***

 CAFENEAUA UMORULUI:

Preotul: "Ce-mi băgaşi, fiule, în buzunar?"

Enoriaşul: "O bancnotă de 50, părinte."

Preotul: "Apăi, de ce crezi tu fiule că-i zice sutană?"

***

 CAFENEAUA UMORULUI

În 1990, Iliescu a ajuns la Londra, a sunat pe "room-service" şi a spus "TU TI TU TU TU TU". 

Nimen nu a înţeles nimic şi au cerut ajutor de la ambasada Română. A venit un traducător oficial şi în sfârşit au aflat ce vrea

Iliescu: "2 ceaiuri la camera 222"

***

 CAFENEAUA UMORULUI:

Un cuplu de pensionari mai în vârstă.

– Măi femeie, mergi la bucătărie și adu niște înghețată! Dacă notează, să nu uiți!

– Lasă că țin io minte!

După jumătate de oră se întoarce cu o tavă de mici!

– Ți-am zis să notezi! Ai uitat muștarul!

***

 Carol Popp de Szathmáry, primul fotograf de război 

Carol Popp de Szathmáry, pictor și grafician transilvănean, s-a născut pe 11 ianuarie 1812 la Cluj și a fost fiul lui Daniel Szathmáry și al Suzannei Vass.

Considerat primul fotograf de artă și documentarist al României, el este cel care a realizat primul reportaj fotografic de război din lume, în timpul Războiului Crimeii, fiind recunoscut ca cel dintâi fotojurnalist de război.

Viitorul pictor a urmat cursurile colegiului reformat din orașul natal, a fost pentru puțin timp funcţionar la guberniul ardelenesc, apoi la visteria din Sibiu, de unde a trecut la cancelaria Curţii Ardeleneşti din Viena. Îndrăgostit de Maria (Marițica) Văcărescu, viitoarea soție a spătarului Costache Ghica și cea de-a doua soție a prințului Gheorghe Bibescu, tânărul artist a venit pentru ea în Țara Românească, dar, pentru că dragostea nu i-a fost împărtășită, s-a concentrat pe consolidarea studiilor.

Sprijinit de conţii Bethlen şi Esterházy a plecat în Italia, unde a rămas până în 1834, când a făcut o călătorie în Orient. Revenit la Viena, a studit tehnica acuarelei sub îndrumarea pictorilor Peter Fendi şi Iohann Treml, în 1835 se afla la Pesta, apoi a ajuns din nou la Viena şi în sfârşit la Paris, unde a rămas până în 1840, apoi s-a întors în țară.

Ajutat de contele Bethlen, Szathmary a înfiinţat la Cluj o şcoală gratuită de pictură, a făcut o serie de portrete, a călătorit mult şi a schiţat aspectele caracteristice ale peisajului ardelenesc, pe care le-a adunat apoi într-un album de litografii apărut în 1841.

În 1843, artistul i-a fost prezentat, la Borsec, lui Vodă Bibescu și a fost invitat de domnitor să se stabilească în Bucureşti, unde a înființat primul laborator fotografic.

În perioada Războiului Crimeii, artistul a fotografiat şi desenat o mulţime de schiţe ale trupelor combatante, apoi a alcătuit o serie de albume cu care a cutreierat curţile domnitoare europene, fiind pretutindeni răsplătit сц onoruri şi daruri.

Alexandru Ioan Cuza l-a numit fotograf şi pictor oficial al curţii și mai târziu, în 1866, Regele Carol I i-a oferit titlul de consilier artistic şi l-a invitat în călătoriile sale prin ţară. Acum pictorul a avut prilejul să realizeze portrete și să surprindă colţuri rustice şi pitoreşti ale peisajelor românești ale epocii, reluând opera pictorilor Raffet şi Boucquet. Mare parte din aceste lucrări alcătuiesc cunoscutele albume cromolitografice editate de Szathmary împreună cu litograful Grassiany.

În 1877, împreună cu pictorul Nicolae Grigorescu şi cu tânărul bănăţean Sava Henţia, Carol Popp de Szathmary s-a aflat în Bulgaria, însoțit de greoiul său aparat, așa cum erau toate instrumentele fotografice în epocă, pentru a ilustra luptele pentru Războiul de Independenţă, lăsând istoriei sute de fotografii care redau momente extrem de relevante ale epocii.

Atelierul său de fotografie de la București a fost clădit pe un teren închiriat de la Ștefan Greceanu, pe Podul Mogoșoaiei, peste drum de Biserica Sărindar. Aici s-a căsătorit și tot aici și-a crescut și educat unicul fiu, pe Alexandru, care a studiat pictura cu Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu, iar la maturitate a devenit decorator de teatru și restaurator de artă. Încurajat de regina Maria și regele Ferdinand, fiul pictorului a fost unul dintre fondatorii Tinerimii artistice și a explorat, ca și ilustrul său părinte, meleagurile românești, realizând cel dintâi peisaj din Balcic, al cărui descoperitor artistic poate fi numit.

În epoca în care opera lui Nicolae Grigorescu începea să fie preţuită la adevărata ei valoare, Alexandru Szathmary, singurul pictor român care cunoştea pe atunci tehnica restaurării tablourilor, a corectat şi restaurat o mare parte a lucrărilor deteriorate rămase de la Grigorescu.

Carol Popp de Szathmáry a încetat din viață pe 3 iunie 1887 la București. “Ca fotograf — scria academicianul G. Oprescu — Szathmary a dat dovadă nu numai de mari însuşiri profesionale, ci şi de gust, de ingeniozitate în felul de a alege subiectele, de obicei vechi monumente sau tipuri din popor, ceea ce nu contrazicea înclinările sale de artist”.

În colecţia de stampe a Bibliotecii Universitare „M. Eminescu” din Iaşi se păstrează două albume cu fotografii originale ale artistului. Ambele albume sunt exemplare unice în ţara noastră, dar diferă între ele, atât în privința conţinutului, cât şi a dimensiunilor: unul este de format ,,in folio“ mare (36X30 cm), iar altul de format de 11X10,5 cm. Ambele conţin câte 35 de planşe fotografice cu vederi din România secolului al XIX-lea, vederile înfăţişate fiind cu totul diferite de la un album la altul.

Păstrată în fondurile speciale al Bibliotecii Academiei Române, prima fotografie cunoscută a Bucureştilor datează din 1850 și este o calotipie datorată tot lui Carol Popp de Szathmary, reprezentând aşa-numitul „Câmp al Procopoaiei” (zona Ştirbei Vodă — Plevnei de astăzi). Artistului îi aparţin multe imagini absolut inedite, printre care „Uliţa Colţei văzută din Turnul Colţei”, realizată în 1868, „Turnul Colţei” din 1867 sau „Universitatea din Bucureşti“. În 1862, artistul i-a dedicat Doamnei Elena Cuza, „princesse regnante de la Roumanie”, un album cuprinzând 55 de fotografii de format mare înfăţişând vederi panoramice şi aspecte pitoreşti din Capitală.

Surse:

Universul (1930)

România pitorească, Radiofonia (1940)

Imagini reproduse din albumele Carol Popp de Szathmary

***

 De ce purtau doctorii de ciumă acele bizare măști cu cioc?

În timpul ciumei care a făcut ravagii în Europa secolului XVII, medicii purtau măști cu cioc, mănuși din piele și pelerine lungi, în încercarea de a se feri de boală.

Ciuma bubonică a fost cândva cea mai temută maladie din lume. A răpus sute de milioane de oameni într-o pandemie aparent de neoprit. Victimele sale sufereau de umflarea dureroasă a ganglionilor limfatici, înnegrirea pielii și alte simptome grave.

În Europa secolului XVII, medicii care îngrijeau victimele ciumei purtau o costumație care de atunci are conotații sinistre: erau acoperiți din cap până în picioare și purtau o mască prevăzută cu cioc.

Motivul existenței măștilor cu cioc era o concepție greșită despre însăși natura acestei boli periculoase.

În timpul episoadelor de ciumă bubonică din acea perioadă (o pandemie care tot revenea Europa de secole), în orașele afectate de boală au apărut așa-numiții medici pentru bolnavii de ciumă.

Acești doctori prescriau diverse fierturi ca protecție împotriva ciumei, scriau testamente și efectuau autopsii, iar unii făceau toate aceste lucruri purtând măști cu cioc.

Bizara uniformă îi este adeseori atribuită lui Charles de Lorme, un medic care a avut grijă de multe fețe regale europene în timpul secolului XVII, inclusiv de regele Ludovic al XIII-lea și Gaston d’Orléans, fiul Mariei de Medici, conform unui tratat despre ciumă din 1721.

De Lorme a descris o ținută care includea o haină cu glugă unsă cu ceară, pantaloni introduși în cizme, cămașă introdusă în pantaloni, pălărie și mănuși făcute din piele de capră.

Medicii de ciumă aveau și un baston cu care puteau atinge victimele (foloseau bastonul și ca armă, atunci când erau asaltați de bolnavii disperați).

Partea de sus a costumului era cu totul neobișnuită: medicii de ciumă purtau ochelari și mască prevăzută cu un nas lung de 15 centimetri, în formă de cioc de pasăre, cu doar două găuri, una pentru fiecare nară, respirând aerul care trecea prin mănunchiul de plante aromatice îndesate în vârful conului.

Deși aproape toți medicii de ciumă din Europa purtau astfel de costume, au lăsat un impact deosebit de puternic în mentalul colectiv din Italia, unde „doctorul de ciumă” a devenit un personaj central în comedia dell’arte, la balurile mascate și la carnavaluri. Costumul este popular chiar și astăzi, potrivit National Geographic.

Dar acest ansamblu avea un scop bine definit (chiar dacă eficiența sa era foarte limitată): trebuia să-l protejeze pe doctor de „aerul otrăvit”.

Înainte de descoperirea originii microbiene a bolilor, oamenii credeau că ciuma era răspândită prin aer otrăvit („teoria miasmelor”), ceea ce putea duce la dezechilibre în starea de spirit a unei persoane (sau în fluidele corporale).

Se credea că parfumurile dulci și acre dispersate în zonele afectate de ciumă îl protejau pe cel ce le inhala; tămâia și diverse parfumuri florale erau folosite adeseori.

Medicii de ciumă umpleau măștile cu un amestec farmaceutic format din mai bine de 50 de plante și alte lucruri, cum ar fi carne de șarpe uscată și măcinată, scorțișoară, smirnă și miere.

De Lorme s-a gândit că forma ascuțită a măștii permitea aerului să dilueze aromele ierburilor protectoare înainte ca acestea să ajungă în plămânii medicilor de ciumă.

Ciuma este cauzată de Yersinia pestis, o bacterie care poate fi transmisă prin mușcăturile puricilor, contactul cu lichidele sau țesuturile contaminate și, de asemenea, prin inhalarea picăturilor infecțioase eliberate de bolnavi prin tuse sau strănut.

După cum amintește Enciclopedia Britannica, planeta a fost măturată de trei pandemii de ciumă până când a fost descoperită cauza bolii: ciuma lui Iustinian, care ucidea 10.000 de oameni pe zi în jurul anului 561; ciuma neagră, care a ucis până la o treime dintre europeni între 1334 și 1372 și a continuat cu focare intermitente până în 1879; și a treia pandemie, care a devastat o mare parte din Asia între 1794 și 1959.

Totuși, costumele (și metodele) medicilor de ciumă nu au ajutat prea mult. Medicii de ciumă puteau fi recunoscuți imediat, dar, până la apariția teoriei microbiene a bolii și a antibioticelor moderne, costumația lor a furnizat prea puțină protecție împotriva bolii.

***

 Profesorul de ORL al lui Bulă urma să se pensioneze. Fiecare elev din clasă i-a făcut câte un cadou. Profesorul a luat fiecare cadou în parte și s-a bucurat. A venit şi rândul lui Bulă să-i dea cadoul. Bulă, fiind sărac, dar talentat, a desenat pe tablă o ureche mare şi profesorul cum iese din ea cu un buchet de flori în mână …

Când vede profu’ asta, începe să râdă. Într-o scurtă pauză dintre hohotele de râs, spune:

– Bulă, tocmai mi-am amintit că peste 2 săptămâni iese la pensie profesorul de ginecologie!

***

 Accidentul fatal: Maria Ileana, fiica principesei Ileana a României

În dimineața zilei de 11 ianuarie 1959, un avion al companiei Lufthansa, zbor operat de un Lockheed L-1049G Super Constellation, care plecase de la Hamburg, din Germania, trebuia să ajungă la Buenos Aires, în Argentina, dar aeronava s-a prăbușit pe plaja Flecheiras, în Golful Guanabara din sud-estul Braziliei, lângă Rio de Janeiro, la ora 11.20. Toți cei 29 de pasageri și șapte dintre cei zece membri ai echipajului au murit, acesta fiind primul accident cu victime omenești în care a fost implicată compania Lufthansa de la înființarea ei, în 1955.

Avionul fusese autorizat de controlul traficului aerian să coboare la 900 de metri deasupra Golfului Guanabara și ar fi trebuit să aterizeze pe pista 14 a Aeroportul Internațional Rio de Janeiro, Galeão. Vremea era ploioasă, condițiile de vizibilitate erau minime, iar echipajul nu a reușit să mențină controlul, aeronava s-a prăbușit și a luat foc la scurt timp după impactul cu solul. Printre cei 29 de pasageri care au murit în accident s-au aflat poeta Susana Soca, o scriitoare foarte cunoscută din Uruguay care venea de la Paris, Gary Levy, șeful biroului agenției de știri Reuters din Brazilia, arhiducesa Maria Ileana a Austriei, care era însărcinată cu cel de-al doilea copil al său, și soțul ei, contele Jaroslav Kottulinsky. Singurii supraviețuitori ai tragicului accident au fost copilotul, un steward și o stewardesă.

Investigația care a urmat accidentului nu a putut determina cu exactitate cauza prăbușirii, dar s-a considerat că cel mai probabil a fost vorba despre o eroare a pilotului. Avionul decolase de pe Aeroportul Dakar-Yoff din Senegal, dar zborul avusese escale la Frankfurt, Paris, Lisabona și Dakar, ar fi urmat oprirea la Rio, înainte de a se îndrepta spre aeroportul din Buenos Aires.

Maria Ileana a Austriei, Minola, cum i se spunea în familie, era fiica principesei Ileana a României și a arhiducelui Anton al Austriei, Principe de Toscana, avea 26 de ani și se căsătorise cu contele austriac Jaroslaw Kottulinsky, fiul contelui Karl Kottulinsky și al contesei Maria Theresia von Meran în 1957, la Viena. Cuplul avea o fiică de un an, numită tot Maria Ileana, născută pe 25 august 1958, dar copila nu s-a aflat în călătoria fatală alături de părinții ei. Blânda principesă Ileana a României a suferit un șoc teribil la aflarea îngrozitoarei vești și în scurt timp a decis să se călugărească, luând-și numele Maica Alexandra.