerald, în cabina ei de la Clubul de Jazz al lui Ronnie Scott din Londra. Tot în această secţie pot fi întâlniţi celebrii jucătorii de tenis Bjorn Borg şi John McEnroe. Larry Hagman, celebrul J.R., a venit personal la muzeu pentru a fi măsurat şi fotografiat, iar figura de ceară îl prezintă în cunoscutul rol din filmul „Dallas”. El a donat muzeului o pălărie şi hainele pentru personajul J.R., dar şi o bucată de gazon de la Southfork Ranch din Dallas, pentru a fi aşezată lângă el.

O altă secţie a muzeului o reprezintă „Holul de onoare”, care prezintă multe dintre figurile celebre ale Casei regale engleze, dar şi conducători ai altor state ale lumii. La intrarea în acest hol se găseşte un salonaş în care sunt prezentate figurile lui Ludovic al XVI-lea şi Mariei Antoaneta, alături de fiul lor Delfinul şi fiica lor Madame Royale, realizate de Madame Tussaud în 1790. În „Holul de onoare” se află şi Henric al VIII-lea (1509-1547), unul dintre cei mai importanţi regi englezi, înconjurat de cele şase nefericite soţii: Caterina de Aragon; Anne Boleyn – moartă prin decapitare; Jane Seymour – decedată; Anne de Cleve – de care a divorţat; Catherine Howard – decapitată, şi ultima, Catherine Parr. În cadrul familiei regale mai pot fi văzute figurile lui Charles al II-lea (1660-1685) purtând o perucă cu mulţi cârlionţi, George al IV-lea şi regina Victoria, a cărui figură în ceară a fost realizată în 1897 şi este îmbrăcată în haine cernite, ca urmare a îndelungatei perioade de văduvie. George al III-lea, bunicul reginei Victoria, a fost cel care a iniţiat tradiţia ca membrii familiei regale să-şi realizeze figurile în ceară, chiar din timpul vieţii, el pozându-i lui Madame Tussaud în 1809. Printre conducătorii altor state, aici pot fi întâlniţi Jimmy Carter, Ronald Reagan, Harry Truman, regele Olav al Norvegiei, regele spaniol Juan Carlos, regina Margareta a Danemarcei etc. Lista cu personalităţile din muzeu ar putea continua cu Napoleon Bonaparte, Churchill, Lincoln, Dickens, Shakespeare şi mulţi alţii.

***

 NERO - CEL MAI MIZERABIL ÎMPĂRAT

Istoricii îl consideră un ratat şi un nebun cu acte în regulă, iar extravaganţele sale şochează şi astăzi, ca şi cruzimea fără margini de care a dat dovadă. Şi-a ucis fără ezitare mama, Agrippina, dar şi pe sora vitregă, Octavia.

Împăratul Nero i-a şocat pe romani prin gesturile sale extravagante, dar şi prin cruzimile la care i-a supus pe cei care i-au stat împotrivă sau pur şi simplu nu i-au plăcut. Educat de un dansator sirian şi un frizer grec, Nero nu purta niciodată aceeaşi haină de două ori, iar la pescuit mergea doar cu plase din aur, fiind însoţit întotdeauna de 500 de trăsuri.

Romanii au rămas muţi după ce Nero a decis să joace ca actor rolul unei femei în chinurile facerii, iar la petreceri mânca limbă de flamingo şi creier de strut, scrie Cristoph Schulte-Richtering în cartea ”Regi, războaie şi cocote”.

Nero mergea desculţ prin palatul imperial şi se pricepea la canto, actorie şi lirică, însă deloc la politică. Îl amuza să bată noaptea pe la casele romanilor, dar şi să se îmbete şi să se certe cu supuşii de rând. Împăratul nebun obişnuia să bea gunoi de mistreţ amestecat cu apă, gesturile sale ieşite din comun făcându-l pe Pliniu cel Bătrân să îl considere ”pestilenţa pământului”.

La rândul său, Theodor Mommsen, laureat al premiului Nobel, a spus despre Nero că este ”cel mai mizerabil împărat dintre toţi câţi au ocupat tronul roman”.

Nero îşi făcea de multe ori apariţia în mod neaşteptat în teatru şi începea să cânte, torturându-şi sonor publicul ore în şir. Nimeni nu putea pleca şi toată lumea trebuia să aplaude din inimă, altfel risca să fie executat. Peste tot erau infiltraţi spioni, iar cei care căscau în timpul reprezentaţiilor împăratului sau se arătau plicitisiţi, plăteau cu viaţa, se menţionează în cartea ”Regi, războaie şi cocote”.

Un şoc pentru romani a fost şi fantezia lui Nero de a se înfăşura în blănuri de animale sălbatice, care erau cusute în jurul lui. Împăratul era închis apoi într-o cuşcă, iar peste câteva ore era eliberat şi se năpustea asupra unor supuşi legaţi de stâlpi în pielea goală. Dacă mai adăugăm pe lista de excese şi faptul că Nero s-a căsătorit cu paharnicul său, Sporus, pe care l-a castrat, iar apoi a încercat de mai multe ori să îi schimbe sexul, tabloul este complet, detaliază Schulte-Richtering în cartea sa.

Cum a ajuns Nero campion olimpic la 6 probe

Împăratul Nero este acuzat şi că ar fi dat foc Romei şi a urmărit ”spectacolul” de pe dealurile din jur, cântând la liră, dar nici până astăzi informaţia nu a fost confirmată de istorici. Ţapi ispăşitori au fost găsiţi creştinii, care au fost arşi de vii sau au ajuns hrană pentru lei, scrie Cristoph Schulte-Richtering în lucrarea sa.

Din dorinţa de a câştiga Olimpiada din Grecia, Nero a introdus noi discipline, iar în anul 67 d.Hr. a participat la o cursă de care. Împăratul s-a dezechilibrat însă într-o curbă şi a căzut, dar arbitrii-judecătorii l-au văzut tot pe el câştigător, mai ales că fuseseră mituiţi cu un milion de sesterţi. În aceeaşi manieră a fost declarat Nero campion olimpic la alte cinci probe, se consemnează în cartea ”Regi, războaie şi cocote”.

Toate aceste gesturi şi cheltuielile fără măsură ale lui Nero au început să agite spiritele în rândul aristocraţiei şi comandanţilor de legiuni din provinciile romane, mai ales după ce s-a constatat că soldele soldaţilor abia mai puteau fi plătite. În cele din urmă, garda pretoriană a hotărât să scape de Nero, iar acesta s-a refugiat la vila ministrului său de Finanţe, Phaon, alături de paharnicul Sporus şi şeful cancelariei imperiale. Împăratul nu a avut curaj să se sinucidă, exclamând „Ah, ce artist piere odată cu mine!”, astfel că ultimii săi prieteni i-au înfipt un pumnal în gât, menţionează Cristoph Schulte-Richtering în lucrarea sa.

***

 UN ACTOR DE LEGENDĂ - LOUIS DE FUNES

Louis de Funès a fost unul dintre cei mai iubiți și apreciați actori de comedie din Franța, care a jucat în peste 140 de filme și a creat personaje memorabile, precum Fantomas, jandarmul Cruchot sau Oscar.

Louis de Funès s-a născut în data de 31 iulie 1914, în Courbevoie, Franța, din părinți de origine spaniolă. A fost pasionat de desen și pian, dar a renunțat la școală și a avut mai multe locuri de muncă, printre care pianist de jazz, florar și contabil.

Viaţa personală a lui Louis de Funès şi debutul său în actorie

În anii ’30, Louis de Funès cânta la pian în barurile din Pigalle, cartierul cu cele mai în vogă cabarete din Paris, pianul fiind una dintre cele mai mari pasiuni ale marelui actor. Deşi nu avea studii în acest sens, viitorul actor avea o ureche muzicală de excepţie. Acesta a fost, de altfel şi motivul pentru care, în ciuda opoziţiei familiei sale, Louis a renunţat la şcoală.

Louis de Funès s-a căsătorit prima dată pe 27 aprilie 1936 cu Germaine Louise Elodie Carroyer, cea care i-a dăruit un fiu, Daniel Charles Louis, născut în anul următor. Căsnicia lor s-a destrămat 6 ani mai târziu, iar în anul 1942 cei doi au divorţat.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, actorul, care nu cunoscuse încă succesul, s-a îndrăgostit de o secretară cu un nume celebru, Jeanne Augustine Barthélémy de Maupassant. Aceasta era strănepoata lui Guy de Maupassant, cei doi căsătorindu-se în anul 1943. În urma mariajului celor doi s-au născut doi fii: Patric, născut în anul 1944, care nu a arătat vreo atracţie faţă de actorie, preferând medicina şi devenind un excelent radiolog şi Olivier, născut în anul 1949, care a apărut în mai multe filme alături de tatăl său, dar a renunţat la cariera de actor şi a devenit pilot de avioane la Air France.

După ce a studiat un an actoria la şcoala Simon din Paris, Louis de Funès și-a început cariera de artist în piese de teatru, în care a avut parte de un succes moderat. Şi-a făcut debutul în cinematografie în anul 1945, la vârsta de 31 de ani şi de atunci a jucat, uneori magistral, în peste 130 de roluri în filme şi 100 de roluri în teatru, în următorii aproape 40 de ani.

Louis de Funès, un actor genial

Deși a debutat în cinema cu un rol minor în filmul La Tentation, de Barbizon, Louis de Funès a avut nevoie de peste zece ani și în jur de 80 de roluri secundare până să obțină primul său rol important în filmul Pouic-Pouic (1963), regizat de Jean Girault. Acesta a fost începutul unei colaborări fructuoase între cei doi, care au realizat împreună 17 filme, printre care celebra serie Jandarmul, foarte apreciată şi de publicul din România.

Louis de Funès a colaborat cu mulți actori și regizori renumiți, precum Jean Marais, Mylène Demongeot, Jean Gabin, Fernandel, Coluche, Annie Girardot, Yves Montand, Claude Zidi și alții. A jucat în filme de genuri diverse, precum comedie, aventură, muzical, polițist sau istoric. Unele dintre cele mai cunoscute filme ale sale sunt: Fantomas (1964-1967), Ocolul Pământului în 80 de zile (1956), Marele restaurant (1966), Oscar (1967), Hibernatus (1969), Aripioare sau picioare (1976) sau Aventurile lui Rabbi Jacob (1973). Astfel, Louis de Funès a devenit regele cinematografiei franceze între anii 1960-1970, şarmul său cinematografic atrăgând peste 150 de milioane de spectatori la filmele sale.

Louis de Funès a fost considerat cel mai popular actor francez în mai multe sondaje de opinie realizate începând cu anii 1960. A fost cunoscut pentru stilul său de actorie plin de energie și pentru gama sa largă de expresii faciale și ticuri. Unii l-au numit “omul cu 40 de expresii faciale pe minut”. A fost apreciat atât de public, cât și de critici, fiind nominalizat la Premiile César pentru cel mai bun actor în 1979 și 1980.

Ultimii ani şi moartea lui Louis de Funès

Presa franceză a scris despre marele actor că, traumatizat fiind încă din tinereţe de falimentul tatălui său, a devenit extrem de zgârcit. Se spune că îşi plătea taxiurile cu cecuri crezând că, datorită notorietăţii sale, îi va face pe şoferi să nu încaseze banii cuveniţi.

Louis de Funès a fost un mare iubitor de natură și grădinărit. S-a mutat într-un castel împreună cu soţia sa, situat în Le Cellier, în grădina căruia a plantat peste 800 de specii de trandafiri.

Spre finalul carierei, de Funès a avut numeroase probleme medicale, cele mai grave dintre ele fiind acelea legate de inimă, medicii opinând că acestea au fost cauzate de intensitatea rolurilor sale. De altfel, la ultimele proiecte cinematografice actorul era mereu asistat de un doctor, iar o ambulanţă era pregătită să-l transporte la spital în caz de nevoie.

Louis de Funès a murit în data de 27 ianuarie 1983, la vârsta de 68 de ani, în urma unui infarct miocardic. Soţia sa, Jeanne, a decis ca marele actor să fie înmormântat în grădina castelului din Le Cellier, de pe Valea Loarei. Ultimul său film a fost Jandarmul și jandarmerițele (1982). A lăsat în urmă o moștenire artistică impresionantă și o amintire vie în inimile fanilor săi.

*†*

 "De ce, în general, în secolul XXI, încă mai există regula conform căreia bărbatul trebuie să plătească pentru femeie la o întâlnire? Scuzați-mi tonul, doar că tocmai am venit de la o întâlnire unde erau si cateva cupluri noi formate, unde am fost complet enervat de această problemă ridicata chiar de partenere ca si cum asa, printre altele.

De ce vorbesc despre secolul XXI? Pentru că ideea că bărbatul trebuie să plătească pentru femeie este un vestigiu, un rudiment, al trecutului, din vremurile în care femeile nu munceau și nu câștigau bani. Ele mai greu aveau acces la educație, nu puteau avea un loc de muncă decent și, prin urmare, nu-și puteau permite să meargă singure la restaurant. În schimb, nășteau zece copii la rând, pentru că jumătate dintre ei nu ajungeau la vârsta de trei ani. În acele condiții, cel mai puțin pe care un bărbat îl putea face pentru o femeie era să o întrețină complet, inclusiv să o scoată la restaurant. Mai târziu, această regulă inca msi avea sens și în contextul în care bărbatul trebuia să demonstreze femeii că este capabil să aibă grijă de ea când va începe să nască copii.

Dar acum, în secolul XXI, când ne întâlnim, în esență, doar pentru a ajunge să facem sex, de ce ar trebui cineva să plătească pentru tine? Și nici măcar nu e clar cine dintre noi doi va avea mai multă plăcere. Cel mai probabil, ea va avea mai multă plăcere, așa că hai să te invit eu măcar la restaurant.

În condițiile în care bărbații și femeile au drepturi egale, nu intenționează să întemeieze o familie, nu plănuiesc să facă copii și doar vor să se distreze, ar fi mult mai logic ca nota de plată să fie achitată fie de cel care a invitat, fie de cel care câștigă semnificativ mai mult. Orice altă variantă are mai mult sens decât „plătește bărbatul pentru că are un organ genital diferit”.

Unde greșesc? Unde mi se rupe logica? Din punctul meu de vedere, asta e logică pură.

Hai sa analizam.

Din punct de vedere psiho-antropologic, comportamentele sociale, inclusiv cine plătește la o întâlnire, sunt influențate de factori precum organizarea economică, structura de gen și normele culturale ale fiecărei epoci. Haide să analizăm acest aspect prin diferite perioade istorice și să vedem de ce, în fiecare dintre ele, s-a impus un anumit tip de comportament logic.

1. Societățile preistorice (Paleolitic - Neolitic)

Structura economică: Vânătoare și cules în grupuri mici, egalitare.

Distribuția rolurilor: Bărbații vânau, femeile culegeau, dar ambele activități erau vitale pentru supraviețuire. Nu exista conceptul de „întâlnire” romantică în sens modern.

Relațiile interumane: Parteneriatele erau strategice, menite să asigure supraviețuirea și continuitatea genetică.

Cine „plătea” pentru cine? Se împărțeau resursele în grup, deci nimeni nu era „sponsorul” relației, dar un bărbat capabil să aducă mai multă hrană avea mai multe șanse de succes reproductiv.

Comportament logic: Aprecierea pentru bărbații capabili să procure resurse era o necesitate biologică.

2. Societățile antice (Egipt, Grecia, Roma)

Structura economică: Agricultura și comerțul au creat o clasă socială masculină dominantă.

Distribuția rolurilor: Femeile aveau acces limitat la proprietate și bani, deci depindeau de bărbați pentru susținere.

Relațiile interumane: Căsătoriile erau aranjate pentru statut și alianțe. În Roma antică, unele femei bogate puteau susține financiar un bărbat, dar erau excepții.

Cine plătea? Bărbatul, pentru că deținea banii și avea datoria de a întreține soția.

Comportament logic: Plătitul pentru femeie era o extensie a rolului de protector și furnizor economic.

3. Evul Mediu și Renașterea

Structura economică: Feudalismul impunea roluri fixe – bărbații erau războinici și proprietari, femeile erau dependente.

Distribuția rolurilor: Femeile aveau puține drepturi și nu aveau acces la venituri proprii.

Relațiile interumane: Căsătoria era o afacere, nu o alegere romantică. „Curtenia cavalerescă” idealiza femeia, dar în mod practic, ea era complet dependentă.

Cine plătea? Bărbații, dar tot ei luau deciziile financiare în relație.

Comportament logic: Bărbatul trebuia să demonstreze că poate întreține o femeie, altfel nu era considerat un partener potrivit.

4. Epoca modernă timpurie (Secolul XIX – începutul secolului XX)

Structura economică: Industrializarea a creat diferențe mari între sexe – bărbații munceau, femeile erau casnice.

Distribuția rolurilor: Rolurile de gen s-au rigidizat și mai mult – bărbații erau furnizori, femeile erau văzute ca fragile și dependente.

Relațiile interumane: Apare „întâlnirea romantică” (dating-ul), dar femeia nu avea resurse proprii.

Cine plătea? Exclusiv bărbatul, pentru că femeia nu avea cum să plătească.

Comportament logic: Dacă femeia nu câștiga bani, era evident că bărbatul trebuia să acopere costurile.

5. Secolul XX (1950 - 1990)

Structura economică: Apar mai multe drepturi pentru femei, dar inegalitățile persistă.

Distribuția rolurilor: Femeile încep să lucreze, dar salariile lor sunt mai mici decât ale bărbaților.

Relațiile interumane: Cultura întâlnirilor rămâne aceeași – bărbatul plătește, ca semn de „bune intenții”.

Cine plătea? Tot bărbatul, dar începe să apară ideea de „împărțire a notei de plată”.

Comportament logic: Tranziția către egalitate, dar obiceiurile tradiționale persistă.

6. Secolul XXI – Epoca postmodernă și digitală

Structura economică: Femeile câștigă la fel sau chiar mai mult decât bărbații în multe domenii.

Distribuția rolurilor: Relațiile nu mai sunt neapărat orientate spre căsătorie și copii.

Relațiile interumane: Întâlnirile sunt mai informale, bazate pe distracție și compatibilitate, nu pe dependență economică.

Cine plătește? Regula „bărbatul plătește” devine nejustificată logic. Alternativa: cine invită, cine câștigă mai mult sau împărțirea costurilor.

Comportament logic: Dacă ambii sunt independenți financiar, nu mai există un motiv clar pentru ca bărbatul să fie cel care plătește mereu.

Prin urmare: Contextul dictează comportamentul logic

În trecut, femeile nu aveau acces la bani → bărbatul trebuia să plătească.

În prezent, femeile sunt independente financiar → regula plății exclusive de către bărbat devine ilogică.

În viitor, s-ar putea ajunge la o normalizare totală a împărțirii cheltuielilor.

Prin aceasta analiză am vrut sa arat că nu este vorba despre „bărbații trebuie sau nu trebuie să plătească”, ci despre cum normele economice și sociale impun anumite comportamente logice în funcție de epoca istorică."

- Anatol Basarab.

... Voi, ce părere aveți?

***

 Boul, Vițelul și Puterea

Un bou, ce condusese cireada zece ani,

cel mai malac, mai țanțoș, și mut dintre plăvani,

când s-a gătat huzurul și viața lui frumoasă,

cu niciun chip, malacul, n-a vrut să plece-acasă!

Ce s-a-ntâmplat cu boul de vrea să mai domnească?

Doar știm cât e de leneș, i-e greu chiar și să pască!

Sunt voci ce spun că-n ieslea unde era stăpân 

primea tocați cocenii și rația de fân,

că nimeni, niciodată, nu l-a văzut lucrând,

ci toată ziulica la umbra sta, căscând…

Era un bou nostalgic, iubea călătoria,

stătea mai mult pe-afară, mai rar prin România,

și-avea plăvanul nostru un singur, mare, of:

pleca, nebun, pe dealuri, îndrăgostit de golf…

Și mai avea plăvanul o și mai mare boală,

săptămânal, să meargă în ciurda lui natală 

unde-o lăsase boul (iertați-mă) pe vaca 

ajunsă “primă doamnă“, fără să vrea, săraca…

În rest, n-avea, cornutul, alte angajamente,

trăia, din plin, plăvanul, “ La dolce far niente”!

Mai mult de-atât, prieteni, eu nu știu ce să zic 

de boul nostru, mândru că n-a făcut nimic….

Problema-ncepe-n ziua când să scăpăm de el!

N-a vrut să lase locul unui isteț vițel, 

strigând că vițelușul n-a fost cinstit deloc,

manipulând cireada pe Facebook și TikTok!

De-aceea, când mulțimea vota hipnotizată,

a spus că-i furăciune și mai votăm odată!

A adunat cățeii, cei mai loiali din Curte,

care știau cum Legea pe degete se-nvarte,

și-au dat cățeii ăștia, pe bou să-l mulțumească,

o hotărâre care s-a dovedit porcească... 

Ehei!, însă vițelul, nedreptățitul nostru,

nu-i unul dintre-aceia să tacă-n front ca prostu’.

Vițelul nostru-i unul cu foarte multă carte,

meșteșugite vorbe cu glas de miere-mparte,

și cât ai zice pește a scos mulțimea-n stradă,

și-n vorbe-ales gândite vorbi către cireadă:

Să fim uniți în cuget, în fapte și-n simțire!

Acum, la noi privește întreaga omenire!

Stați liniștiți, prieteni, puterea nu ne scapă,

că-i binecuvântată de cer, pământ și apă!

Spre noi privesc strămoșii, copiii și părinții!

Și nu uitați, din ceruri, ne apără toți sfinții!

Dar mai presus de toate, vă jur, peste Ocean

e un bizon ce sigur ne scapă de plăvan!

E un bizon din State ce nu poate s-accepte

această nedreptate și sigur o so- nedrepte,

i-am scris și-a spus bizonul că îi va lua în coarne

pe toți și nedreptatea pe loc o s-o răstoarne

Această întâmplare îl prefăcu-n erou

pe vițelușul nostru nedreptățit de bou!

Dar credeți că plăvanul vreun pic s-a speriat 

de vițelimea care pe străzi s-a adunat?

Sau credeți că vreo clipă sub pleoapa bouleană

vreo lacrimă să curgă ca semn că-i ia în seamă?

Nici pomeneala! Boul mai rău s-a agățat 

de scaunul puterii, că-i place la Palat!

Mai mult nu știm! Povestea e încă la-nceput!

Vițelul strigă-ntr-una! Dar boul este mut!

De-aceea nici morala nu spune ceva nou:

Așa e când puterea e-n mâna unui bou!

✍️ Emil Almășan

***

 PALATUL CERCULUI MILITAR implineste azi 99 de ani.

La 4 februatie 1923 are loc inaugurarea oficială a Palatului Cercului Militar. 

Clădirea, amplasată în centrul Capitalei, la intersecţia a două principale artere – Calea Victoriei (odinioară Podul Mogoşoaiei) şi Bulevardul Regina Elisabeta, aminteşte de Opera Naţională din Paris (Palatul Garnier). 

Edificiul, proiectat în 1899 de arhitectul Dimitrie Maimarolu, a fost construit din iniţiativa şi prin contribuţia financiară a ofiţerilor din garnizoana Bucureşti

A luat fiinţă la 15 decembrie 1876 Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, actualul Cerc Militar Naţional.

 Construcţia Palatului Cercului Militar Naţional, sediul de astăzi al instituţiei, a început în anul 1911 şi s-a încheiat în 1923. 

Obiectivele prevăzute în statut erau strângerea legăturilor de camaraderie între ofiţerii de toate armele şi de toate gradele, între ofiţerii activi şi cei în rezervă; stabilirea legăturilor între familiile ofiţerilor, precum şi între acestea şi societatea civilă din garnizoană; punerea la dispoziţia ofiţerilor şi a membrilor de familie a unui local propriu în care aceştia să-şi poată dezvolta educaţia cultural-artistică, să-şi îmbogăţească cunoştinţele generale şi de specialitate, sau să-şi poată petrece, în mod util, plăcut şi reconfortant, timpul liber. 

La 18 martie 1896, prin Înaltul Decret Regal nr. 1612 promulgat de regele Carol I, Asociaţia corpului ofiţeresc din garnizoana Bucureşti împreună cu cele din Iaşi, Craiova şi Galaţi, sunt recunoscute ca persoane juridice şi instituţiuni de interes general al armatei, sub denumirea de ''Cercul Militar''. 

Prin statutul de funcţionare este pus sub Înaltul patronaj al M.S. Regelui, având ca preşedinte de onoare pe ministrul de război, iar ca preşedinte de conducere (de ordine) pe generalul comandant al Corpului 2 Armată.Până în aprilie 1897, Cercul Militar a funcţionat cu chirie în localul Eforiei (Bdul. Regina Elisabeta), iar apoi s-a mutat în casa Greceanu, lângă Biserica Doamnei. Cerinţa imperativă de a avea un local propriu se concretizează în 1899, când este ales, pentru construcţia Palatului Cercului Militar, proiectul elaborat de arhitectul Dimitrie Maimarolu, personalitate a arhitecturii româneşti.Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti. Palatul Cercul Militar Naţional este este o clădire din Bucureşti care găzduieşte instituţia centrală de cultură a armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum şi de imagine, reprezentare şi protocol.Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898.Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ştefănescu şi E. Doneaud.Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, organizaţie a ofiţerilor români înfiinţată în 15 decembrie 1876.Fondurile necesare au fost adunate din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor (circa 80%), precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile.Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăştinos.

Etape istorice:

• 17 mai 1912. Din cauza solului umed, mlăştinos şi nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny şi Elie Radu se adoptă soluţia unei fundaţii pe piloni de stejar, înfipţi în terenul ferm de sub mlaştină.

• 1914. La declanşarea primului război mondial, construcţia se prezintă terminată „la roşu şi învelită".

• 2 aprilie 1916 „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din Bucureşti este „podoaba arhitecturală a ţării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, ştiinţa şi simţul estetic al marilor arhitecţi români şi străini au înzestrat România".

• 12 noiembrie 1916. Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat.

• 1919. La revenirea armatei în Bucureşti, clădirea este găsită devastată în interior. Se reiau lucrările de reparaţii.

• 4 februarie 1923. În prezenţa Regelui Ferdinand I al României şi a Reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, şi a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ştefan Holban, are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar.

În perioada comunistă, inscripţia „Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripţia „Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripţia „Cercul Militar Naţional".

Sala de Marmură a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reuşite realizări ale arhitecturii româneşti. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta îşi găsesc echilibrul în şirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspiraţie antică, cu stilizări şi prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeţi, Victorii înaripate, zeităţi ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.

Sala Maură se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereţii îmbrăcaţi în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate şi acoperite cu foiţă de aur.

Sala Bizantină îşi trage numele de la concepţia în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiţionale româneşti. Sala este dominată de un şir de arcade care susţin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un şir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente şi unele momente de referinţă din Istoria poporului român.

Sala Gotică reprezintă o ambianţă arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive şi prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.

Sala Restaurant a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reuşite realizări ale arhitecturii româneşti. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta îşi găsesc echilibrul în şirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspiraţie antică, cu stilizări şi prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeţi, Victorii înaripate, zeităţi ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.

O impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, conduce oaspeţii către etajul al doilea şi către sălile de recepţie. Scările de acest tip nu sunt doar simple elemente de legătură, ci sunt gândite ca parte din regia unui ceremonial. Pe durata parcurgerii sale, vizitatorul are prilejul să vină în contact, treptat, cu ambianţa interioarelor, să le admire.

Pe data de 1 martie 2005, la ora 15.00, în clădirea Cercului Militar Naţional a avut loc Ceremonia dezvelirii bustului arhitectului Dimitrie Maimarolu, proiectantul Palatului Cercului Militar şi inaugurarea oficială a Salonului fondatorilor Palatului, care mai cuprinde şi busturile lui Vasile Zottu şi al lui Nicolae Filipescu.

Surse:

http://www.cmn.ro/Istoric.html

http://www.cmn.ro/Istoric-Palat.html

http://www.cmn.ro/Istoric-Institutie.html

https://www.historia.ro/.../cum-s-a-nascut-palatul...

https://www.agerpres.ro/.../la-pas-prin-bucuresti-cercul...