duminică, 5 ianuarie 2025

***

 Măsura liniștii puține 

              George Țărnea 


Îmi e de-ajuns dacă te simt pe-aproape, 

Dacă te știu prin preajmă și te am, 

Ca pe-o sămânță gata să se-ngroape 

De dragu-nmuguririi altui ram.


Îmi e de-ajuns dacă te pot atinge 

Dacă te pot privi și-nbrățișa, 

Când peste merii mei cu floare ninge 

Și trece-un cal prin cer, cu luna-n șa. 


Îmi e de-ajuns dacă mai dau de tine 

Printr-un ungher de vis desăvârșit, 

Când peste drumuri cad din nou cortine 

Și-o așteptare ia sfârșit. 


Dar nimeni și nimic n-ar fi în stare 

Să umple golul tău prin vreun cuvânt, 

Simțindu-mă, din ce în ce mai tare, 

Purtat printre iubiri ca frunza-n vânt. 


Dac-ai lipsi o zi sau vremea toată-

Rămasă vieții mele de-ndurat-

Nimic anume n-ar mai fi, să poată 

Îndepărta vreun rău, cu-adevărat. 


Și m-aș topi de dor pe nesimțite, 

În lipsa ta, iubito, ca și când 

Nu unul, ci o mie de cuțite 

Mi s-ar înfinge-n fiecare gând.

**$

 „Literatura, kit de supraviețuire" - de Ana-Maria Murariu


FILIT 2024 – Can you FILIT?


Anul trecut eram, poate, mai puțin epuizată decât acum. Poate eram mai puțin destrămată. Nu mai știu nici eu. Dar, în ciuda atâtor suferințe, mă străduiesc să mă strecor printre evenimentele Filit-ului, acest festival care ne aduce aminte cât de importantă este literatura, dar și cât de necesară este comunicarea. Diminețile friguroase s-au topit sub flacăra cuvintelor scriitorilor, jurnaliștilor, traducătorilor, voluntarilor, spectatorilor. Oboseala s-a transformat în curiozitate, în dorința de a pătrunde cât mai adânc în mintea scriitorilor. N-am ajuns chiar peste tot, dar inima a migrat singură. Alergătură de la muncă la Filit, oboseală, lipsă de somn – dar totuși am înfrânt durerea și am gustat din mierea oferită de Filit.


Sunt multe de spus și sigur vor spune și alții mai multe lucruri decât mine. Sunt oameni mult mai înzestrați care să aștearnă pe hârtie frumusețea și lumina culese din acest copac al literaturii care este Filit. Eu doar am să rezum în câteva cuvinte cum au reușit niște scriitori să stabilească niște conexiuni atât de puternice cu un public eterogen. După ce trece senzația de oboseală, am să scriu mai în amănunt despre diverse evenimente.


Mi-am început aventura cu o discuție despre Metatext și memorie. Matei Vișniec, alături de Emilian Gălaicu-Păun și Ilja Leonard Pfeijffer, ne-au adus aminte cât de importantă este memoria. „Totul este complicat”, mărturisește Matei Vișniec, dar cu toate acestea trebuie să rămânem pozitivi și să sperăm că tinerii vor readuce memoria Europei. Trebuie să scriem în continuare. Un amfiteatru plin de studenți cu ochii sclipind de dorința de a cunoaște omul din spatele numelui de scriitor – și dorința a fost, cu siguranță, satisfăcută. Dialogul dintre cei trei scriitori ne-a purtat pe noi, cei din public, printr-o multitudine de stări. De la fericire și speranță la îngrijorare și tristețe. De la râs la semne de întrebare: vom reuși să readucem memoria acestei Europe/acestei lumi? Ne-am întors în trecutul scriitorilor pentru a afla dacă scrisul se naște dintr-odată sau necesită un timp de coacere. Ilja Leonard Pfeijffer ne-a dezvăluit că, în cazul său, dintotdeauna a fost un scriitor. Și-a părăsit țara natală pentru a putea scrie altfel de romane, pentru a putea să-și îndeplinească visul: „Voiam să am în biblioteca tatălui meu o carte cu numele meu la litera P.” Iar visul i s-a îndeplinit. Emilian Gălaicu-Păun ne-a adus aminte de cât de greu se putea citi literatură adevărată, de eforturile de a citi „pe sub masă” ale tinerilor, dar și despre faptul că literatura este „o petală de trandafir printre atâta fierăraie”. Sunt multe de spus despre această întâlnire, dar cu altă ocazie. Vreau să mai menționez îndemnul lui Matei Vișniec, acest om călduros care ne-a atras în plasa sa de cuvinte și care crede în tinerii de astăzi: „Sper să vă folosiți inteligența pentru a repara Europa și pentru a-i reda memoria!”


Despre întâlnirile cu scriitori în centru sunt multe de spus... Fiecare întâlnire are lumina sa proprie, sau propriul întuneric dacă ne raportăm la discuțiile despre traume,  suferință, neputință ale lui Kathrine Nedrejdord, Defne Suman și Cătălin Dorian Florescu. Trei scriitori care și-au unit creierele și inimile timp de aproape două ore. Gândurile s-au conectat, traumele au ieșit la iveală și noi am învățat că literatura înseamnă dialog/comunicare. Cartea este asociată unui copil, Defne Suman comparând-o cu un copil pe care îl lași la școală și nu știi ce se întâmplă cu el. Sau cu un copil pe care îl lași să studieze în străinătate – așa se simte când lași o carte pe mâna unui traducător. Cătălin Dorian Florescu ne mărturisește că „scrisul începe cu mult înaintea scrierii unei fraze”; că este un proces îndelungat care necesită un background. Și, ceea ce m-a impresionat cel mai tare este faptul că cei trei scriitori refuză liniștea, căutând zgomotul, freamătul vocilor celor din jur. Liniștea e un obstacol în calea scrisului, pe când zgomotul și forfota din jur ajută la scrierea unei cărți. Până la urmă, a scrie înseamnă a te îndrăgosti, după cum spune Cătălin Dorian Florescu, iar a asculta niște scriitori care, practic, își rup bucăți din viață, din suflet, din creier ca să ni le ofere nouă, cititorilor, reprezintă un mod de a deveni una cu scriitorul. La întrebarea dacă scrisul poate vindeca, răspunsurile au fost cam neclare. De ce? Pentru că scrisul poate sau nu poate vindeca, dar, cel mai important mesaj din această perspectivă a fost că o carte nu poate opri o tragedie, dar ne poate aminti că ele există.


M-am oprit doar asupra acestor două întâlniri – și nici măcar n-am spus tot. Sunt prea obosită și timpul mă presează. Mai spun doar că Noaptea albă a poeziei mi-a demonstrat încă o dată cât de puternice sunt cuvintele. Oameni stând până dimineața să asculte poezie. Eu asta numesc solidaritate literarară: să vii să asculți poezie chiar dacă, poate, viața ta se duce de râpă; să vii să îmbrățișezi oameni, având iluzia că te vei vindeca măcar puțin (și te vindeci!); să vii să aduni lumină de la niște poeți/poete care, poate fără să-ți dai seama, ți-au salvat sufletul din ghearele întunericului. E greu să scrii despre această noapte. E greu să scrii despre emoțiile care au circulat prin vene, despre cuvintele care au ciopârțit în carne, despre căldura care s-a așezat peste umeri ca mâinile unui tată iubitor... 


E greu să scrii despre FILIT, mai ales când sunt atât de multe de spus. Voi reveni cu mai multe gânduri – pentru că ce am scris aici nu înseamnă tot. Și sunt convinsă că fiecare om care a trăit aceste zile în țara FILIT, are o poveste de spus. 


Să avem grijă de noi și nu uitați că oricine poate să FILIT (feel it – această lumină literară pe care doar Iașul o poate oferi în luna octombrie). 


P.S. Postez poza cu Matei Vișniec pentru că acest om înseamnă lumină și speranță. Și pentru că mi-a dovedit că simplitatea și curajul sunt cele mai valoroase calități ale unei ființe – indiferent de genul ei. 


#literaturakitdesupraviețuire

#haimanaleliterare

***

 #poempentruinsomniaci


Călușeii

(de Rainer Maria Rilke)


(Jardin du Luxembourg)


C-un coperiș, și umbra-i, se rotește

un scurt răstimp pestrițul efectiv

de cai, și-s toți din țara ce naiv

nainte de-a muri mult se codește.


Ci unii-s prinși de trăsurici, poprea,

ei totuși dârz privesc și barbătește;

un leu roșcat și rău îi însoțește

și când și când un elefant de nea.


Chiar și un cerb i-acolo ca-n pădure,

doar c-are șa și-o fată-albastră, mică

l-încalecă suavă, fără frică.


Pe leu, un băiețaș, o pată albă,

se ține strâns c-o mânușiță caldă,

și-arată leul dinții, limb rea.


Și când și când un elefant de nea.


Pe cai trec dinainte luminoase

copile, peste-arcarea lor zvâcnind

de ei desprinse-aroape; în toi de-avânt

privesc spre-altundeva, stingher atrase.


Și când și când un elefant de nea.


Și totul trece, trece spre sfârșit,

se-nvârte-n cerc și n-are timp deloc.

Un roș, un verde,-un cenușiu zvârlit,

un mic profil țâșnește la noroc.

Și câteodată,-un zâmbet se năzare

prea fericit, te-orbește și dispare

în acest orb și fără preget joc. 


În românește de Dan Constantinescu


Poezii culese din “Poezia germană modernă - de la Stefan George la Enzensberger”, Editura Pentru Literatură, 1967


Sursa: https://www.cerculpoetilor.net/caluseii_rainer-maria-rilke.html


#haimanaleliterare

**$

 #poempentruinsomniaci


Ardezie

de Edwin Morgan


Nu există început. L-am văzut pe Lewis.

întins, când nu era mult decât tunet

și incendii vulcanice; privit prădarea mării lungi

defecte; a râs în timp ce Staffa se răcea. Drumlins albastru ca

Vânătăile au fost rase ca nucșoara; bens,

și o vale mare, ne-a dat un spate dur care ne place

când te gândești că epoca trebuie să se ridice, cu siguranță lovește,

rareori accident vascular cerebral, dar ridicat și zguduit, cu zeci

de mii de ploi, viscol, bătăi de mare

umăr în noapte și amintiri.

Amintirea bărbaților! Asta trebuia să vină. Grozav.

în foamea lor goală, aceste împrejurimi.

a aruncat ziduri spre cer, gloria jalnică

a unui curcubeu. Tocurile lor au lovit cremene, cretă, ardezie.


Sursa: https://www.scottishpoetrylibrary.org.uk/poem/slate/


#haimanaleliterare 

**$

 „Literatura, kit de supraviețuire" - de Ana-Maria Murariu


Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, Fredrick Backman


Pe Fredrick Backman l-am descoperit în timpul liceului, chiar înainte de pandemie. Îmi începusem aventura prin universul lui Backman fără a ști că voi rămâne blocată aici. Fără a ști că personajele sale vor deveni aproape familie atunci când cea adevărată începea să se destrame. 

Cartea lui Fredrick Backman ne învață cât de importantă este iertarea. Și, cred eu, într-o lume în care ura pare a fi „cel mai sincer sentiment până în prezent”, avem nevoie de oameni precum Elsa, precum bunica Elsei, chiar și precum Britt-Marie – oameni care au renunțat la orgoliu pentru a oferi sau pentru a cere iertare.


Elsa, această fetiță de aproape 8 ani, învață cât de importanți sunt supereroii. Vorba bunicii: „Orice copil de șapte ani are dreptul la supereroi. Și cu asta, basta! Și cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea!” Cu astfel de vorbe Elsa a reușit să aibă o copilărie adevărată în care plictiseala nu și-a avut locul... Dar ce ne facem când bunicii trebuie să devină îngeri? Când bătrânețea câștigă în sfârșit bătălia? Ei bine, supraviețuim... Și devenim supereroi-juniori. Ca Elsa. 

Înainte de moartea bunicii, Elsa primește o misiune destul de grea pentru un copil de aproape 7 ani. Neștiind de unde să-și înceapă munca de nou supererou, Elsa intră în fel de fel de buclucuri și își face prieteni noi – prieteni care au cunoscut-o pe bunica și care, într-un fel, o apărau pe Elsa. Prieteni pentru care Elsa avea scrisori prin care bunica își cerea iertare – iertare pentru greșeli, pentru absență, pentru uitare... Iertare pentru tot ce a putut să rănească. Negăsind curaj să facă asta cu propria voce, bunica Elsei apelează la forța cuvântului scris, demonstrând cât de mult efort necesită procesul de a-ți cere iertare cuiva. Nu știi dacă vei fi iertat, dacă vei fi înțeles, dacă vei primi o a doua șansă și până te gândești să acționezi, viața trece. Moartea îți întinde toiagul și tot ce rămâne de făcut este să-ți pui nepoata de aproape opt ani aproape în pericol pentru a fi măcar pe jumătate iertată. 


Elsa suferă îngrozitor după pierderea bunicii la fel cum și noi, oamenii (tot niște personaje suntem până la urmă, dar ne e greu să recunoaștem asta) suferim după cei dragi nouă. „E greu să te desparți de cineva iubit. E greu să ai aproape opt ani și să înveți să accepți că toți cei pe care îi iubești trebuie să facă asta, mai devreme sau mai târziu” E greu să crezi în povești fără vocea bunicii care să te transporte pe meleagurile din Miamas. E greu să fii copil când nu ai o bunică prin preajmă; o bunică care să fie și sabie și scut; o bunică care să-ți amintească de importanța inocenței. 

Cartea lui Fredrick Backman te face să râzi, să plângi, să te dai cu capul de pereți (mai ales când conștientizezi că moartea există chiar și în povești), dar, cel mai important, te face să te gândești la cei cărora le-ai greșit (fără să vrei poate) și cărora ar trebui să le ceri iertare.

Bunica Elsei ne amintește că doar oamenii diferiți pot schimba lumea și că ar trebui să fim mai atenți la persoanele din jurul nostru. Să fim mai empatici – chiar și cu cei care par să fie răi. Să nu uităm că „nu toți monștrii au fost monștri la început. Unii sunt monștri născuți din suferință.” Iar noi avem datoria să încercăm să diminuăm această suferință. Sub monstruozitatea unora poate e îngropată o fericire sângerândă pe care n-a avut cine s-o bandajeze...


Orice copil are dreptul la supereroi. Și orice om are dreptul la iertare. Și atât. 


#literaturakitdesupraviețuire

#haimanaleliterare

**$

 #poempentruinsomniaci


Homo homini lupus

de Claudiu Liviu Onișoară 


În seara asta m-am hotărât: am să îmi pun ochii deoparte

și am să merg ca un bezmetic prin pădurea de fețe

care se vor alungi sau strânge ca niște pumni,

ca niște pungi scofâlcite de cleștele urii

în gura lupului fumuriu, negru în cerul gurii

am să mă afund, am să mă întind ca o macaroană

până în vârful cozii sale, până în gheare și în colți

zvârcolirile cărnii am să i le paralizez

încât am să îl silesc să iasă din propriul trup

pe care îl voi mânca din interior spre exterior

în final, eu nu voi mai fi eu, lupul nu va mai fi lup

și omul, întors înăuntrul fiarei din sine

se va dezvăța de întuneric și oroare

își va putea monta ochii în orbite

și întoarce fața spre cadranul cerului

acolo unde pasărea nopții va ciuguli din rană

și dând dintr-o aripă, va naște un nou soare

bucuros mă voi adăpa din el, aproape mârâind

voi da din coadă, voi apăsa cu ghearele în pământ

și pierdut voi fi printre coclauri, printre stânci

orice ar fi, orice ar fi, nu mă veți mai găsi


#haimanaleliterare

***

 Literatura, kit de supraviețuire - de Ana-Maria Murariu


Absurdul lui Eugen Ionescu este deja un subiect epuizat – așa ar spune unii. S-a tot scris despre limbajul absurd și creativ specific acestuia; despre lipsa de identitate a personajelor (în unele piese personajele par că poartă măști – actorii devin actori încă o dată, iar publicul trebuie să sesizeze cu atenție aceste schimbări); despre faptul că obiectele reprezintă și acestea personaje esențiale (ne putem gândi la piesa „Les chaises”, tradusă în românește „Scaunele”).


Universul creat de Eugen Ionescu e un univers al contradicțiilor. O lume în care limbajul ori nu mai are valoare, ori capătă o putere absolută. De pildă, în „Cântăreața cheală”, limbajul își pierde orice funcție, comunicarea fiind, de fapt, inexistentă. Mormanul de cuvinte aruncat de autor în gura personajelor este lipsit de viață. Personajele vorbesc, dar nu se pot înțelege. Însă, dacă mergem spre „Ucigaș fără simbrie”, observăm că limbajul capătă o forță anume: Bérenger folosește cuvântul ca pe o armă împotriva ucigașului. Numai că această armă devine ștreang în cele din urmă. Cu fiecare replică , Bérenger, fără a-și da seama, găsește explicații pentru crimele comise de acest om misterios redus la statutul de ucigaș. Acesta se contrazice involuntar, refuzând să accepte râsul batjocoritor al ucigașului drept răspuns final. E o luptă cu propriul sine, dar și cu indiferența de care dă dovadă acest criminal care ucide doar pentru că are această libertate. E o luptă inutilă care se sfârșește cu conștientizarea neputinței: Bérenger nu poate face nimic pentru a opri moartea. Dacă este ucis și el sau nu, nu se știe. Sfârșitul piesei aduce o ceață de ambiguitate și lasă niște semne de întrebare asupra cititorului – ceea ce e bine. O carte ar trebui să te lase cu întrebări, nu cu răspunsuri. 


Eugen Ionescu nu se rezumă doar la a cultiva absurdul în piesele sale, ci este interesat și de moarte, fiind atent să contureze această tematică tot într-o manieră contradictorie. În piese precum „Regele moare” (Le roi se meurt), viața e văzută din două perspective diferite: una optimistă (care pune accent pe importanța maximei „trăiește clipa”) și una pesimistă (care pornește de la premisa că viața e doar o etapă efemeră și că trebuie să ne pregătim pentru moarte încă de când devenim conștienți că nu vom trăi veșnic). Aflat între aceste două perspective, regele încearcă să-și nege propria moarte. Cu toate că e anunțat de la începutul piesei că va muri, acesta se luptă cu realitatea. Luptă cu trecerea timpului (care, la Ionescu, aproape că nu există). Se agață de iluzia tinereții până în ultimul moment când realizează că nici măcar cuvântul său nu mai are puterea de altă dată. Regatul începe să se degradeze împreună cu regele. Slugile, gardienii, prima soție nu mai sunt ghidați de vocea regelui. Raporturile de putere se schimbă fără ca regele să conștientizeze că din stăpân devine sluga morții. 

Piesa aceasta ne aduce aminte de efemeritatea vieții și de prezența inevitabilă a morții. E un semnal de alarmă asupra modului în care percepem viața. Dacă alungăm moartea, considerând că avem tot timpul din lume să ne pregătim pentru ea, aflăm că, de fapt, nu-i așa. Moartea e la orice pas și, fie că vrem, fie că nu, orice ființă va deveni „ceva” în împărăția morții. Regele lui Ionescu a dispărut, iar împreună cu el a dispărut tot regatul – dovadă că după moarte nu rămâne nimic (doar un vid în care vor cădea alții și alții).

#literaturakitdesupraviețuire #haimanaleliterare

***

 Țara lui Dumnezeu      ✍️ Adrian Păunescu E uneori urât și-adesea greu Și totuși viața cât e de frumoasă, Când știi că-n România Dumnezeu S...