***

 DRAME ÎN PALATUL LOCHIAS

În secolul IV î.Hr. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare și a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.Hr.) și până în anul 30 î.Hr., tronul țării a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII. Sau, simplu, Cleopatra. Așa a decis istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu XVI sau, cum s-a mai spus, Cezarion…

Cu câteva decenii înainte de era noastră, doi generali romani își disputau dreptul de a stăpâni lumea: Caesar și Pompeius. În înfruntarea de pe câmpiile de la Pharsalos (48 î.Hr.) primul a ieșit victorios, iar celălalt a trebuit să fugă pentru a nu cădea în mâinile învingătorului. Dar încotro? Cine îi erau dușmani și cine prieteni? La Mitilene, unde pe țărmul Mării Egee îl aștepta Cornelia, soția lui, împreună cu fiul cel mai mic, s-au îmbarcat cu toții și au pornit în căutarea unui azil. Pretutindeni au fost însă respinși. Cine ar fi îndrăznit să dea găzduire dușmanului lui Caesar, stăpânul atotputernic de mâine? Atunci Pompeius și-a amintit că pe malurile Nilului avea un prieten care îi era obligat, un prinț pe care îl protejare pe vremea când el, Pompeius, fusese puternic, asigurându-i succesiunea: Ptolemeu XIV, regele Egiptului.

Să i se taie capul!

La treisprezece ani, acest Ptolemeu visa să fie stăpânul absolut al Egiptului. Sora lui, Cleopatra, cu cinci ani mai vârstnică decât el, nutrea și ea aceleași vise. Fratele și sora își părăsiseră capitala, Alexandria, pentru a se retrage fiecare în mijlocul trupelor sale și a se război în lege. Armatele lor se aflau în împrejurimile Pelusiumului (cam pe locul unde este astăzi Port-Said) și așteptau ordinul de atac. Cei trei comandanți ai trupelor lui Ptolemeu – marele sfetnic Potheinos, generalul Ahillas și Theodot din Chios, maestru în retorică – erau în plin consiliu de război când în tabăra tânărului monarh, situată în apropierea mării, se înfăţişă un curier vestind că sosise Pompeius pentru a cere azil.

Ce avea de făcut regele adolescent? Să accepte sau să respingă cererea ilustrului fugar? În somptuosul cort regal, un veritabil palat din pânză, lână, purpură şi mătase, cei trei comandanţi îşi adunară colaboratorii pentru a delibera. Câțiva opinară pentru un front comun cu învinsul de la Pharsalos, care, spuneau ei, mai avea destui soldați pentru a-şi restabili puterea. Alții, mai prudenți, fură însă de părere că trebuia rugat să caute azil în altă parte. Dar – replicară câteva glasuri – a-l izgoni pe Pompeius din tabăra lui Ptolemeu nu însemna oare a-i sugera o alianță cu Cleopatra? Se ridică atunci retorul Theodot, cel „strașnic la vorbă“ care – istorisește Plutarh „a spus că nicio soluție nu este lipsită de primejdii și a adăugat că dacă-l vor primi, vor avea pe Caesar dușman și pe Pompeius stăpân, iar dacă-l vor respinge, vor fi vinovați și pentru că l-au respins pe Pompeius și că l-au urmat pe Caesar; că este deci mai bine să-l cheme pe Pompeius și să-l omoare […] A adăugat, zâmbind, după cum se spune, că mortul nu muşcă“.

Soarta lui Pompeius fusese astfel pecetluită. Ahillas primi însărcinarea de a aduce la îndeplinire proiectul.

Un oarecare Septimius, care fusese cândva ostaș al lui Pompeius, împreuna cu fostul centurion roman Salvius, urcară în luntrea lui Ahillas și se îndreptară spre galera lui Pompeius, însoțiți de servitori și de vâslaşi egipteni. Văzând această mică ambarcație în loc de o corabie regală, Pompeius și Cornelia avură o bănuială. Dar era prea târziu. În larg ieșiseră corăbii egiptene pline cu ostași, facând imposibilă orice retragere, iar pe mal se adunaseră pedestrași. Lui Pompeius nu-i rămânea decât să se predea emisarilor regelui. Învinsul de la Pharsalos îşi îmbrătişă soția și coborî în luntre.

O bună bucată de timp în mica ambarcație domni tăcerea. O tăcere grea, amenințătoare. Pompeius încercă să lege o conversație și – după cum spune Plutarh – i se adresă lui Septimius cu aceste cuvinte:

-Nu cumva mi-ai fost tovarăș de arme?

Soldatul dădu din cap afirmativ, apoi, din nou, se înstăpâni tăcerea. Ajunseră la țărm: un țărm trist, pustiu, neprietenos, ca și oamenii din luntre. Pentru a sări pe uscat, rivalul lui Caesar se sprijini de umărul unui sclav egiptean. În acea clipă, Septimius, care era în spatele lui, îl lovi cu sabia, iar Ahillas și Salvius îl străpunseră cu pumnalele. Pompeius se prăbuși în fundul bărcii. Salvius îi reteză capul și i-l întinse lui Ahillas. Cadavrul, despuiat, fu aruncat în mare.

De sus, de pe puntea galerei, Cornelia văzu asasinatul. Căpitanul navei porunci să se ridice ancora și ieși în larg, evitând cu dibăcie galerele egiptene.

Acestea se întâmplară la 28 septembrie 48 î.Hr. La 2 octombrie Caesar își făcu, la rândul lui, apariția la gurile Nilului, în imediata apropiere a Alexandriei. Venise doar cu câteva galere cu legionari, garda lui personală. Dar, în timp ce inspecta atent împrejurimile, văzu sosind în galop câţiva călăreţi, printre care se afla şi Theodot, retorul. Acesta scoase de sub manta capul lui Pompeius şi-l prezentă lui Caesar, împreună cu inelul celui ucis. Spre profunda uimire a lui Theodot, în faţa acestei priveliști generalul roman se dădu înapoi de groază și lacrimi îi şiroiră pe obraji.

Curând sosiră și alte galere, transportând câteva mii de legionari. Caesar ordonă debarcarea şi încolonarea trupelor, care pătrunseră în Alexandria cu flamurile sus și trompetele sunând.

Martor al multor crime

Palatul Lochias din Alexandria putea fi numit mai curând o cetate. Între zidurile lui groase și amenințătoare, în stare să susțină un asediu îndelungat, se găsea nu numai reședința monarhului, un admirabil edificiu din marmură și porfir, dar și clădiri rezervate sfetnicilor, temple, muzeul – o vastă construcție în care erau păstrate colecții rare și prețioase, biblioteca, conținând peste 700.000 volume, grădini și, în sfârșit, incinta funerară, Soma, unde mormintele Ptolemeilor înconjurau celebrul mausoleu în care Alexandru cel Mare dormea, într-un sarcofag de alabastru, ultimul lui somn.

Un amănunt important: palatul dădea direct spre port, încât cel care îl ocupa avea cum să se salveze, în cazul unui asediu pe uscat. Largi trepte de marmură coborau din Lochias până în valurile albastre ale mării, într-un loc îndeajuns de adânc ca să poată primi cele mai mari galere.

În fața palatului, pe insula Pharos, unită cu uscatul printr-un dig numit Heptastadium, se înălța un turn de marmură înalt de aproape 130 m, care se număra printre cele șapte minuni ale lumii: farul din Alexandria. În fiecare noapte, în vârful lui ardea un foc destinat navigatorilor, vizibil de la o distantă de 55 kilometri.

Alexandru cel Mare întemeiase orașul Alexandria cu gândul să facă din el capitala comercială a lumii orientale. Tot el fusese acela care indicase locul unde avea să fie construit și-i trasase conturul. Dar Cuceritorul murise în vârstă de numai 33 ani și Egiptul trecuse în mâinile lui Ptolemeu Soter, fiul lui Lagos. Egiptenii priviră pe reprezentanții acestei dinastii în lumina tradițiilor și legendelor cu care-și înconjuraseră faraonii legitimi. Ptolemeii deveniseră astfel „fiii lui Ra“, „chipurile lui Amon“, „aleşii lui Ptah“ şi arborară pentru ceremoniile publice dubla coroană, albă și roșie, a Egiptului de Sus și a celui de Jos, precum și șarpele regal.

Dacă în treburile de stat Ptolemeii se dovediră cârmuitori destul de înzestrați, viața lor particulară, în schimb, constitui o extraordinară împletitură de crime. Ptolemeu III fu sugrumat de fiul său, care își ucise pe deasupra fratele, soția, mama și unchiul. Ptolemeu V comisese şi el un lanț nesfârşit de asasinate, fără să se limiteze la cercul familiei. Ptolemeu VIII îşi omorî nepotul, moștenitorul tronului, după care o luă de soție pe mama lui; din căsătoria lor se născu un fiu, pe care suveranul îl ucise de asemenea. Cleopatra III încercă să-și omoare fiul, pe Ptolemeu XI, dar nu se arătă îndeajuns de precaută, încât acesta i-o luă înainte și puse să fie asasinată. Ptolemeu XII se însură cu soacra lui, ceea ce nu-l împiedică să-i ia viața. Tatăl Cleopatrei VII avea s-o ucidă pe Berenice, una din fiicele sale.

În acest palat, martor al atâtor crime și scene stranii, se instală Caesar și declară că avea să pună ordine în treburile Egiptului.

CleopatraFrumosul vis al Cleopatrei

În fastuoasa reședinţă de marmură și porfir, Caesar îi invită la el pe cei doi moștenitori ai tronului egiptean. Ptolemeu, însoțit de sfetnicul lui, Potheinos, răspunse de îndată invitației. De la Cleopatra nu sosi însă nicio veste. Dar nu pentru că tânăra regină de 18 ani nu dorea să răspundă invitației făcute de generalul roman. Dimpotrivă, trebuia să plece la Alexandria pentru a-și pleda cauza. Altminteri, poate că Caesar i-ar nesocoti drepturile și l-ar sprijini pe fratele ei, Ptolemeu. Iar acesta, văzându-se stăpân pe tron, ar urma exemplul altor Ptolemei: și-ar ucide rivala.

Trebuia deci să plece, dar palatul mișuna de servitorii devotați ai lui Ptolemeu, care ar fi omorât-o înainte de a apuca să-i vorbească lui Caesar. Cleopatra îşi mărturisi temerile lui Apolodor din Sicilia, sfetnicul ei devotat și prudent. Apoi, într-o noapte, se îmbarcară amândoi pe o mică corabie și plutiră spre palat. Plutarh relatează că „neputând să treacă nevăzută […] s-a-nvăluit într-o piele de acoperit lectica, căutând să-și țină trupul cât mai alungit, iar Apolodor, legând-o ca pe un balot cu o curea, a dus-o chiar pe ușă la Caesar“.

Totul se desfășură cum prevăzuse Cleopatra. Când Apolodor se văzu singur cu Caesar, desfăcu balotul și în fața privirilor amuzate ale romanului se ivi Cleopatra. De la același istoric aflăm că generalul fu cucerit de această îndrăzneață născocire a Cleopatrei și că „datorită felului ei de a se purta și farmecului ei, a împăcat-o cu fratele ei, ca să domnească împreună cu ei. Un sclav […] a băgat de seama că Ahillas și Potheinos îi întinseseră lui Caesar o cursă. Acesta, cercetând faptul, a înconjurat camera sa cu o gardă, iar pe Potheinos l-a omorât. Ahillas, mergând în mijlocul armatei egiptene, a pornit un război care pentru Caesar ar fi fost greu și cu neputință de dus, el putând să se împotrivească numai cu puţini oameni“.

Curând însă egiptenii aflară că de Alexandria se apropiau galere pline cu legionari romani și că spre frontiera orientală a regatului înainta armata din Siria. În acel moment, Caesar îl invită pe Ptolemeu să părăsească orașul și să se retragă în mijlocul trupelor sale, pentru a le domoli și a le spune cât de puternică e armata Cleopatrei, aliată cu cea din Roma. Îi ordonă, de asemenea, să le explice că el, Caesar, venise numai “pentru a veghea la respectarea testamentului lăsat de regele Ptolemeu Aulet și a instala pe tronul Egiptului pe cel doi urmași, Ptolemeu XIV şi Cleopatra VII.

În mijlocul unei escorte strălucitoare de călăreți săltând pe cai fastuos împodobiți, printre arme scânteietoare, penaje, podoabe multicolore și scuturi bătute în pietre scumpe, Ptolemeu părăsi palatul, palatul lui, salutat de santinele romane, de trompete romane, de flamuri romane ce se înclinau în fața lui. El, Ptolemeu, purta o cuirasă de aur, iar pe creasta aurie a coifului său strălucea șarpele lui Horus, zeul Deltei.

Dădu el oare ascultare ordinelor lui Caesar când se văzu în mijlocul soldaților săi, adunați în tabăra de pe malul Nilului? Îi indemnă oare la pace? Nu se știe. Căci legionarii lui Caesar se abătură asupra armatei micului rege. Lupta dură două zile și egiptenii, acum inferiori numericește, fură înfrânți. Ptolemeu fu căutat, în zadar, o zi încheiată. În cele din urmă cadavrul lui fu descoperit pe malul Nilului, unde îl aruncaseră apele fluviului.

Caesar se întoarse la Alexandria. În palatul Lochias îl aştepta Cleopatra, care îi făcu primirea solemnă, cuvenită eliberatorilor. În fața poporului, preoții celebrară căsătoria lor. În luna iulie (47 î.Hr.) Cleopatra îi dărui un fiu, pe Cezarion.

Între timp, evenimente grave reclamară prezența lui Caesar la Roma. Tânăra regină îl urmă curând. Continuarea e cunoscută: idele din martie și asasinarea lui Caesar, întoarcerea în Egipt a Cleopatrei, văduvia.

Se scurseră trei ani. Şi, din nou, lumea romană era disputată între doi rivali: Octavianus și Antonius, unul nepotul și fiul adoptiv al lui Caesar, celălalt, locotenentul lui. Când acesta din urmă se îndreptă spre țărmurile Africii, Cleopatra, care avea acum 28 ani, se gândi la Cezarion, fiul ei și al lui Caesar, căruia urma să-i revină Egiptul și, poate, chiar Imperiul roman. Oare Antonius i-ar putea împlini visul ? Cleopatra se decise să iasă în întâmpinarea lui.

La bordul unei galere romane fu organizat un ospăț în cinstea ei, la care regina răspunse printr-un banchet pe corabia sa cu pânze purpurii, cu vâslele încrustate în argint și pupa în formă de cap de elefant, cu frumoase sclave grecoaice şi negri atletici din Nubia. Farmecul ei, mâncărurile alese și vinurile fine sfârşiră prin a-l subjuga de-a binelea pe Antonius. „Așa de mult l-a fermecat Cleopatra pe Antonius – spune Plutarh – încât s-a lăsat dus de ea în Alexandria“. Se instală deci și el în palatul Lochias, devenind pentru curte și pentru preoți soțul reginei și declarând că dăruiește copiilor ei Libia, Siria, Fenicia, Cilicia, Armenia şi Parția (pe care, de altfel n-o cucerise încă).

Apoi acest nou fiu al lui Amon-Ra se dedică ospețelor și serbărilor. El adună în jurul lui un fel de academie, nu de savanți, retori și filozof, ci de experți în arta de a bea și a mânca. Noapte de noapte, culcat pe un așternut de petale de trandafir, sub o ploaie de flori și de parfumuri, fostul locotenent al lui Caesar bea și mânca, în timp ce în jurul lui evoluau dansatoare, sângerau gladiatori, asudau jongleri. În zori, sub privirile consternate ale Cleopatrei, generalul roman era scos din încăpere beat mort.

Viața continuă în același mod, întreruptă doar de absențele lui Antonius, nevoit să se smulgă uneori desfătărilor de la Lochias, pentru a încerca să-l potolească pe neastâmpăratul Octavianus. Acesta avea ce să-i reproșeze. Nu-și repudiase Antonius soția, pe sora lui Octavianus? Prin căsătoria lui cu Cleopatra, nevalabilă din punctul de vedere al dreptului roman, nu sfida el oare opinia publică? Iar testamentul lui (publicat din inițiativa lui Octavianus), prin care cerea să fie înmormântat la Alexandria, nu însemna oare că Antonius încetase de a fi un „adevărat roman“?

Toamna anului 31 î.Hr. Unul din cei doi rivali, Antonius sau Octavianus, trebuia să părăsească scena lumii. Cele două flote se întâlniră în fața promontoriului de la Actium. Flota egipteană, în frunte cu Cleopatra, se alăturase corăbiilor lui Antonius.

De la bordul triremei sale de comandant, Antonius ordonă ieșirea navelor în larg. Avu loc o bătălie crâncenă (la 2 septembrie 31 î.Hr.), din care Octavianus ieși victorios. Cleopatra, urmată de Antonius, părăsiră locul luptei, fugind în Egipt. Abandonându-și soldații, flota, averea și onoarea, „uitând de toți, trădând și părăsind pe cei care luptau și mureau pentru el – scrie Plutarh despre fuga lui Antonius – el s-a îmbarcat pe o pentiremă (navă cu vâslașii așezați în șiruri de câte cinci, spre deosebire de triremă, unde șirul era de câte trei) și a urmat pe aceea care acum se prăpădea pe sine și pe el“.

Temându-se de mânia lui Octavianus, Cleopatra îl trimise pe Cezarion în interiorul țării. Dar învingătorul de la Actium nu se grăbi să debarce în Egipt. Abia în vara anului 30 î.Hr, curierii aduseră vestea că Octavianus, în fruntea armatei sale, trecuse hotarele regatului.

Antonius și Cleopatra se sinuciseră. Egiptul, ultimul stat elenistic independent, deveni o provincie romană. Iar cel care urma să fie Ptolemeu XVI fu căutat, din ordinul lui Octavianus, și ucis. Așa se sfârși dinastia Ptolemeilor.

***

 RELAȚIA ELVIS ȘI PRISCILLA PRESLEY

Povestea de dragoste dintre cei doi nu a început neapărat în cel mai etic mod, Elvis Presley avea 24 de ani când a întâlnit-o prima dată pe Priscilla Beaulieu, în timp ce fata avea doar 14 ani. Diferența de vârstă nu a fost o problemă pentru Elvis, care a văzut în acest fapt o oportunitate perfectă să o modeleze pe Priscilla în femeia care să fie exact așa cum își dorește el.

La început, din pricina vârstei și probabil fascinată de faptul că ieșea cu un star al muzicii, Priscilla a acceptat influențele lui Elvis, dar pe măsură ce a crescut, și-a dorit din ce în ce mai mult să-și recapete control asupra propriei vieți. Problema a fost însă prea importantă pentru ca cei doi să o depășească împreună, iar la șase ani dupa căsătorie au divorțat, mai exact în 1973.

Cum a început povestea lor de dragoste

Elvis Presley a fost nevoit să își înceapă stagiul de pregătire în Armata Statelor Unite, iar după șase luni a fost staționat în Germania de Vest în toamna lui 1958. Tot acolo a sosit și Priscilla câteva luni mai târziu, după ce Forțele Aeriene l-au transferat pe tatăl său vitreg acolo.

Într-o noapte din noiembrie 1959, Priscilla purta o rochie de marinar alb-albastră și a călătorit la reședința temporară a lui Elvis din Bad Nauheim la invitația unui coleg al tatălui ei, care îi propusese să vină alături de soție pentru a-l cunoaște pe legendarul Elvis Presley. Tânăra Priscilla i-a captat imediat atenția starului, care nu a ținut cont de faptul că este elevă în clasa a noua. Elvis a cântat mai multe melodii pentru a o impresiona, dar când seara s-a terminat Priscilla nu credea că evenimentul o să se mai repete.

Cântărețului i-a plăcut faptul că Priscilla era tânără și neexperimentată și chiar i-a spus prietenului său Rex Mansfield că Priscilla era „destul de tânără încât să o pot modela în orice fel vreau”. Elvis a cerut ca Priscilla să-l viziteze din nou, iar a doua oară când s-au întâlnit, el a invitat-o în camera sa, unde s-au sărutat.

Obstacolele de la început

După ce Priscilla a mers la patru întâlniri cu Elvis, părinții acesteia au cerut să-l cunoască. Întâlnirea cu părinții a mers suficient de bine, astfel că familia Beaulieu i-a permis Priscillei să continue să-l vadă pe Elvis, probabil impresionați de statutul de star al bărbatului care o dorea pe fata lor. Pentru următoarea perioadă pe care Elvis a petrecut-o în Germania, cei doi au fost de nedespărțit, deși trebuia să fie precauți pentru că vârsta Priscillei nu le permitea să iasă împreună în public.

În martie 1960, Elvis și-a terminat serviciul militar și a plecat din Germania. Priscilla a continuat să creadă în iubire și îi trimitea scrisori, folosea chiar plicuri roz pentru a le face ușor de găsit printre sutele de scrisori pe care Regele Rock ‘n’ Roll pe primea de al fanii din lumea întreagă.

Revederea după doi ani

În 1962 Elvis a sunat-o și a rugat-o să-l viziteze, lucru pentru care a avut mult de tras până să ajungă să îi convingă pe părinții Priscillei să lase adolescenta să călătorească la Los Angeles. La călătorie Elvis a adăugat încă o destinație, Las Vegas, iar acolo s-au revăzut după lunga perioadă. În timpul petrecut acolo, Priscilla a început să ia amfetamine și somnifere pentru a ține pasul cu programul nocturn al lui Elvis.

De asemenea, a Elvis o îndemnat-o să poarte ținute noi, mai mature, pe care le cumpărase pentru ea, totodată cântărețul i-a ajustat coafura și machiajul pentru a se potrivi cu preferințele sale, practic își începuse procesul de modelare. Elvis a ales chiar și ce liceu să termine Priscilla, în Tennessee, lucru pe care părinții acesteia nu l-au acceptat inițial, dar au fost constrânși de circumstanțe să accepte, primind în schimb promisiunea că Elvis nu va întreține relații sexuale cu fata lor.

Elvis a continuat să îi controleze viața

Elvis Presley a continuat să o modeleze pe Priscilla după ce aceasta s-a mutat la Graceland în 1963. Bărbatul continuat să-i controleze viața, alegea ce haine să poarte, cum să-și aranjeze părul și machiajul și chiar ce să mănânce. Priscilla a spus mai târziu că se simțea ca „o păpușă vie”, dar a acceptat toate aceste lucruri greu de imaginat pentru că le considera un compromis pentru a fi cu bărbatul pe care îl iubea.

Elvis era destul de absent din viața femeii pe care voia totuși să o controleze până la ce mai mic detaliu, acesta era ocupat cu filmări la Hollywood și cu alte afaceri. De asemenea, fidelitatea nu era deloc punctul forte al starului rock, înșelând-o de multe ori și motivând că totul este strict profesional și trebuie să fie înțeles.

Căsătoria pe baza presiunii

Managerul lui Elvis, colonelul Tom Parker, era extrem de preocupat de imaginea publică a lui Elvis și de modul în care era perceput pentru că avea o relație cu o femeie mult mai tânără, fără să die căsătoriți. În plus și părinții Priscillei au început să facă presiuni pentru ca Elvis să se căsătorească cu fata lor.

În cele din urmă, căsătoria a avut loc pe 1 mai 1967, printr-o ceremonie privată la Hotelul Aladdin din Las Vegas. Pentru Priscilla acesta a fost punctul în care a considerat că o sa dobândească mai mult control asupra propriei vieți.

Copilul și sfârșitul relației

Pe 1 februarie 1968 cei doi tineri căsătoriți au devenit părinți, Priscilla dând naștere unei fetițe pe nume Lisa Marie Presley. În loc să fie o bucurie enormă, nașterea copilului a însemnat și începutul declinului relației dintre cei doi. Priscilla a început să-și dorească mai multă independență și să-și exploreze propriile dorințe. Femeia început să ia lecții de karate și a avut o relație extraconjugală cu instructorul ei ceea ce a contribuit decisiv la destrămarea căsniciei.

Divorțul lor a fost finalizat pe 9 octombrie 1973, la doar 6 ani de la căsătorie, însă cei doi au rămas destul de apropiați. Priscilla și Elvis au păstrat o relație de prietenie până la moartea artistului de pe 16 august 1977. După ce tatăl copilului ei a încetat din viață, Priscilla a jucat un decisiv la conservarea moștenirii Regelui muzicii Rock ‘n’ Roll, iar prin demersurile sale a dus la transformarea Graceland într-un muzeu dedicat activității lui Elvis Presley.

***

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

MIRCEA ELIADE ȘI NINA MAREȘ

Printre noii prieteni pe care Mircea Eliade şi-i făcuse după întoarcerea sa din India se afla şi cea cu care se va căsători în 1934. Cu câţiva ani mai mare decât Eliade, Nina Mareş se trăgea din mica boierime provincială a Olteniei. Pierzându-şi părinţii foarte de timpuriu, a fost încredinţată autorităţii unui tutore care nu i-a mai înapoiat moştenirea. Căsătorită cu un ofiţer de care a divorţat mai apoi, Nina era mama unei fete de 11 ani, Adalgiza, şi lucra, pentru a o creşte, ca secretară la Societatea Naţională de Telefoane. Eliade o cunoscuse, pare-se, prin intermediul lui Mihail Sebastian. Acesta se împrietenise cu tânăra femeie care locuia în imobilul unde se găsea redacţia Cuvântului şi care-i bătea din când în când la maşină unele fragmente literare.

„Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, scrie Eliade în memorii.

După mulţi ani, Eliade va evoca atracţia neaşteptată pe care a resimţit-o în seara Crăciunului din 1932, cu ocazia unei petreceri, pentru cea care va deveni prima lui soţie. „La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, notează el în Jurnal în 7 februarie 1945. O dragoste încă timidă. Pe atunci, Eliade se afla încă sub farmecul unei alte femei, actriţa Sorana Ţopa. Legătura lor era cunoscută. În pofida „exasperării” pe care i-o provoacă uneori prezenţa acestei „walkirii” pasionate, Eliade nu se decide să se despartă de ea decât în vara lui 1933. El mărturiseşte că a trăit prima jumătate a acestui an sfâşiat de sentimentele pe care le resimţea, în acelaşi timp, pentru Sorana şi pentru Nina.

În septembrie 1933, Eliade se decide: logodit cu Nina, se mută împreună într-un apartament închiriat. Pentru familia sa, care nu bănuia natura legăturii sale cu tânăra femeie, este un veritabil şoc. „Parcă s-ar fi prăvălit cerul peste ei”, îşi aminteşte el, căci pentru părinţii şi sora sa perspectiva unei căsătorii a lui Mircea cu o mamă divorţată şi lipsită de orice avere era pur şi simplu de neînchipuit. Decizia neaşteptată a lui Eliade de a trăi cu Nina nu îi deschidea nici calea bogăţiei, nici pe cea a onorurilor. Era o deziluzie cu atât mai cruntă pentru ai săi cu cât aceştia se aflau într-o situaţie financiară cu totul precară. Nu numai că soţia la care visau pentru Mircea părinţii săi ar fi trebuit să fie „cel puţin fată de ministru, de ambasador, de bancher, de general, de profesor universitar”, dar trebuia să fie „evident, bogată, chiar extrem de bogată”. Pensia căpitanului Eliade rămăsese singura sursă de venit a familiei. casa de pe strada Melodiei, unde familia Eliade locuia de 20 de ani, era acum ipotecată şi avea să fie în curând demolată.

O adevărată ruptură va urma între Eliade şi părinţii săi, care nu vor accepta prezenţa Ninei alături de fiul lor decât cinci ani mai târziu, sub presiunea unor împrejurări dramatice. Până atunci, Eliade avea să se despartă de familie. S-a mutat cu Nina Mareş într-un cartier depărtat de strada Melodiei. Cei doi logodnici s-au căsătorit cu discreţie, la câteva luni după aceea, în ianuarie 1934.

Atât în memorii, cât şi în jurnalul din anii 1941-1945, Mircea Eliade o descrie pe Nina Mareş ca pe o soţie profund devotată, care, spune el, „trăia exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta”. El însuşi era, în acea vreme, un soţ greu de suportat în viaţa de zi cu zi: „Nu cred că multe soţii şi-ar fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”, mărturiseşte el.

De fapt, Nina îşi consacrase energia carierei soţului său, care va putea conta întotdeauna pe ajutorul ei, uneori chiar şi în munca de documentare. La cererea soţului, Nina va accepta să-şi părăsească locul de muncă şi, mai ales, să nu mai aibă copii, ceea ce însemna pentru ea un enorm sacrificiu. Ea va limita, de asemenea, cât mai mult posibil rolul de tată vitreg pe care Eliade avea să-l joace faţă de fiica sa, Adalgiza (Giza). Aceasta va rămâne de-a lungul anilor o prezenţă discretă, dat fiind că era înscrisă într-un internat pentru fete şi nu ajungea acasă decât la sfârşitul săptămânii.

Adalgiza îşi aduce aminte de prietenia pe care i-o arăta Eliade şi care se manifesta în special prin cărţile cu dedicaţie pe care îi plăcea să i le ofere. Cu toate acestea, cel mai adesea el uita sa-i facă mici cadouri cu ocazia zilei de naştere, iar ea a îndrăznit, cel puţin o dată, să-i amintească de eveniment, primind satisfacţie imediat.

La începutul lui noiembrie 1943, Eliade merge la Paris însoţit de Nina, care urma să fie examinată într-o clinică din capitala franceză. Cu câteva luni în urmă, fusese operată fără succes la Bucureşti de cancer, însă nu-i dezvăluise soţului, rămas la Lisabona, adevărata natură a bolii sale. Şi la Paris, Eliade rămâne în continuare neştiutor în privinţa bolii care avea să-i răpună soţia. Se bucură că are „norocul” de a face această călătorie deoarece, cum le scrie părinţilor săi, „Parisul a rămas totuşi Capitala Lumii şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală, şi în ceea ce priveşte spectacolele”.

Boala Ninei se agravează brusc în aprilie 1944. Nici acum Nina nu i-a mărturisit soţului că are cancer. La sfârşitul lui iulie, este primită într-un sanatoriu la nord de Lisabona, într-o stare de slăbiciune care nu-i permite să urce scările fără baston. Cele patru luni care vor urma vor fi pentru soţii Eliade o agonie împărtăşită asupra căreia jurnalul lui Mircea, deseori întrerupt, oferă o imagine tulburătoare.

Tratamentele succesive, inclusiv transfuziile de sânge, pe care le-a suportat Nina, nu au avut nici un rezultat. Lupta împotriva bolii se va prelungi, în mijlocul suferinţelor fizice atroce, până la 20 noiembrie 1944, data morţii sale. „Oare suferinţele acestea n-au răscumpărat nimic? Nu pot crede. […] Nina mi-a fost luată pentru păcatele mele şi pentru mântuirea ei. Dumnezeu a voit s-o ia, ca să mă zvârle pe mine într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştiu încă nimic”, notează Eliade o lună mai târziu, atunci când reia jurnalul.

***

 FEMEILE DIN VIAȚA LUI MARIN PREDA

Unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori români, Marin Preda a fost pentru iubirile din viaţa lui „omul pe care o femeie visează să-l găsească“. Autorul „Moromeţilor” a avut mai multe soţii şi se spune că pe una dintre ele a iubit-o cel mai mult.

Marin Preda a avut trei soţii - Aurora Cornu, Eta Vexler şi Elena Preda. Fiecarea dintre acestea i-a influenţat nu numai viaţa, ci şi creaţia literară. Pentru toate cele trei soţii, Marin Preda a fost un bărbat adorat, dar şi dificil de înţeles.

Marea sa iubire se spune că a fost Aurora Cornu, pe care a cunoscut-o când el avea 32 de ani, iar ea, 20. Povestea lor de dragoste a început la malul mării. S-au văzut prima dată la vila Uniunii Scriitorilor în 1952. Peste doi ani, s-au revăzut la mare, unde ea a ocupat o cameră care trebuia să îi revină scriitorului. El i-a cedat camera, dar ea şi-a făcut bagajul şi a plecat. Se pare că Marin Preda s-a îndrăgostit nebuneşte de ea pe când Aurora îşi făcea bagajul. Prima scrisoare de dragoste i-a scris-o chiar a doua zi, pe malul mării.

 „Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.

La scurt timp, Marin Preda a cerut-o de soţie pe Aurora Cornu. S-au căsătorit însă după trei ani. „Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”, a declarat ea în interviurile acordate după moartea scriitorului. Ea este şi cea care l-a încurajat să publice „Moromeţii”, după ce a găsit un manuscris al romanului, într-un sertar. A fusgit din ţară şi s-a stabilit la Paris, unde a devenit prietenă cu Mircea Eliade şi Emil Cioran. A decedat în data de 14 martie 2021, la vârsta de 89 de ani. A fost internată în spitalul Broca din Paris, după ce a fost infectată cu COVID-19.

Aurora Cornu l-a părăsit pe scriitor în 1957. Era dornică să vadă lumea şi să se dezvolte ca artist. Scriitorul a suferit enorm şi a intrat într-o depresie.

Celelalte soţii

Următoarea femeie din viaţa lui fost Eta Vexler, critic literar, cu origini evreieşti cu care s-a căsătorit repede. „Ne-am îndrăgostit repede, în câteva săptămâni, aveam nevoie unul de celalalt“, nota Preda în jurnal. O cunoaşte pe Eta la data de 23 decembrie. Căsătoria celor doi a durat doar opt ani. Se despart în 1966, iar Eta emigrează.

La doi ani după despărţirea de ea, a cunoscut-o pe Elena Mitev, cu care s-a căsătorit în 1968. După doi ani, s-a născut fiul lor, Nicolae. Cei doi au mai avut un fiu, Alexandru.

***

 FARSA ANASTASIA ROMANOV

În 2008, la 30 aprilie, au fost descoperite lîngă Ekaterinburg, intr-o fost mină, scheletele membrilor familiei țarului Rusiei, Nicolae ll-la Romanov. Au fost o impușcati (4 fete , un băiat Aleksei, țarina și țarul ) de o escadră a morții formată din bolșevica, în subsolul casei Ipatiev din Ekaterinburg unde au fost ținuți prizonieri. Ordinul a fost dat de Lenin, Trotski și Sverdlov. Indată dupa asasinarea lor a apărut zvonul că una dintre fiice, Anastasia, cea mai mică, ar fi scăpat cu viață. Era începutul unui mit care a traversat intreg secolul al XX-lea. Destinul prințesei Anastasia a început în România, puțini știu acest lucru. Nici eu nu am știut pînă cînd nu am găsit la Arhiva Național dosarul de Siguranță. Iată povestea.

Una din datele cele mai tragice din secolul XX a fost 16 iulie 1918 – cind ţarul Nicolae al ll-lea împreună cu familia lui au fost executaţi la Ekaterinbug, de bolşevici. Povestea de mai jos este efectul acelei nopți tragice. Unul dintre cele mai enigmatice. Anastasia a apărut pentru prima dată la Bucureşti și a afirmat că este fiica supravieţuitoare a ultimului ţar rus executat împreună cu familia de bolşevici. Adevărata ei origine a stîrnit controverse timp de aproape un secol în aristrocraţia europeană. A lăsat urme de îndoială pe oriunde a trecut. Mult prea tîrziu a fost elucidat pe deplin, misterul cu privire al tragicul sfărșit al Romanovilor, uciși într-un beci de un pluton de execuţie de bolşevici. Îngropaţi în pustietate şi dezgropaţi pentru a fi topiţi în acid. Anastasia a făcut carieră nu numai în saloanele Carol Iaristrocratice, ci şi în popor sau la Hollywood.

E o poveste poliţistă, politică şi cu implicaţii senzaţionale a cărei cortină se ridică în 1920 la Bucureşti și se va juca cîţiva ani mai tîrziu la Berlin. Actul final a avut loc în anii 70, când numita Anastasia moare în America. Amintesc că familia imperială a Rusiei a fost prezentă așa cum ne arată imaginile de arhivă in 1914 la Constanța. Surîzătoare debarcînd de pe iahtul imperial, care aruncase ancora în port. Aici este întîmpinată de regele Ferdinand şi de regină. Ţarul vine cu toată familia, cu ţarina, cu ţareviciul Aleksei şi copiii, printre care şi Anastasia. Patru ani mai târziu, în 1918, capii revoluţiei bolşevice ţineau familia imperială ostatică într-o casă să din Ekaterinburg, a cărei adresă era secret de stat, şi decid că Romanovii trebuie să dispară. A fost un mascru efectuat cu singe rece în pivnița casei Ipatiev.

În anul următor, în primăvara 1919, la Bucureşti sosesc doi militari ruşi care trecuseră clandestin frontieAnastasia 1ra, însoţiţi de o femeie. Ei au răspîndit ştirea că ei ar fi adus-o în ţară pe marea ducesă Anastasia, pe care ar fi salvat-o de la moarte. Familia regală a României, rudă apropiată cu cea imperială a Rusiei a trimis să verifice povestea. Speranţa se părea că rasărise la Bucureşti: exista un supraviețuitor al Romanovilor! Cei însărcinaţi cu această misiune sunt inspectorul general al Siguranţei George Bogdan şi fostul ambasador al Rusiei imperiale la Bucureşti, Koziel-Poklewski, rămas în România ca persoană particulară după abdicare țarului. Poklewski nu o știa bine pe prințesa Anastasia deși îl văzuse pe ţar în cîteva rânduri. Regina Maria a căutat pe cineva care o văzuse pe marea ducesă Anastasia și o știa bine de la Curtea din Skt Petersburg. Comisarul și ambasadorul au invitat-o să meargă cu el în mahala pe doamna Nabokov, care lucrase ca infirmieră la spitalul pentru răniţi de război improvizat la Ţarskoe Selo, unde o văzuse pe marea ducesă Anastasia chiar și în 1917. Doamna Nabokov a povestit fiilor ei că persoana pe care o intilnise și care s-a prezentat drept prințesa Anastasia nu ştia ruseşte şi nici una din limbile pe care marile ducese le vorbeau. În schimb, vorbea poloneza. Koziel-Poklewski fiind şi el polonez, a spus despre Anastasia că e o femeie simplă, întrucît vorbea o limbă de periferie urbană. Fostul ambasador este cel însărcinat şi de familia anastasia 2Romanov să verifice dacă aceasta este cu adevărat cine pretinde. Concluzia lui a fost că așa zisa „Anastasia” este o impostoare.

Anastasia a reapărut, susţinîndu-şi povestea, apoi, în 1920, la Berlin. Pretindea că a fost salvată de unul dintre cei care asiguraseră paza exterioară a casei Ipatiev, că s-a căsătorit cu acesta şi că a avut chiar şi un copil cu el, despre care nu se ştie nimic. Purta acum numele de Ceaikovski. Ceaikovksi, soțul, într-adevăr fusese unul dintre gardienii familiei Romanov. Înaintarea Armatei Albe îl făcuse să fugă din Ekaterinburg şi să se întoarcă, polonez fiind, acasă. Era o întreagă aventură să călătoreşti pe atunci în Rusia, trebuia să ai tovarăşi de drum înarmaţi ca să izbîndeşti. S-a întovărăşit cu celălalt militar cu care venise în România, un cazac, şi, la un moment dat, în sudul Rusiei, într-un han, Ceaikovski o vede pe această tînără cu care în scurt timp se căsătorește. I-a impărtășit celulailt planul pornind de la extraordinara asemănare dintre femeie şi marea ducesă Anastasia. Cei doi tovarăşi ai Anastasiei au murit în curînd. Cazacul a fost găsit într-o dimineaţă cu un glonţ în ceafă,. Iar Ceaikovski a căzut sub cuţitul unui rus cu care s-a certat la o beție.

În anul 1920 la Berlin, unde „Anastasia”, internată într-un spital ca bolnavă psihic, se aruncă pe fereastră şi-şi zdrobeşte un maxilar. Începe să se mândrească cu cicatricea rămasă spunînd că este o urmă a gloanţelor tragicei nopţi în care i-a pierit „familia”, Romanovii. Cauza ei este îmbrăţişată la Berlin de mulţi dintre membrii imigraţiei albe ruseşti, dar este susţinută vădit interesată financiar, inclusiv de sora ultimului împărat al Germaniei Wilhelm al II-lea. Au fost şi diverse persoane naive, impresionate de soarta unei –ducese- nenorocite, care au vrut s-o ajute. Este cazul domnului Anderson, om avut, care o ia de soţie, susţinîndu-i financiar alături de alţi –partizani- acţiunile judiciare prin care a încercat să obţină recunoaşterea ei ca fiind fiica ultimului ţar Nicolae al doilea.

În America s-a găsit dovada finală. De fapt era o muncitoare poloneză pe nume Franziska Schanzkowska, născută cu 5 ani mai devreme decît adevărata Anastasia. La 15 ani după moartea ei s-a făcut analiza ADN, care a dovedit că făcuse impostură toata viaţa ei. La moartea acesteia, chiar şi cei mai sceptici au spus: „Dar dacă nenorocita asta e totuşi Anastasia cea adevărată? N-a avut ea un destin tragic?” Mă întreb: „Oare destinul cuiva care e dus să creadă că e altcineva nu e şi el tragic?

***

 HELEN O'BRIEN, SPIOANA DIN ROMÂNIA

Numele Elena Constantinescu nu spune, probabil, prea multe. Nu însă şi numele ei „de scenă”, Helen O'Brien. Românca a spionat pentru MI5 şi MI6, a devenit patroană a unuia dintre cele mai cunoscute cluburi de lux londoneze şi a fost implicată în multe scandaluri cu tentă sexuală.

Blonda Elena Constantinescu a avut o viaţă de film de la Hollywood. S-a născut la Bucureşti pe 14 decembrie 1925, fiind fiica unui mare proprietar de imobile din Bucureşti şi a unei ducese rusoaice de origine germană.

S-a căsătorit în 1946 cu un ofiţer aviator, Kenneth Archer, însă a rămas văduvă după numai o lună. Moartea soţului a fost una suspectă. Acesta a fost împuşcat când se afla la braţul soţiei, de un soldat englez care a tras prin uşă, crezând că de partea cealaltă se află un rus.

Socrii au acuzat-o pe Elena că nu este străniă de moartea lui Kenneth. A fost nevoită să părăsească România întrucât comuniştii au acuzat-o că ar avea legături cu armata britanică.

Patroană de club implicată în scandaluri

A ajuns la Londra şi a fost nevoită să presteze diverse munci pentru a se întreţine. A lucrat ca vânzătoare de ţigări, după care s-a angajat ca animatoare şi dansatoare într-un local. A ajuns hostess într-un club de noapte din cartierul Soho. Proprietarul, Jimmy O’Brien, s-a îndrăgostit de ea şi a luat-o de nevastă. Astfel, a devenit patroană de club. În 1953, Elena Constantinescu, devenită Helen O’Brien, şi soţul ei au deschis celebrul club Eve’s. Aici se serveau preparate scumpe, dar nu pentru acest lucru s-a remarcat, ci pentru scandalurile cu iz sexual. Angajatele erau tinere frumoase, care erau instruite să afle lucruri interesante de la domnii importanţi, printre ei, politicieni şi ofiţeri de contrainformaţii britanici.

A lucrat pentru serviciul britanic de spionaj MI 5

Helen O’Brien a acceptat propunerea de a lucra pentru MI5 şi MI6, oferind informaţii pe care animatoarele ei le obţineau de la clienţii importanţi ai clubului.

Frank Sinatra, Shirley Bassey, Barbara Cartland, Jack Hawkins, Errol Flynn s-au numărat şi ei printre membrii clubului lui Helen. În 1974, la clubul său a ajuns şi Nicu Ceauşescu, pe care l-a dat afară pe motiv că i-a pipăit animatoarele.

Helen a revenit în Romînia în 1990. Experienţele sale de viaţă le-a descris în cartea ”Regina nopţii: cabaretul Eva”.

***

 HARICLEEA HARTULARY DARCLEE

Hariclea Hartulary Darclée a fost considerată cea mai mare cântăreaţă de operă din lume vreme de 25 de ani. Posesoare a unei voci rare, Darclée s-a impus în istoria muzicii drept prima soprană a lumii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Şi-a desăvârşit prin studiu talentul, iar lupta cu viaţa şi necazurile acesteia i-au şlefuit caracterul. Cântăreaţa a fost preferata celebrilor compozitori Puccini şi Verdi. S-a retras de pe scenă la 58 de ani. Deşi a fost adorată la nivel mondial şi a câştigat o avere, soprana, care provenea dintr-o familie înstărită, a murit în România atât de săracă încât a fost nevoie ca Ambasada Italiei să suporte cheltuielile de înmormântare, se arată în studiul despre viaţa artistei, realizat de către Ştefan Petrescu şi publicat de Academia Română.

Niciodată nu voi putea pune ceva deoparte

O primadonă a operei din vremurile acelea câştiga suficient încât să îşi poată asigura un trai îmbelşugat. Totuşi, şi cheltuielile unei dive erau pe măsura statutului social spre care aspira: hoteluri de lux, apartamente confortabile, trăsură proprie, îmbrăcăminte şi nenumărate atenţii faţă de fani şi ziarişti. 

Darclée se confrunta în mod regulat cu lipsa de numerar, datorii şi poliţe neplătite, iar statutul de femeie măritată a obligat-o până la divorţul din 1897 să obţină de fiecare dată consimţământul soţului pentru tranzacţiile financiare. Darclée, chiar şi după desfacerea căsătoriei, obişnuia să-i dea socoteală soţului pentru fiecare bănuţ încasat şi cheltuit, intrând uneori şi în detalii intime pentru a-şi justifica costurile vieţii de fiecare zi.

Într-o scrisoare din 1893, cântăreaţa exclamă cu durere către soţ: „Este păcat de Dumnezeu, atâta muncă pentru a nu avea niciun profit material!” Dar pe măsură ce vin, banii pleacă: „Fără a fi zgârcită, însă încep a crede că niciodată nu voi putea pune ceva deoparte.” În 1900, Hariclea face bilanţul pagubelor produse de fostul soţ, căruia i-a dat aproape 200.000 de franci de-a lungul timpului, „o avere de om”. După şase ani de carieră, Darclée părea epuizată: „Toate acestea nu-mi mai produc impresiune, mă gândesc a face un capital care să-mi permită să mă retrag, fiind foarte obosită de viaţa asta.” Afacerile familiei Hartulari pentru recuperarea unor proprietăţi ipotecate şi înstrăinate au înghiţit mare parte din veniturile artistei.

Afacerile ratate ale lui Iorgu Hartulari

Conform studiului despre viaţa artistei, realizat de către Stefan Petrescu şi publicat de Academia Română, se arată că Iorgu Hartulari a avut mai multe idei de afaceri, dar niciuna nu a dat roade. De pildă, în 1899, Iorgu credea că poate face bani din exportul vitelor în Italia, iar Darclée, sfătuindu-se cu măcelarul italian de la care făcea cumpărături, tindea să îi dea dreptate.Via de la Cotnari, în parte cumpărată de Hariclea de la socrul ei, Nicolae Hartulari, nu mai dădea rod de foarte mulţi ani. Darclée a plătit integral banii pentru salariul vierului, replantarea viei şi reparaţiile de la cramă. În 1899, Darclée a trimis bani lui Iorgu pentru a cumpăra altoi american, dar banii au fost irosiţi pe jocul de cărţi. În cele din urmă, în 1904, Iorgu a cumpărat 1.000 de butuci de la pepiniera Bălăceanu din Ploieşti şi 8.000, la un preţ mult mai mic, de la pepiniera de stat Paraclis din Cotnari. 

Banii se duc, pământul rămâne

După două decenii, via de la Cotnari, aflată în grija Nataliei Paciurea, sora lui Iorgu, a ajuns din nou în paragină. În 1925, Darclée a vrut să vândă via, dar cumnata ei s-a opus, zicându-i că „banii se duc, pământul rămâne”. Darclée avea două părţi din vie şi un sfert din casa din vale. Mai precis, Hariclea deţinea în proprietate cinci hectare şi 2.281 de metri pătraţi, din care vie patru ha, iar fiul ei, Coco, şase hectare şi 1.818 de metri pătraţi de vie neplantată, precum şi două hectare şi 1.500 de metri pătraţi de pădure.

Relaţiile dintre Darclée şi Natalia s-au deteriorat iremediabil în anii interbelici. Tot Iaşiul ştia că Hariclea ar fi lăsat-o pe Natalia cu 100.000 de lei datorie. Într-o scrisoare către avocatul ei, Darclée răbufneşte: „Din cauza acestei familii am pierdut o avere” Pe când era tânără soţie i-a ţinut în casă pe fraţii lui Iorgu, Dimitrie (Mitică), Lucreţia şi Natalia, iar peste ani, în loc de răsplată, era vitregită de venitul care i se cuvenea de la vie. Când a vrut să îşi recupereze pianul, Natalia s-a opus pe motiv că nu le putea lăsa pe fetele ei fără instrumentul de studiu.

Niciun succes în plan personal

În ultimii ani de viaţă, conform studiului despre viaţa artistei, realizat de către Stefan Petrescu şi publicat de Academia Română, Darclée a purtat o corespondenţă asiduă cu avocatul Victor Raţiu din Bucureşti în legătură cu lichidarea tuturor proprietăţilor din România. Cântăreaţa trecea prin greutăţi financiare, fiind într-o permanentă lipsă de lichidităţi. De Victor Raţiu o lega o prietenie sinceră, care data încă din primii ani ai secolului XX, fiind avocatul ei în procesul intentat contra constructorului care executase monumentul funerar al lui Iorgu Hartulari. Darclée spera să vândă patru locuri virane în Olteniţa care rămăseseră de la tatăl ei, după ce pierduse 30.000 de franci într-o afacere cu produse petroliere, asupra căreia insistase Iorgu. Terenurile din Olteniţa erau amplasate în centrul oraşului, aproape de piaţă, două câte două vizavi. 

Marea criză din anii 1930 a afectat piaţa imobiliară, iar locurile din Olteniţa nu se vindeau din lipsă de cumpărători. Raţiu o sfătuia pe Darclée să vândă tot ce mai are, chiar şi sub preţul pieţei. Darclée întâmpina dificultăţi în vânzarea unor tablouri, care nu se vindeau pentru că nu mai erau lichidităţi pe piaţă. Afacerile fiului ei, Ion Hartulari, mergeau prost. Compania de teatru dăduse faliment, iar mama sa, care iscălise diverse poliţe, era îndatorată cu sume uriaşe. Lipsa disperată de numerar a determinat-o pe Darclée să persevereze în descâlcirea altor chestiuni financiare, precum obligaţiunile de stat ale Principatului Serbiei, cumpărate de tatăl ei în 1881. Dar nici în această chestiune nu a avut succes.

Plină de datorii şi în depresie

Hariclea Darclée, în vârstă de peste 70 de ani, trăia retrasă la Milano, cufundată în datorii şi multe lipsuri materiale. În acei ani ai singurătăţii, artista avea un prieten devotat la Bucureşti, avocatul Victor Raţiu, de pe strada Italiană nr. 6, cu care coresponda regulat în chestiuni de afaceri şi de familie. Dacă nu ar fi primit regulat bani de la acest om generos, marea divă a operei ar fi murit de foame.

Umbla într-un taior ponosit

În 1930, în timp ce Coco era în turneu prin Italia cu opereta Magery, mama lui, nemaiputând plăti chiria pentru apartamentul de trei camere în care locuia, era nevoită să cedeze două camere unor colocatari. Sentimentul de singurătate şi sărăcia îi dau primele gânduri de suicid: „Dacă nu m-aş gândi că Coco ar trebui să-mi transporte corpul în ţară (unde cel puţin am un cavou la Bellu), stricnina pe care o am necontenit în boursette ar fi avut deja efectul.”

După câteva luni, proprietara a vândut apartamentul, aşa că Darclée a găsit o pensiune unde era pe depli mulţumită. Deşi camera era mică, avea apă curentă şi mâncare excelentă .Dar hainele erau vechi, un tailleur marron pe care îl avusese şi când fusese ultima dată în ţară în 1926. Iată cum descrie stările ei depresive într-o scrisoare din 2 iulie 1930 către avocatul Raţiu: „Câteodată mă ia astfel de disperare că ies din casă la 8 ½ dimineaţa – rătăcesc pe stradă, caut refugiu unde sunt sigură că nimeni nu mă cunoaşte – în quartiere depărtate şi popolare, beau un iaurt pentru a nu mă întoarce în pensiune decât după orele 10 când poarta este închisă pentru a nu vedea pe nimeni. Starea mea sufletească este foarte suferindă. Dacă şi corpul sau mintea mi-ar fi zdruncinate cum e sufletul, m-aş afla poate astăzi într-o casă de sănătate şi astfel n-aş avea cunoştinţă de atâta patimă.”

În 10 ianuarie 1939, Hariclea Darclée a murit la spitalul Filantropia din Bucureşti, unde se internase pentru a se trata de o afecţiune a ficatului, se arată în studiul despre viaţa artistei, realizat de către Stefan Petrescu şi publicat de Academia Română.

O carieră spectaculoasă

Cântăreaţa de operă Hariclea Darclée a fost numită de-a lungul timpului, de presa naţională şi internaţională, drept ''privighetoarea Carpaţilor'', ''privighetoarea adorată'', ''măiastra pasăre de basm'', ''vocea începutului de secol'', ''cea mai mare cântăreaţă a zilelor noastre'', iar Enciclopedia dello Spettacolo, ''cea mai mare cântăreaţă a lumii timp de 25 de ani'', notează ''Dicţionarul personalităţilor feminine din România'' (Editura Meronia, 2009).

Marea soprană s-a născut la Brăila, la 10 iunie 1860, fiind fiica moşierului de origine greacă Ion Haricli şi a Mariei Aslan, nepoata domniţei Mavrocordat. A studiat pianul în particular şi a luat lecţii de canto la pensionul Lobkovitz din Viena cu profesoara Marchesi, la Bucureşti cu profesoara de origine franceză Madame La Kerre şi la Paris cu E. Duvernois de la Conservator.

Debutul internaţional a avut loc pe scena Operei Mari din Paris, la 14 decembrie 1888, cu rolul Margareta din ''Faust'', încredinţat de marele Charles Gounod. Vocea deosebită şi interpretarea sopranei românce i-au adus consacrarea artistică în întreaga lume. Succesul uriaş pe care l-a înregistrat la Paris i-a adus contractul unui turneu pe care l-a început în vara anului următor prin marile săli de operă ale Europei.

Activitatea desfăşurată în perioada 1893-1910 a făcut-o cunoscută în întreaga lume, Hariclea Darclée impunându-se pe principalele scene din Paris, Berlin, Florenţa, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Monte Carlo, New York sau Moscova. Giacomo Puccini a considerat-o singura cântăreaţă care poate încarna rolul Floriei în ''Tosca'' şi la cererea ei, a adăugat operei aria ''Vissi d'arte, vissi d'amore'', distribuind-o în spectacolul de premieră ce a avut loc la Teatro Constanzi din Roma la 14 ianuarie 1900, alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni, conform aceluiaşi volum amintit.

Vorbea şapte limbi străine

Hariclea Darclée, cunoscătoare a mai multor limbi străine (germană, franceză, italiană, spaniolă, engleză, greacă, rusă), a fost apreciată de mari compozitori, de la G. Verdi, Ruggiero Leoncavallo, J. Massenet, Alfredo Catalani, la G. Puccini şi a cântat alături de Enrico Caruso, Titta Ruffo, Tamango sau sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini.

Repertoriul cântăreţei a cuprins peste 60 de titluri de opere ale unor celebri compozitori, între care: ''Romeo şi Julieta'', ''Norma'', ''Traviata'', ''Carmen'', ''Aida'', ''Wilhelm Tell'', ''Don Giovanni'', ''Manon'', ''Othello'', ''Tannhauser'', ''Tristan şi Isolda'', ''Boema'', ''Trubadurul''. Cântăreaţă de operă, lied, oratoriu, romanţă, artista a abordat şi lucrări inedite sau foarte rar cântate.