***

 POVESTEA ISABELEI STĂNESCU

După ce încă din copilărie a înfruntat ideea că soarta femeilor rome este de a sta la cratiţă, Isabela Stănescu a ajuns să facă parte din elita muzicală a României şi să cânte la Metropolitan Opera House din New York

Isabela îşi doreşte ca prin muzica pe care o cultivă să dărâme barierele şi prejudecăţile şi să fie vocea tinerilor care doresc să-şi depăşească condiţia, să treacă peste tradiţii şi să doboare discriminările cu care se înfruntă chiar şi comunitatea romă. Mulţi dintre ai ei au judecat-o pentru că opera este ceva de neascultat – copiii o imitau şi făceau glume pe seama ei şi a pasiunii sale. 

Nimic însă nu a împiedicat-o să viseze şi să muncească enorm pentru a-şi atinge ţelurile. „Sunt ţigancă din neam de căldărari şi ascult rock, jazz, clasică“, îi place Isabelei să spună cu mândrie.

La începutul anului 2019 a participat la „Românii au talent“, unde a ajuns până în finală, şi chiar dacă nu a câştigat, crede că experienţa a ajutat-o să facă încă un pas spre scopul său de a-i inspira pe ceilalţi şi de a lăsa ceva în urmă. Acum, ea este studentă în anul III la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Îşi doreşte să cânte la Opera Naţională, să se axeze şi pe compoziţie de muzică de film, iar la un moment dat să se retragă la catedră pentru a împărtăşi din experienţa pe care a acumulat-o.

Între tinerii muzicieni ai României

Recent, soprana Isabela Stănescu a fost inclusă în cadrul Corului Regal, un ansamblu cameral de tineret aflat sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale Principele Radu al României, format din tineri muzicieni cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani, studenţi şi absolvenţi ai Conservatorului din Bucureşti. Iniţiativa creării acestui grup aparţine unor studenţi, pornită din dorinţa de a exista o formaţie corală profesionistă care să contribuie la promovarea şi la dezvoltarea tinerelor talente muzicale din România.

„Abia am intrat şi deja îmi place la nebunie. E un cor cu prestigiu, din care sunt foarte mândră să fac parte. În ceea ce priveşte cum am ajuns acolo, să spunem că steluţa mea norocoasă e responsabilă. Este un privilegiu să fii într-un ansamblu format din muzicieni profesionişti, pentru că trebuie să te ridici la nivelul şi la aşteptările lor, mai ales că am nimerit să intru fix în anul stagiunii aniversare – se împlinesc 10 ani de la înfiinţare“, mărturiseşte tânăra soprană pentru „Weekend Adevărul“. 

„Tom şi Jerry“ a dat tonul

Isabela Stănescu are 21 de ani şi s-a născut la Piatra Neamţ. A absolvit Liceul de Arte „Victor Brauner“, unde, primii opt ani, a studiat pianul ca instrument principal şi unde, ulterior, a dat admiterea la canto clasic în liceu. În prezent locuieşte în Capitală unde studiază canto clasic la Universitatea Naţională de Muzică. 

Pasiunea Isabelei pentru muzică a început în copilărie. Micuţa a auzit la desenul animat „Tom şi Jerry“ melodia „Santa Lucia“, pe care a început să o fredoneze. Atunci, părinţii şi-au dat seama că este talentată şi are ureche muzicală, aşa că au susţinut-o pe acest drum. „Cumva, evoluţia mea ca muzician a început din copilărie. Mereu am fost ghidată cu grijă de profesorii mei, care m-au iubit în mod deosebit pentru cine sunt şi ce fac, dar mai ales pentru că eram un copil care depunea multă muncă şi pasiune în tot ce trebuie făcut.

Pentru mine, oamenii care mă inspiră sunt aceia care îşi lasă puternic amprenta în procesul meu de dezvoltare personală, iar, de cele mai multe ori, acei oameni au fost profesorii mei. La început, când pianul era instrumentul meu principal, am descoperit că îmi place să explorez şi să mă joc cu notele muzicale şi să le îmbin în altă ordine decât îmi scria Bach să o fac. Aveam şi o ureche foarte bună şi scoteam la pian cam tot ce auzeam pe la radio. Ani mai târziu, dirigintele meu, Adrian G. Romila, mi-a insuflat dragostea pentru anumite genuri muzicale. El fiind cinefil, prin modul în care vorbeam cu el despre cinematografie, mi-am descoperit dorinţa de a face muzică de film, fapt ce m-a determinat să studiez mai departe în domeniul muzicii“, explică Isabela Stănescu.  

Admiterea la liceu cu notă maximă

Ulterior, ea a aprofundat teoria muzicii, fapt ce a apropiat-o foarte mult de profesoara sa, Ioana Ciobanu, care i-a intuit potenţialul şi a început să o îndrume la concursurile naţionale de teorie a muzicii. Din acel moment, Isabela avea să se întoarcă acasă doar cu premiul I, lucru care a motivat-o şi mai mult să continue studiul muzicii. „După ce domnul profesor de cor, Marius Corugă, mi-a dat un solo pe când eram în corul mic, pe care îl cântam destul de curat – „Floricica“, a lui Francisc Hubic –, am vrut să încerc ceva nou şi am bătut la uşa doamnei profesoare de canto Narcisa Pavel, datorită căreia am intrat la liceu cu 10.

 A fost ceva total nou pentru mine, dar nu regret nicio secundă că am luat-o de la zero cu altceva. Alături de ea, am tot început să cresc, în premii şi recitaluri, şi odată cu ele, până în clasa a XII-a, a crescut şi performanţa muzicală. În prezent, sunt ghidată cu grijă de către prof. univ. dr. Bianca Manoleanu, alături de domnişoara conf. univ. dr. Raluca Ouatu“, povesteşte Isabela. 

Cu toate că s-a dedicat operei, Isabela îndrăgeşte şi alte stiluri de muzică, pe care le-a încercat când era în liceu. „Pianul a rămas şi va rămâne prima mea dragoste la care revin mereu, dar am mai tot încercat proiecte, am experimentat şi cântatul «la microfon» prin puburi şi locaţii drăguţe, evenimente şi festivaluri. Sinceră să fiu, mi-e dor de vremurile din liceu când mai aveam astfel de seri în care ne adunam toţi în sala mea de canto şi cântam piese ca «High and Dry» de la Radiohead. Apoi ne gândeam «hai să facem un concert acustic!» şi în seara cu concertul, prietenii noştri se adunau mereu să ne susţină din public şi să ne facă galerie“, îşi aminteşte tânăra soprană. 

Ambiţia, „un câmp care înflorea încotinuu“

Muzica clasică a descoperit-o în clasa a XI-a, după ce a obţinut o bursă la Fundaţia „Principesa Margareta a României“, unde a lucrat cu actorii de la Operă şi a cântat pentru prima dată pe scena Ateneului şi pe cea a Teatrului Naţional din Bucureşti – era vara lui 2018 şi abia împlinise 18 ani. „E nevoie de foarte multă muncă, să te afirmi, să creşti treptat de la un necunoscut, la un copil talentat, la un copil foarte talentat, la un copil talentat care are şi un mesaj de transmis, apoi ca personalitate, apoi ca vocea unei naţiuni şi ca un om care te inspiră“, mărturiseşte tânăra.

Despre reticenţa celor din jur, Isabela spune că întotdeauna a mobilizat-o. Paradoxal, cei din comunitatea romă au fost cei care au discriminat-o şi nu i-au acordat încredere. „Ştii cum e când ai o rană şi o decojeşti? Aşa mă simt eu de fiecare dată când îmi aduc aminte de oamenii care mi-au spus mereu că nu voi reuşi niciodată şi că tot la cratiţă ajung, fiindcă suntem romi şi fiindcă nu avem alt drum în viaţă decât ăsta. Eu m-am confruntat mai mult cu discriminare din interiorul comunităţii rome decât din exteriorul ei.

Personal, m-am integrat foarte uşor în societate – cu mici excepţii de-a lungul timpului, poate copii cu frustrări, pe care nu i-am luat în seamă –, dar când a venit vorba de comunitatea din care fac parte, lumea a ştiut doar să râdă de mine şi să facă glume pe seama mea: «Ce mai vrea şi asta? Auzi, ia cântă-ne ceva! Aoleu, da’ ce ţipi aşa? Las-o, e tocilară...».

M-am confruntat cu bullyingul din copilărie şi a durut îndeajuns de mult cât să aleg să îmi petrec timpul doar la şcoală şi acasă, departe de compania celor pentru care am fost doar o mascotă. Însă am înţeles uşor că unii oameni pot fi răutăcioşi şi mi-am văzut de treabă. Ambiţia mea, care nu a fost infectată de răutatea celor din jur, s-a transformat într-un imens câmp care tot înflorea şi înflorea încontinuu. Am ajuns la TV, iar atunci, brusc, lumea a început să mă respecte şi să se comporte frumos“, povesteşte Isabela.

„Trebuie să înlocuim ignoranţa cu înţelepciune şi cu empatie“

Niciodată nu i-a fost ruşine că provine din etnia romă. Inteligentă, ambiţioasă şi foarte hotărâtă, Isabela a reuşit să demonstreze că orice este posibil în viaţă, dacă îţi doreşti cu adevărat. „Nu există ruşine faţă de ceea ce sunt, atât timp cât nu dau în cap, nu fur, nu scuip sau alte stereotipuri pe care ni le bagă pe gât societatea. Faptul că sunt de etnie romă e principalul lucru care mă face să fiu specială şi am ştiut asta din copilărie. 

Şcoala abia începuse, iar profesorii erau fascinaţi de acest copil «fenomen» care provine dintr-o familie de romi. De ce erau atât de miraţi oamenii cu prejudecăţi? În primul rând, că eram albă ca laptele. Apoi, că eram un copil supradotat care era mereu cu câţiva paşi în faţa celorlalţi şi că nimic din ce eram şi ce făceam nu coincidea cu ce credeau ei că înseamnă să fii rom“.

Isabela le este alături celor care au trăit discriminarea sau cărora le este ruşine de originile lor şi îi sfătuieşte să fie ei, înainte de toate, schimbarea pe care o vor de la lume: „Avem o muncă grea, aceea de a înlocui ignoranţa care a pus stăpânire pe minţile umane şi le-a distrus, cu înţelepciune şi empatie. Este bine să fii diferit, este UMAN. Unii se vor uita cu ură, alţii cu admiraţie. 

Trebuie să îţi iei puterea de la cei care sunt mândri de tine şi te iubesc aşa cum eşti, indiferent de etnie, culoare, religie, orientare sexuală sau politică. Nu te teme să arăţi – atât majoritarilor, cât şi minoritarilor – că se poate şi altfel, prin puterea propriului tău exemplu. Chiar dacă va trebui să te chinui să găseşti drumul, o faci în primul rând pentru tine, şi ai să vezi că, treptat, se va face primăvară cu o floare, şi încă una care vine din spate, şi încă una...“.

Prin tot ceea ce face, Isabela spune că doreşte să inspire alţi tineri, să-i determine să îndrăznească să viseze şi să lupte pentru idealurile lor. „Încerc să fiu o voce pentru cei ce nu au curajul să vorbească sau să ceară mai mult decât ce li se oferă deja: casă, masă, familie. Şi dacă am reuşit ca măcar 1 din 20 să ţină cont de lucrurile pe care le transmit, pot consider că efortul meu nu e în zadar. Oricum, nişte idei nu pot fi explicate mai bine decât prin puterea propriului exemplu“, spune Isabela Stănescu.

Ştii cum e când ai o rană şi o decojeşti? Aşa mă simt eu de fiecare dată când îmi aduc aminte de oamenii care mi-au spus mereu că nu voi reuşi niciodată şi că tot la cratiţă ajung, fiindcă suntem romi şi fiindcă nu avem alt drum în viaţă decât acesta. Isabela Stănescu, soprană

Bursă la New York

Isabela Stănescu a obţinut de două ori bursa „Tinere Talente“ a Fundaţiei Regale Margareta a României, care a fost principalul ajutor ce a propulsat-o în evoluţia sa ca muzician şi artist. A câştigat diverse competiţii naţionale şi internaţionale şi a avut performanţe muzicale în evenimente prestigioase. Este bursieră la Roma Education Fund, unde a cunoscut activişti romi care au ajutat-o foarte mult în dezvoltarea sa civică prin artă. A obţinut bursa „Canto Summer Program“ şi vara trecută a lucrat cu cei de la Metropolitan Opera House New York, dar şi cu personalităţi din alte instituţii mari de muzică clasică. Alături i-au fost oameni care au crezut în ea şi care au îndemnat-o întotdeauna să nu se lase învinsă de greutăţi. 

"Printre oamenii care m-au ajutat, menţiuni onorabile sunt: prietenii mei (Teodora, Raluca şi Dani) şi sponsorii mei fără de care nu aş fi reuşit să continui să merg la facultate, Răzvan Zacharievici (Alcromal) şi Cosmin Vacariu (Evopack), cărora pe această cale le mulţumesc din suflet", spune Isabela Stănescu.

***

 20 ianuarie 1527 - Petru Rareş urcă pentru prima dată pe tronul Moldovei, domnind până în septembrie 1538.

 Petru Rareș a fost fiul natural al lui Ștefan cel Mare cu o anume ,,Răreșoaia”, dar a cărei existență nu este însă documentată istoric. Viața lui Petru Rareș înainte de domnie este destul de puțin cunoscută și conform legendelor istorice, se pare că Petru a fost în tinereţe negustor de peşte în zona Galațiului, motiv pentru care i se spunea și „Petru pescarul”. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor și al ţărănimii, promovând pe plan intern o politică ce urmărea consolidarea autorităţii statale, îngrădirea puterii marilor boieri și întărirea economică a ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind realizarea unui sistem de alianțe care să-i permită lupta permanentă împotriva turcilor, fapt ce a atras de altfel, mânia acestora. Astfel, în 1538 va începe campania turcească de pedepsire a lui Petru Rareș condusă de însuși sultanul Suliman Magnificul, care în fruntea unei numeroase armate invadează Moldova îndreptându-se spre Suceava. Petru, care dispunea de o armată de numai 50 de mii de ostași, se va pregăti și va aștepta lupta între dealurile împădurite de lângă Botoșani. Bătălia decisivă nu a mai avut loc, deoarece marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei pe nume Mihu, logofătul Trotușanu și alții și-au pus în aplicare planul de trădare și l-au părăsit pe domnitor, împreună cu o bună parte a oastei. Rămas singur, Petru se retrage spre mănăstirea Bistrița, apoi peste Carpați în cetatea Ciceu din Transilvania, așteptând vremuri mai bune pentru continuarea luptei contra turcilor. În septembrie 1538, sultanul va intra în Suceava și va pune mâna pe tezaurul Moldovei, tezaur care includea între altele și celebra spadă a lui Ștefan cel Mare. Pe tronul Moldovei va fi instalat de către turci Ștefan Lăcustă, care va domni numai doi ani, până în 1540, când va fi ucis de boieri. Cea de-a doua domnie a lui Petru Rareș va începe în 1541 şi în scurt timp el va reuşi să recapete o parte a teritoriului Moldovei cucerit de turci. Numai că slăbit de boli, Petru Rareş se va stinge din viață în 1546 şi va fi înmormântat la ctitoria sa mănăstirea Probota. Legenda spune că ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât”. 

Lectia de istorie

***

 Audrey Hepburn, britanica, nascuta in Belgia, avand origini de ducesa olandeza din partea mamei, a fost o persoana modesta toata viata ei in ceea ce priveste activitatea actoriceasca, iar in ultima parte a vietii a preferat sa se implice in cat mai multe activitati umanitare, fiind Ambasador UNICEF pentru Bunavointa, a decedat pe 20 ianuarie 1993...

Initial, Hepburn trebuia sa devina balerina de profesie, dar a fost descurajata de Marie Rambert, pe motivul inaltimii sale de 1.70 m, care ar fi fost un impediment pentru o cariera serioasa. Totusi, acesta a fost impulsul pentru ca Audrey sa o ia in directia actoriei, la inceput prin filme scurte, precum video-ul promotional pentru compania aeriana KLM, urmat de filmul educational Dutch in Seven Lessons(Limba Olandeza in Sapte Lectii).

Primul mare success a venit odata cu Vacanta la Roma, in 1953, unde l-a avut drept partener pe Gregory Peck. Alegerea partenerului, sarmul acestuia si chimia de pe ecran dintre cei doi promiteau sa asigure succesul, dar Audrey a fost cea care l-a impresionat inca de la auditii pe regizorul William Wyler, reusind astfel sa-i sustraga de sub nas rolul lui Elizabeth Taylor, o alta actrica reprezentativa a cinematografiei hollywoodiene. Iar alegerea a meritat, rolul Printesei Ann, o printesa plictisita, care a trait toata viata in puf, dar isi doreste libertatea (parca o poveste demna de desenele animate), fiind o alegere extraordinara pentru Hepburn; prin statura sa slabuta, inalta, ochii mari, fata alba si ovala (trasaturi provenite probabil din genta de ducesa), Audrey a impresionat in rolul fragilei Ann, castigand nu numai inima personajului interpretat de Gregory Peck, cat si a criticilor de film si a multor persoane care i-au devenit fani. Filmul i-a adus si un Glob de Aur, pentru “Cea Mai Buna Actrita intr-o Drama”.

A urmat, in 1954, comedia Sabrina, unde Hepburn este prinsa intre doi frati, interpretati de Humprey Bogart si William Holden. Interpretand rolul fetei soferului familiei bogate din care fac parte cei doi frati, Audrey a dat de inteles ca poate sa fie o actrita complexa, ce se schimba in functie de cerintele rolului. Partea simpatica a acestui film s-a desfasurat insa in timpul filmarilor, cand Hepburn l-a intalnit pe Givenchy, care a ramas impresionat de ea, cei doi legand o prietenie stransa din acel moment. Audrey i-a servit, de-a lungul vietii, drept muza lui si inspiratia sa pentru multe din colectiile celebrei case de moda.

Mic Dejun la Tiffany, din 1961, a fost insa filmul cel mai apreciat al carierei ei, si cel cu care o vor asocia majoritatea amatorilor de filme. Desi declarand la inceput ca nu poate sa joace o prostituata, Hepburn a reusit sa se joace cu caracterul si sa-i dea o interpretare care, desi nu se incadreaza in tiparul clasic de prostituata, reuseste sa puna accentul foarte bine pe trasaturile fidele ale personajului. Acest lucru a fost apreciat pana intr-acolo incat i-a adus o nominalizare la Oscar pentru “Cea Mai Buna Actrita in Rol Principal”. De asememea, cu acest film Hepburn a devenit un fashion icon, si se poate lauda ca a adus “little black dress” (creata in film de Givenchy), piesa de vestimentatie inventata de Coco Chanel, in prim plan-ul modei, facand-o, odata pentru totdeauna, un clasic al modei.

Numirea ei ca actrita ce o va juca pe Eliza Doolittle, in adaptarea din 1964 a muzicalului My Fair Lady pe marele ecran, a creat controverse, mai ales ca majoritatea se asteptau ca Julie Andrews (care a dat viata personajului pe scena muzicalurilor) sa preia rolul si aici, mai ales ca Hepburn nu era o actrita care sa cante. Demonstrandu-si, insa, calitatile actoricesti, Audrey a reusit sa-si adune laude din partea criticilor pentru interpretarea sa, cu toate ca vocea ei a fost dublata pentru cantecele din film; de altfel, singurul cantec in care se poate auzi vocea ei este “I could have danced all night”.

Lasand la o parte viata profesionala si concentrandu-ne pe cea personala, Audrey a suferit cu sanatatea, dintre care probleme marcante au fost pierderile de sarcina. Cu primul ei sot, actorul Mel Ferrer, a avut un baiat, Sean, nascut dupa doua pierderi de sarcina, una dintre ele intervenind dupa ce actrita a cazut de pe un cal, si s-a lovit de o piatra, accident care i-a cauzat si probleme grave la spate. Dupa 14 ani de casnicie, Audrey s-a despartit de sotul ei, in 1968, iar un an mai tarziu s-a casatorit cu psihiatrul italian Andrea Dotti, cu care a avut tot un fiu, Luca. Casnicia dintre cei doi s-a terminat dupa 13 ani, din cauza infidelitatii lui Doti, actrita considerand ca acum este momentul in care cei doi fii ai sai pot sa intelega mai bine si sa fie de accord cu ideea de mama singura.

Insa Hepburn nu a avut numai probleme cu mentinerea sarcinii. Probleme ei de sanatate au fost cele care i-au adus moartea, ea fiind diagnosticata in 1992 cu cancer apendicular. Acesta, descoperit mult prea tarziu, s-a metastaziat, lucru care i-a provocat moartea, la 20 ianuarie 1993. Totusi, actrita a avut parte de o plecare usoara, murind in somn, la casa sa din Tolochenaz, Elvetia.

Oricum ar fi fost viata ei, Audrey Hepburn ramane una dintre actritele cele mai iubite, apreciate si modeste ale cinematografiei hollywoodiene, si nu numai, dar si un model pentru numeroase actrite din ziua de azi.

***

 Astazi se implinesc 41 de ani de la decesul lui Johnny Weissmuller....

Tarzan nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este simbolul suprem al sălbaticului cu suflet nobil și generos. Cu toată celebritatea lui, trebuie să spunem că nu s-a născut așa, ci a devenit faimos datorită lui Johnny Weissmuller, cel născut la Timișoara. La rândul lui, înainte de a fi un actor îndrăgit și recunoscut pe întreg mapamondul, Johnny a fost un și mai mare sportiv. Primul superstar al înotului (precedându-l astfel pe Michael Phelps - cel mai medaliat participant la Jocurile Olimpice), a colecționat un palmares remarcabil pentru epoca sa: șase medalii olimpice și 52 de titluri naționale, dintre care 38 obținute în probe individuale (performanță neegalată până în anii '80). O adevărată forță a naturii, a doborât 67 de recorduri mondiale. Una dintre cele mai răsunătoare performanțe din această serie de aur s-a consemnat pe data de 9 iulie 1922. La doar 18 ani, Weissmuller a devenit primul om care a înotat suta de metri sub un minut, cronometrul înregistrând momentul victoriei după 58,6 secunde.

Viitorul mare campion al secolului XX s-a născut pe data de 2 iunie 1904 în satul Freidorf (Szabadfalva), astăzi cartier al Timișoarei, într-o familie de șvabi bănățeni. A fost botezat la biserica „Sanctus Rochus” din localitate, primind numele de Johann. Cum însă la acea vreme Banatul se afla sub Imperiul Austro-Ungar, în acte a fost trecut Janos și, dacă n-ar fi emigrat la timp, ar fi putut să se transforme în Ion! Până la urmă, destinul avea alte planuri cu el, iar Johann a devenit Johnny!

Tatăl, Peter, era zilier la o țiglărie, iar mama, Elisabeth (născută Kersch), muncea la Fabrica de tutun. Banii puțini pe care cei doi îi câștigau i-au determinat pe soții Weissmuller să-și îndrepte privirea către țara tuturor posibilităților. Imediat după nașterea copilului, au decis să emigreze peste Ocean. În 1905, la scurt timp după Anul Nou, tânăra familie a pornit la drum, având ca primă destinație portul Rotterdam. Aici, pe 14 ianuarie, s-a îmbarcat la bordul navei S.S. Rotterdam, iar pe 26 ianuarie vedeau deja Ellis Island, „poarta de intrare” în Statele Unite. Cei doi soți aveau la ei 10 de dolari și un prunc în vârstă de șapte luni!

Primul cămin în America a fost o micuță urbe minieră din Pennsylvania, Windber. Acolo s-a născut fratele lui Johnny, pe nume Peter (care a devenit un apreciat cascador). În 1908, întreaga familie s-a mutat în Chicago, oraș unde se aflau și părinții lui Elisabeth, dar și o comunitate mică de șvabi imigranți, plecați din Freidorf. Noua locuință se află în apropierea unei grădini zoologice, unde probabil micul „Tarzan” a făcut pentru prima dată cunoștință cu fiarele sălbatice.

Pe când avea 8 ani, Johnny a primit primele lecții de înot, în lacul Michigan. Până la 14 ani, avea să câștige toate competițiile pentru copii la care a participat! Ba chiar a reușit să fie campion și la alte discipline, precum alergat sau săritura în înălțime. Perioada aceasta n-a fost însă una ușoară, căci tatăl său, Peter, și-a părăsit familia. Viitorul recordman a fost nevoit în aceste condiții să abandoneze școala și să se angajeze pentru a-și sprijini financiar mama și fratele mai mic. Printre diversele „job”-uri pe care le-a practicat s-a numărat și aceea de salvamar!

În 1920 a fost remarcat şi apoi recrutat de către unul dintre cele mai puternice cluburi de înot din Statele Unite, <em>Illinois Athletic Club (IAC)</em>. A fost evenimentul care i-a deschis larg porţile către consacrare. Un an mai târziu, la debutul său oficial într-o competiţie, a câştigat toate cele patru curse la care a luat startul. În septembrie 1921 a reuşit să stabilească două noi recorduri mondiale.

A devenit apoi, pe 9 iulie 1922, cel mai rapid înotător pe distanța de 100 de metri, fiind primul om care a coborât sub un minut. Bătuse precedentul record (ce-i aparținea unui alt mare înotător american, Duke Kahanamoku, originar din Hawai, supranumit „părintele” surfing-ului), cu aproape două secunde! În 1924 și-a îmbunătățit timpul, parcurgând aceeași distanță în doar 57,4 secunde. Această performanță avea să rămână în vigoare timp de aproape 12 ani.

Pentru el, limitele erau, într-adevăr, făcute doar pentru a fi depășite. Doar în 1922 câștigase nouă titluri naționale și stabilise 24 de recorduri mondiale. Până în 1923 era deținătorul celor mai buni timpi pe toate distanțele cuprinse între 50 de metri și 500 de yarzi!

În 1924, la Olimpiada desfășurată la Paris, a reușit să obțină, cum era de așteptat, trei medalii de aur, în probele de 100 și 400 de metri liber și cu ștafeta de 4 X 200 de metri. Mai puțin așteptată a fost, însă, medalia de bronz pe care a cucerit-o cu echipa de... polo! De altfel, într-un clasament all-time al atleților care au cucerit medalii la olimpiadă în sporturi diferite, Johnny Weissmuller ocupă încă primul loc!

Olimpiada franceză i-a adus prestigiul internațional, dar înotătorul născut în Freidorf a fost la un pas să nu poată participa, din cauza originii sale. Pentru a face parte din lotul american, Johnny a susținut că s-a născut în orașul Windber și probabil s-a folosit de actele fratelui său mai mic pentru a-i convinge pe oficialii americani să-l primească în lotul olimpic!

Patru ani mai târziu, la Amsterdam, a reușit să-și apere două dintre dintre precedentele titluri olimpice, la 100 de metri liber și cu ștafeta de 4 X 200 de metri. Şi probabil că și-ar fi păstrat supremația și în proba de 400 de metri liber, dacă antrenorul echipei naționale de polo nu l-ar fi forțat să renunțe la această probă pentru a-și ajuta colegii în bazin.

Avea să pună capăt carierei sportive de amator în 1929, după opt ani în care a dominat întrecerile de natație. Ca înotător profesionist a continuat să participe la diverse demonstrații, iar în 1930 i-a apărut, la doar 26 de ani, o carte autobiografică (scrisă împreună cu Clarence A. Bush și intitulată Swimming the American Crawl).

De la Cartea Recordurilor, la Cartea Junglei

A doua carieră, cea de actor, a început-o în 1931, chiar dacă prima prezență într-un film datează din 1929. A avut o scurtă apariție (întruchipându-l pe Adonis) în „Glorifying the American Girl”. A fost (re)descoperit apoi de către scenaristul Cyril Hume, care l-a văzut înotând în piscina de la Hollywood Athletic Club. Hume lucra la acea vreme la un nou proiect pentru studiourile MGM, „Tarzan, omul maimuță”, o ecranizare după cartea lui Edgar Rice Burroughs. Weissmuller a fost considerat imediat perfect pentru rolul lui Tarzan. Cu toate astea, producătorul Bernard Hyman a dorit inițial să-i scurteze numele, considerându-l prea lung. Când ceilalți i-au spus că n-ar fi o idee tocmai bună, ținând cont de faima internațională de care multiplul campion olimpic se bucura deja, Hyman a cedat: „Bine, atunci vom lungi genericul!”.

Filmările au început pe 31 octombrie 1931 și au durat 8 săptămâni. Interesant e că multe dintre cascadorii, precum călăritul elefanților sau rinocerilor, interacțiunea cu cimpanzeii și alte fiare sălbatice, cățăratul în copaci sau scufundările, le-a făcut chiar el, pelicula căpătând astfel o mare notă de realism. De asemenea, celebrul strigăt al lui Tarzan a fost tot o realizare proprie a actorului. Fiind neamț de origine, yodeling-ul îi era cunoscut încă din copilărie și l-a inspirat în crearea a ceea ce avea să devină unul dintre cele mai cunoscute sunete din istoria cinematografiei. De altfel, strigătul lui Tarzan avea să-l salveze ulterior pe Johnny dintr-o situație delicată. În 1958, pe când se afla în Cuba și juca liniștit o partida de golf (căci era un împătimit și al acestui sport), cartul în care se afla a fost înconjurat de soldații revoluționari ai lui Che Guevara și Fidel Castro. Salvarea sa a venit după ce a scos celebrul strigăt, marcă înregistrată. A fost imediat recunoscut de către luptătorii înarmați: „Es Tarzan! Es Tarzan de la Jungla!”. Nu numai că n-a fost răpit, dar a și fost apoi escortat pentru siguranță sa, până la hotel.

Palmares bogat, buget sărac

Revenind la filmul care l-a consacrat, „Tarzan, omul maimuță”, trebuie spus că a fost lansat pe data de 25 martie 1932 și s-a bucurat imediat de un imens succes de public. Johnny s-a transformat peste noapte dintr-un mare sportiv, într-un star al Hollywood-ului, mai târziu primind chiar o stea a lui pe celebrul ”Walk of Fame”. Şi tot pe loc, presa l-a transformat în primul sex-simbol masculin internațional. În sprijinul acestei afirmații, stau și cele cinci mariaje pe care le-a avut!

Până în 1948, Weissmuller a dat viață personajului Tarzan în 12 filme, în șase dintre acestea fiind acompaniat de Jane (jucată de actrița irlandeză Maureen O'Hara). Ultima producție a seriei, Tarzan și sirenele, a fost filmată în Mexic, la Acapulco. Locul l-a fascinat atât de mult, încât avea să-și petreacă ultimii ani din viață în orașul de pe coasta Pacificului.

Între 1948 și 1956 a mai jucat în alte 13 filme, interpretându-l pe Jungle Jim. Apoi, cariera sa a intrat în declin. Mai mult, banii pe care i-a câștigat cu trudă i-a pierdut în urma unor investiții ce s-au dovedit a fi păguboase, astfel că situația sa finaciară a devenit precară. În 1973 a ajuns chiar să lucreze în departamentul de relații cu publicul la Hotelul Caesar Palace, unde deseori juca golf alături de clienți!

În 1977, în urma unui atac cerebral, a luat decizia de a se retrage la Acapulco alături de cea din urmă soție, Maria Bauman. În 1984, a trecut la cele veșnice la vârsta de 79 de ani. La cererea sa, ca ultimă dorință, în timp ce sicriul său era coborât în pământ celebrul strigăt al lui Tarzan s-a auzit (redat de pe o înregistrare) de trei ori! Colegul său, actorul Johnny Sheffield, fiul lui Tarzan în film, spunea: „Pot să spun că șansa de a lucra cu «Big John» s-a numărat printre momentele de glorie ale vieții mele. A fost un Star în adevăratul sens al cuvântului. Avea o lumină specială pe care o dăruia celor din jur și o parte din acea lumină trăiește încă în mine”.

Pe 28 iulie 1927 Johnny Weissmuller a devenit un veritabil erou? Antrenându-se pentru un concurs, împreună cu fratele său, pe lacul Michigan, a zărit în apropiere o navă cu aburi care a început să se scufunde. A sărit în ajutorul pasagerilor şi a reuşit să ducă la mal împreună cu fratele său mai mult de 20 de persoane. Dintre acestea, 11 au supravieţuit. Pentru faptele sale a fost recompensat cu cheia oraşului Chicago. Două zile mai târziu, deşi se afla încă sub efectul teribilei întâmplări, a concurat şi a câştigat 'Chicago River Marathon'!

***

 Federico Fellini & Giulietta Masina – o căsătorie de peste jumătate de veac

Născut la 20 ianuarie 1920 în Rimini, Italia, Federico Fellini a decedat pe 31 octombrie 1993 la Roma.

Elev mediocru, Fellini nu-şi aminteşte decât despre profesorii ridicoli şi disciplina crâncenă. Face desene şi caricaturi pentru un ziar din Roma şi are ocazia să-l cunoască pe Aldo Fabrizi care-i va deschide drumul spre cinematografie, luându-l colaborator pentru comediile sale.

Giulietta Masina s-a născut în 22 februarie 1921 şi a decedat în 23 martie 1994. Tristeţile, bucuriile sau povara celebrităţii nu i-au sluţit candoarea de-a lungul vieţii, obişnuind să declare prin interviuri. “Nu m-am schimbat deloc. Aveam şi voi avea întotdeauna trăsături copilăreşti. Şi reacţii infantile. Le-am păstrat şi mă tem că sunt ridicolă, fiindcă anumite emoţii – de bucurie, de surpriză, de curiozitate, de simpatie -, mă antrenează la manifestări puerile, încât mi-e teamă să nu mă creadă proastă”.

Tatăl ei fusese violonist, iar mama profesoară. Deşi avea părinţi, este crescută de către o mătuşă văduvă ce locuia la Roma şi nu avea copii. „Aveam jucării puţine; nici nu simţeam, de altfel, nevoia lor, căci nu-mi trebuiau obiecte pentru a-mi stimula imaginaţia. Puteam sta liniştită, într-un colţ, ore întregi, creându-mi o lume imaginară, fără să vorbesc cu nimeni. Ceea ce simţeam eu mi se părea incomunicabil.” A iubit muzica, însă, pentru că avea mâinile mici, i s-a spus că nu are şanse să se afirme. Joacă roluri de compoziţie pe scena teatrului universitar din Roma. Îşi ia licenţa în Litere, abandonează teatrul în favoarea cinematografiei, fiind convinsă că nu e fotogenică.

O întâlnire cu urmări pe viaţă

În 1943, Federico scrie şi difuzează la radio o serie de scheciuri umoristice “Aventurile lui Cico şi ale Pallinei”. Impresionat de interpreta Pallinei, vrea să-i vadă faţa, să o cunoască, așa că telefonează la radio şi cere fotografii cu ea. Giulietta Masina era la debutul ei radiofonic şi-i trimite fotografiile. Regizorul o place şi-i cere să o vadă. A urmat o comedie burlescă americană: se văd, se plac, se logodesc şi se căsătoresc.

Un copil se naşte şi moare prea devreme, în acel sfârşit de război, aruncând o umbră de tristeţe tinerilor căsătoriţi. Altul n-au mai avut. Salvarea lor morală vine din faptul că îl întâlnesc pe Roberto Rossellini care le devine mentor spiritual, iar Fellini se orientează definitiv spre lumea filmului. Urmează primele satisfacţii, primele izbânzi: „La strada” (1954), „La dolce vita” (1960), „8 ½” (1963), iar prin anii ‘50 Fellini e declarat cel mai mare regizor al peliculelor alb-negru.

Nori trecători pe cerul mariajului

Trec 12 ani de mariaj, iar imensa popularitate a celor doi soţi precum şi fidelitatea lor conjugală irită, ba chiar sfidează. Şoapte despre divorţ circulau pe la colţuri prin platourile de filmare.

Richard Basehart, “nebunul” din “La strada” fugise cu Giulietta, la Londra, iar ea era hotărâtă să divorţeze pentru el.

Diva îşi “trăda” soţul şi pe cea mai bună prietenă exact în preajma lansării filmului în care juca, cam aşa se scria prin ziare. Otrava îndoielii amplifica zvonurile. Viitorul “soţ” al Giuliettei era la Londra pentru a turna un nou film şi nu avea legătură cu ştirea scandaloasă fabricată şi argumentată cu poze trucate din filmele unde aceştia jucau. Calomnie era regizată de inamicii soţului său. Soţii Masina – Fellini erau preocupaţi de ceea ce făceau, așa că au observat târziu că erau în plin divorţ în toată presa italiană.

În seara premierei filmului, aflaţi în sală unul lângă altul, în timp ce Giulietta şi Richard se sărutau pe ercan, în sală s-a declanşat rumoare; degeaba. Povestea a îndurerat familia Fellini – Masina o vreme. A trecut timpul, lumea a uitat episodul, dar n-a uitat să fabrice altul.

“Nastro d’ Argento” este premiul pe care l-a primit Fellini; pentru că premiul feminin nu a fost acordat soţiei sale, refuză să se prezinte să şi-l ia, urmând ca soţia sa să-l ridice. Giulietta Masina îşi învinge timiditatea, surâde, bea, dansează la petrecere cu Richard Basehart. N-ar fi crezut niciodată că un dans inocent cu un prieten de studio şi partener în film devenise arma împotriva duşmanilor.

După 16 ani de mariaj, apar iar zvonurile divorţului. Activitatea intensă a celor doi soţi, perioadele lungi de filmare în ţări diferite, pare nimerite pentru unii ca să dezvolte şi să lanseze astfel de false zvonuri. Prin faţa lui Fellini, pe platoul de filmare pentru “La Dolce Vita” treceau multe şi frumoase actriţe: Anita Ekberg, Anouk Aimée, Nadia Gray, etc.

“Suntem veşnic implicaţi în tot felul de istorii mărunte. De ce primim mereu tot felul de scrisori anonime, în care ni se spun minciunile cele mai neverosimile?” E o întrebare la care cuplul Fellini – Masina n-a avut răspuns nici după 30 de ani de mariaj. Braţ la braţ au înfruntat toate calomniile şi au ieşit în lume, ca după o victorie, chiar şi atunci când aveau sufletul îndurerat în urma ştirilor trunchiate din presă. În viaţa de toate zilele, îşi jucau rolurile de soţi fericiţi. În ziare apărea publicată aceeaşi poveste despre căsnicia lor pe ducă, doar fraierii creduli erau noi.

Dragostea şi căldura unui cămin burghez, un mariaj perfect jumătate de veac

Un mariaj perfect are la bază o adevărată artă. E vorba despre arta de a descoperi noi argumente care să te convingă că viaţa în doi e o aventură ce merită să fie încercată şi trăită. E arta soţiei de a-şi urma soţul la bine la rău şi la greu, de a-l înţelege perfect dintr-un cuvânt, chiar telepatic. De a nu ţine ranchiună indiferent de certurile avute. Şi de a nu duce mai departe amintirile neplăcute sau certurile nici măcar în gând.

Au trăit unul pentru altul, au cedat unul în favoarea celuilalt, au găsit calea rezolvării tuturor problemelor apărute de-a lungul vieţii şi s-au respectat. Giulietta a ştiut să-i ofere lui Federico ceea ce căuta: dragostea şi căldura unui cămin burghez pe care să-l menţină cu mici atenţii, surprize, plăceri, bucurii. Cultivată, sensibilă, afectuoasă şi mare actriţă, a reuşit să-şi păstreze strălucirea trăind în umbra unui monstru sacru al filmului.

Au înfruntat deceniile surâzători, încrezători senini în destinul lor.

Numele lor au rămas mai mult de jumătate de veac pe genericul filmului căsniciei lor, iar ea a reuşit performanţa de a fi iubită ca-n prima zi. Federico a tratat-o ca pe o iubită de care n-a încetat niciodată să fie îndrăgostit. “Iubito”, “scumpo”, “comoara mea”, “dragostea mea” sunt formule de alint spuse fără exhibiţionism, cu intonaţia unui dialog intim scris în inima şi pelicula vieţii lor.

Giulietta Masina: „Când iubeşti nu se poate să fii gelos. Dar eu găsesc că e un sentiment frumos… Se întâmplă uneori să avem câte o criză de mânie şi să ne mai şi certăm. Căci nu suntem îngeri. Sunt multe lucruri care mie îmi plac şi lui nu, de pildă călătoriile. Mie îmi place să voiajez, el preferă casa. Ne înţelegem fără să vorbim. Ghiceşte când îi ascund ceva: «ceea ce tu nu exprimi, este un mic nor pe cer şi eu îl văd imediat», obişnuia să-mi spună.”

Federico Fellini: “Întâlnirea mea cu Giulietta a fost ceva predestinat, indiscutabil. Într-un anumit sens, a avut importanţa pe care o au lucrurile fatale. Cred că Giulietta reprezintă o încurajare şi un echilibru necesar pentru a trăi viaţa pe care am trăit-o. Ea a însemnat, de asemenea, stimularea imaginaţiei mele, o adevărată întâlnire în profunzime. Sunt recunoscător Giuliettei pentru bunăvoinţa, înţelegerea, dar mai ales, răbdarea de care ea a dat dovadă în toţi aceşti ani…”

Giulietta Masina: “Mi se pare magic să fii predestinat pentru ceva anume. Cred în destin. Şi cred că am avut şansa să întâlnesc pe cineva care să fie exact întregirea mea.”

Federico Fellini: “Giulietta e un munte de răbdare, e afectuoasă şi amuzantă. E una din marile ei calităţi. Aceea de a nu te lăsa să te plictiseşti. Ea întreţine în permanenţă o bună dispoziţie care mi se pare mereu binefăcătoare. Şi mai are şi alte merite: ştie să se facă indispensabilă, să te asculte vorbind, să-ţi ghicească gândurile, să-ţi ridice moralul când e cazul. E o fire expansivă, simte nevoia să împărtăşească cuiva gândurile şi problemele ei. Şi acela se întâmplă să fiu eu.”

Giulietta Masina: “Nu e dificil să trăieşti cu un geniu. E dificil să trăieşti cu oricine. Atunci măcar să trăieşti cu cineva inteligent şi astfel e mai puţin dificil. Federico şi cu mine nu reprezentăm o familie. Nu suntem decât două persoane. Noi ne-am căsătorit atât de tineri încât ne-am educat împreună. Am avut un copil şi l-am pierdut. Nu cred că un menaj se menţine datorită copiilor. Dacă Federico şi cu mine stăm împreună e numai pentru că asta ne place.”

(Sursa: Constantin Popescu, Cupluri celebre din lumea filmului)

***

 19 - IANUARIE - 2015 moare INVENTATORUL, PROFESORUL şi INGINERUL ROMÂN VIRGILIU JUSTIN CAPRĂ 

Este cunoscut pentru numeroasele sale invenţii, printre care: rucsacul zburător (jet pack), triciclul electric OBLIO şi TROTY, cea mai mică maşină din lume - SOLETA (cu un consum de 0.5l/100km), primul rachetonaut, automobilul cu motor de avion VIRGILIUS şi multe altele.

La MĂGURENI a copilărit împreună cu tatăl său, CONSTANTIN care a fost învăţător cu pregătire teologică, cu mama sa, ECATERINA şi cu sora sa, GEORGETA VIORICA.

A urmat şcoala primară şi liceul, început, în 1944, la Liceul "DUMITRU BARBU ŞTIRBEI" din CÂMPINA, după care a promovat examenul de capacitate (1948) şi apoi încă patru clase - cursul superior - făcute la Şcoala Tehnică Petrol, CÂMPINA, specialitatea Foraj, urmate de bacalaureat (1952). S-a înscris la Şcoala Superioară de Aviaţie, unde a absolvit ca subinginer în aviaţie. În 1974, s-a prezentat la INSTITUTUL POLITEHNIC din BUCUREŞTI pentru echivalarea studiilor, primind, abia atunci, şi diploma de inginer.

La 17 ani a realizat un bob, care aducea noutăţi în ce priveşte suspensia şi direcţia. În 1956, când avea doar 23 de ani, a realizat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor care se găseşte expus la Muzeul Tehnic "DIMITRIE LEONIDA" din CAPITALĂ. Deşi invenţia lui a fost una foarte importantă, JUSTIN CAPRĂ nu şi-a brevetat-o din cauza regimului de la BUCUREŞTI, care interzicea cetăţenilor să deţină aparate zburătoare.

A fost inventatorul celui mai mic autoturism, SOLETA, care consumă doar 0,5 litri la suta de kilometri, dar şi al unei motorete care funcţionează cu acumulatori. Motoreta are 37 de kilograme şi străbate 80 de kilometri cu 30 km/h. SOLETA 150 Ecor, un micro-autoturism, cântăreşte 95 de kilograme şi este capabil să străbată 100 de kilometri cu doar jumătate de litru de combustibil. Modelul următor, SOLETA I.C.200, a fost o îmbunătăţire a modelului anterior şi ajungea la viteza de 67 km/h. O altă mare invenţie este VIRGILIUS, un automobil cu două roţi echipat cu un motor de avion, de 105 cp, ce atingea peste 300 km/h, iar greutatea automobilului era de 250 kg.

JUSTIN CAPRĂ are un portofoliu ce cuprinde 114 invenţii, dintre care 72 sunt prototipuri de autoturisme cu consum foarte mic, 7 aparate de zbor şi 15 motoare neconvenţionale.

A primit diferite distincţii şi premii importante precum: Premiul ARCA, Premiul IFIA ECO pentru cea mai bună invenţie ecologică - Triciclu electric sau hibrid, împreună cu MARIAN VELCEA; Diploma EURECA GOLD MEDAL - Triciclu electric sau hibrid, împreună cu MARIAN VELCEA; Diploma Salonului Internaţional de invenţii de la GENEVA şi multe altele.

În 2008 a fost decorat cu ORDINUL NAŢIONAL ''PENTRU MERIT"în grad de Cavaler.

Iustin Capră, inventatorul rucsacului zburător, decedat pe 19 ianuarie 2015

Născut pe 22 februrie 1933 la Măgureni (Prahova), Iustin Capră a fost unul dintre cei mai cunoscuţi inventatori români, obţinând numeroase premii la saloane internaţionale, printre care Ifia Eco, în 2008, pentru cea mai bună invenţie ecologică (un triciclu electric sau hybrid, realizat împreună cu Marian Velcea), Diploma Salonului Internaţional de invenţii de la Geneva, Medalia de Aur la Salonul Internaţional de Inventică Pro Invent 2009, Premiul Arca 2007 pentru în

treaga activitate.

Despre copilărie, inginerul povestea în 1977: “Nu cred că era somn fără să visez că sunt purtat pe sus şi ajunsesem să aştept culcarea de seară pentru a mă simţi levitat, împins peste vârfurile copacilor, unde dimineaţa eu întindeam leagăn cu cursa lungă, peste prăpăstii pe care acum mi-ar fi frică să arunc privirea. Erau trăzneli abandonate o dată cu vârsta şi creşterea raţiunii. (…) Frica îmi intrase în oase, deveneam din ce în ce mai timid şi băieţii de-o vârstă au sesizat, transformându-se în micii mei tirani, i-am domolit încet-încet construindu-le tot felul de aeromodele, camioane şi maşini din lemn şi chiar un joc metalic, cu sârme şi rotiţe, în care nişte oameni de tei, lemn uşor de cioplit, se învârteau într-o horă, ca duminica flăcăii satului. La liceul din Câmpina, unii profesori, printre care cel de fizică, mă considerau zurliu și-i spuneau tatii că n-o să iasă nimic din mine”.

*** România pitorească, noiembrie 1977

Printre inovațiile sale se numără rucsacul zburător, a cărui construcție a început în anul 1953, un aparat portativ pentru zbor individual, pentru care a fost reținut timp de 12 zile în 1956, fiind bănuit că l-ar fi făcut pentru a fugi din România. Așa-numitul rucsac de zbor era echipat cu două rachete aşezate lângă umeri, a căror acţiune, datorită fenomenului de injecţie, învingea forţa gravitaţională, permiţând desprinderea de la sol. Cinci ani mai târziu, Capră a depus la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci o cerere de brevet pentru “Aparat portativ pentru zbor individual”, înregistrată la data de 27 iulie 1958. Despre experiența încercării acestui aparat, mărturisea: “Nici nu ştii ce înseamnă asta, nu-i zbor, e vis trăit cu ochii deschişi, desprinderea de pământ singur, fără motoare, aripi şi toate celelalte este o minune neştiută încă de om! Atunci nici nu ştiam că sunt primul, dar nici nu mă interesa, eram eu, cu aerul de deasupra și aerul de sub mine! Pluteam…”

Ignorată de autorități, invenția lui Iustin Capră a ajuns la Muzeul Tehnic “Dimitrie Leonida” din Bucureşti, sub formă de donaţie.

După revenirea în ţară a savantului Henri Coandă, care l-a susţinut în realizarea proiectelor sale, Capră a realizat un aparat de zbor îmbunătăţit, cu ajutorul căruia, în august 1968, a reușit să se ridice la câţiva metri deasupra solului, executând diverse manevre aeriene. Din păcate, totul s-a încheiat cu un accident în urma căruia inventatorul a suferit câteva fracturi. Elicopterul Capră, scria în anii ’70 revista Știință și Tehnică, avea numai treizeci şi patru de kilograme (cu combustibili cu tot) şi capacitatea de a ridica în aer o greutate dublă.

Inginerul Iustin Capră, absolvent al Şcolii superioare de aeronautică, a construit maşini nepoluante fără volan şi fără pedale, cu comenzi făcute de la un buton de pe carcasa fotoliului și a realizat mai multe prototipuri de maşini şi motorete alimentate de acumulatori.

În anii ‘80, din când în când, pe bulevardele Capitalei trecea o maşină care-i făcea pe trecători să se oprească din drum. Maşinuţa lui Capră, care părea o jucărie, uimea prin formă, culoare, dimensiune, iar apoi dispărea, apărând după cîteva luni un nou vehicul cu o nouă formă, o altă culoare și dimensiune.

Cel de-al 34-lea automobil creat de inginerul de la A.C.R. a fost cel mai cunoscut. Purta numele „Soleta 125 – 49 E”, iar pentru construcţia ei a fost folosită o parte a unui fuselaj de planor oferit de „Aeroclubul Central Român”. Vopseaua, susținea Capră, în afară de culoarea atractivă, avea o mare calitate: reducea frecarea cu aerul. Automobilul semăna cu un mic avion și avea un coeficient aerodinamic mai mic de 3 ori decât o „Dacia 1300” și o suprafaţa frontală de 4 ori mai mică decât a unei Dacii. Miniturismul «Soleta 125» l-a construit de unul singur, într-o mansardă, dar când l-a terminat, a constatat cu stupoare că nu-l poate coborî pe scări şi l-a scos pe fereastră, cu ajutorul câtorva prieteni şi a două frânghii. Mașinuța prindea o viteză maximă de optzeci şi trei kilometri la oră şi o viteză de exploatare ce depășea 60 km/h, având un consum de benzină de doar 1,6 litri la suta de kilometri.

Într-un interviu acordat gazetarului Ovidiu Ionițoaia, Iustin Capră mărturisea: „Credeţi că eu mă pricep? Încerc să învăţ câte ceva. Construiesc un model, îl duc până la capăt, îl testez şi apoi îl desfac. Este un defect al meu! După ce merge, nu mă mai interesează, îl transform într-un alt model pe care încerc să-l perfecţionez”.

Printre realizările sale s-au numărat 55 de miniturisme (dintre care nouă cu propulsie electrică) și 12 motorete (şapte cu propulsie electrică), explicând: “Automobilul, aşa cum e construit, reprezintă un pericol mare ecologic. Automobilul viitorului ar trebui să respecte cei trei E, şi anume Ecologie, Eficienţă, Economie. Trebuie folosite energiile reintegrabile în circuitul natural de aşa manieră ca atmosfera să rămână curată, şi există la noi în ţară motoare cu energie moleculară sau cu energie electrică care pot rezolva această problemă”.

Electroscuterul inventat în 1977, care purta numele unui rege dac, Oroles, a fost gândit pentru marile aglomerări urbane, putea prinde o viteză de 30 – 40 de kilometri pe oră, era acţionat electric, avea o autonomie de 104 kilometri și folosea un redresor cu impulsuri şi modulaţii, iar reîncărcarea bateriei dura mai puţin de o oră. De asemenea, conform descrierilor din epocă, era un vehicul silenţios și poseda o stabilitate superioară mijloacelor de transport asemănătoare, nu avea ambreiaj și nici schimbător de viteze, cele 4 trepte de viteză fiind acţionate prin butoane localizate pe partea dreaptă a ghidonului.

Inventatorul Iustin Capră a încetat din viață pe 19 ianuarie 2015, la vârsta de 81 de ani, la Spitalul de Urgenţă Ploieşti.

Sursa : Wikipedia.ro.

***

 O mărturisire a lui Ștefan Mihailescu-Brăila: ”M-am născut în casa săracă a unei femei care-şi câştiga cu greu pâinea zilnică, fiind soră la un spital. Mama s-a căznit să mă înveţe de timpuriu o meserie, dar eu îmi pusesem în gând să mă fac actor. 

Şi nu orice fel de actor, ci unul de film. 

Unde? Bineînţeles, la Hollywood.

 Aveam 13 ani când m-am rugat de un şef de echipaj al unui vapor: „Ia-mă cu dumneata pe mare...”

 Ca să nu par puşti, îmi lăsasem un fel de mustăcioară pe care o înnegrisem cu un dermatograf, de la o mătuşă. 

Primul meu machiaj se vede că n-a fost prea inspirat, fiindcă am fost trimis acasă. Când, după Eliberare, s-a înfiinţat la Brăila o trupă de teatru, am fost printre primii ei angajaţi. Eram fericit că joc pe o scenă adevărată.”

 Un mare actor, Ștefan Mihaăilescu Brăila (3 februarie 1925- 10 septembrie 1996), despre care se vorbește prea puțin astăzi.

  Confesiune notată de poetul Gh.Tomozei într-un interviu din 1963.

Sursa: Cleopatra Lorintiu