**#

 Numai iubirea...

       "... căci toți se nasc spre a muri și mor spre a se naște..." Mihai Eminescu 

Scopul vieții este moartea,

n-o spun eu, dar cred că știi,

o spun zeii, scrie-n cartea

tipărită de furii.

Ca un tren rulăm spre gară,

personal, dar și rapid,

unii se târăsc sau zboară,

alții doar trăiesc stupid.

Nu lăsa să te corupă

viața fără niciun țel,

caută vântul din pupă,

fă-ți din dragoste castel.

Fericit cel ce trăiește,

nu un secol, mai puțin,

dar se bucură, iubește,

bea la masă-un strop de vin.

Iubind ziua, dar și noaptea,

trăiți clipa, cât puteți,

scopul vieții este moartea, 

n-o fentați nici dacă vreți!

versuri: Ioan Grigoraș

***

 Ce dor te-aduce?

Ce dor te-aduce azi la mine,

Ce pași te-aduc în lumea mea?

Misterios e omul ce se-ascunde

În gândurile altcuiva.

Tu, ce te bagi în suflete rănite,

Primejdios, rămâi în gazda ta,

Și-asemeni demonului ce distruge,

Să nu posezi tu lumea mea.

Nu-s om, sunt flacără mocnită,

Iar tu, de vrei o inimă în dar,

Să știi că eu am dăruit-o

În drumul meu unui hoinar.

Ce nu înțelegi, străine?

Căci nu mai am nimic de dat...

Iubirea ce-a zăcut în mine

Sunt urmele pe care ai călcat.

S-a dus sclipirea din privire,

E-atât de greu să mai respir

Când mă îmbrățișezi cu sete oarbă

Și-nfigi în mine colții de rechin.

                  Lorena-Adriana Ionică

***

 IUBIREA

Pentru M*, 

întru bogăția viselor petrecute împreună

Am visat împreună

Cu toate stelele din Univers

Am rătăcit sub lună…

Uneori ne-am și înțeles, 

Alteori am urcat 

Prin miezuri de neant

Să pătrund în galaxii vii

Pline de iubire și de poezii!

Am visat dincolo de stele

Ființa ta în brațele mele

Și te-am iubit te-am iubit

Din infinit prin infinit

Cu sufletul pururi rănit

Că destul nu te-am privit

Înainte de acest răsărit

În care sunt îndrăgostit 

De tot ce-n lume e frumos, 

De gândul cald și voios, 

De poezia inimii tale

Plină de doruri/de iertare

Mulțumesc frumos, mulțumesc

Că în sufletul tău eu înfloresc

Mulțumesc cu multă sinceritate

Că inima ta în mine se zbate

Mulțumesc tainic că te privesc

Cu simplitate și cu firesc…

Mulțumesc, mulțumesc pentru tot:

Zboară cu mine peste orice orizont!

(din Constantin ANTON –

Trilogia ZBORURI:

„Universul sufletului meu”,

colecția Ideal și Necesitate, nr. 24,

Editura PIM, Iași, 2025)

***

 Primele amintiri

Când am căzut din ceruri era o primăvară

Cu flori de toporași ce răspândeau în seară

Arome pastelate și dulci ca mângâierea

Prin adieri plăpânde și triste, ca tăcerea.

Când m-am născut în lume era o primăvară

Ce răspândea din muguri miros de floare-amară

Prin ierburile crude din musturi de zăpezi, 

Prin ramuri legănânde în vânturi, prin livezi.

Când am căzut în lume din ceruri înstelate

Eram un înger gol cu aripi delicate

Înfășurat în mantii cu albe dantelări

Și ochi adânci, albaștri ca apa unei mări

Îmi amintesc de-atunci doar asfințituri calde

Răsfrânse-n luciul apei care părea să scalde

În clare oglindiri măreții nori din ceruri

Care prindeau culori în mii și mii de feluri

Ce-mi amintesc de-atunci sunt numai mici frânturi

A unui ,,te iubesc”, desprins de legături

A unui sens al vieții ce ducea către cer

A simplului etern ascuns în efemer

Ce-mi amintesc de-atunci e ceru-adânc, albastru,

Ce mă sorbea spre el ca într-un vis măiastru

Palatele de nori înalți și singuratici

Care-și trăgeau pe ceruri pereții lor gigantici

Și cețurile calde căzute peste văi

Când soarele-și pleca călduțele văpăi

Spre dealurile moi, smerindu-se de sus

Într-un ceresc spectacol al marelui apus

Îmi amintesc salcâmii în primăveri târzii

Și florile lor albe în muguri străvezii

Care tronau măreți ca niște candelabre

Crescute către cer, brodați în voaluri albe

Și foșnetul de frunze din serile târzii

Și stropii grei de ploaie căzută pe câmpii

Și florile durerii crescute-n al meu trup

Și aripile mele, de grele, cum se rup...

Ce a mai fost de-atunci, nu-mi mai aduc aminte

Știu doar că m-am închis pe veci între cuvinte

Și oamenii veneau spre aripi să le sfarme

Rupând din răutate fulgii cu tot cu carne!

Ce-mi mai aduc aminte e marea de durere

Din rănile adânci...și tainica-mi tăcere,

Iar eu, un muribund, fugind din loc în loc

Hrănit cu vise oarbe și fără de noroc

Și lacrimile calde m-au învelit în noapte

O noapte-ntunecată, fără lumini și șoapte

În care-mi povestesc durerile vieții

Cu o durere grea de scrijelesc pereții

Pe foaia de hârtie las urme sângerii

Și picuri grei de lacrimi din ochi tot mai pustii

Care se pierd ușor în a uitării noapte

Ca unic testament pentru eternitate

***

 Ne ducem toţi - Serghei Esenin - (Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate romantică, poetul care a înseninat literatura rusă).

Traducere-George Lesnea

Ne ducem toţi câte puţin, mereu,

Către-un liman de tihnă şi-mpăcare,

Poate curând va trebui şi eu

Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!

Şi tu, pământ!Şi voi, câmpii ca marea!

În preajma sorocitei adormiri

Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus

Tot ce în trupuri sufletul adie.

Spun pace vouă, sălcii ce-n apus

Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit,

Am scris atâtea cântece visate

Şi pe pământul trist sunt fericit

C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei

Şi-am lenevit pe iarba parfumată,

Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,

Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări

Cu gâturi lungi de lebădă, secara…

De asta-n preajma tainicei plecări

Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.

Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi

Nici holdele cu aur viu pe nume…

De asta poate mi-s aşa de dragi

Toţi oamenii cu care sunt pe lume

"***

 Minù

Eu sunt Minù și drept vă zic,

Căci dintre toate-s cea mai șic.

Am mers suav ca de cadână,

Sunt cea mai splendidă felină.

Ca ambrele sunt ochii mei,

În urechiușe am cercei,

Blănița, moale, mătăsoasă,

Codița, lungă și stufoasă.

Mai fac prostii din când în când,

Căci îmi iau mult, prea mult avânt,

Mai salturi, mai câte un zbor,

Mai câte-o vază pe covor.

Stăpâna, vai și-amar de ea

A strâns totul din calea mea:

Cristal, ceramică, sculptură,

În jur? Numai literatură.

E plictiseală, mai mereu,

Cu-atâtea cărți în jurul meu,

E inutil să mă feresc,

Nu prea îmi place să citesc.

Numai pentru că mă iubește

Stăpâna nu mă pedepsește,

Însă de multe ori mă ceartă

Și către mătură se-ndreaptă.

Eu mă pitesc și-o las să plece

Și stau acolo până-i trece,

Apoi îi torc lângă picioare

Și-așa uită de supărare .

Claudia Maria Merticariu

***

 Din miliarde

Nu știu de ce, dar toate mi se par

că-ncep și se termină doar cu tine,

când nu mă ții în palmă sunt impar,

iar clipele frumoase sunt puține.

Cum oare să dezleg acest mister?

Să știu de ce mi-e foame și mi-e sete

să te respir și noaptea-n vis te cer, 

iar când te am, visul să se repete.

În verde crud, desculță, în veșmânt

de lună plină să-mi bați în fereastră,

să scriem amândoi un legământ

că nu va fi iubire ca a noastră.

Eu fac în fața zeilor înscris

cu sângele care-mi pulsează-n vene

că sunt flămând de fructul interzis,

iubirea pentru el mi-e scrisă-n gene.

Nu știu de ce, dar simt că nu mai pot

nici o secundă să nu-mi fii aproape,

Calea Lactee am s-o trec înot

ca să te-ating cu buzele pe pleoape

și pe gurița dulce, un sărut

să ostoiască focul ce mă arde

de când în viața mea ai apărut,

cea mai frumoasă stea din miliarde.

versuri: Ioan Grigoraș