***

 CARAGIALE PROVOCAT LA DUEL DE EMINESCU

Erau amândoi tineri când s-au cunoscut. Îi legau, bineînțeles, talentul literar și pasiunea pentru teatru.

Din păcate, însă, prietenia lor a luat sfârșit din cauza femeii pe care poetul a vrut să o ia de nevastă.

O vreme erau prieteni nedespărțiți

Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale s-au cunoscut când erau tineri, pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul dramaturgului. Prietenia lor a fost tumultuoasă chiar, pentru că cei doi aveau firi foarte diferite.

Eminescu era un romantic și un visător, în timp ce Caragiale avea un sarcasm înnăscut.

Deși au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi, din nefericire, au sfârşit urându-se din cauza unei femei pe care poetul a vrut să o ia de nevastă.

Mihai Eminescu şi Veronica Micle au trăit o dragoste care a făcut istorie şi care continuă să impresioneze şi astăzi prin dramatismul ei. Caragiale a aflat despre iubirea prietenelui său pentru Veronica prin discuțiile purtate seara în oraş, la o carafă de vin.

De altfel, a cunoscut-o la Iași, după ce a părăsit redacția Timpul, în 1878, și a mers la Junimea de acolo, condusă de Titu Maiorescu.

Veronica, în brațele lui Caragiale

Eminescu ajungea mai rar la Iași, pentru că rămăsese redactor la București, așa că femeia a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul să bănuiască ceva.

Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, relatează http://xn--adevrul-c4a.ro/

Înflăcărat de dragostea și pasiunea pe care le simțea pentru Veronica Micle, Mihai Eminescu a ajuns, în cele din urmă, la Titu Maiorescu, să îi spună că vrea să o ia de nevastă.

Criticul i-ar fi dezvăluit infidelitatea iubitei: „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”.

A izbucnit în lacrimi la aflarea veștii că prietenul său dă semne că își pierde mințile

După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Poetul şi-a iertat iubita infidelă, dar nu şi prietenul trădător.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi.

În cele din urmă, Ion Luca Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi nu s-a mai apropiat de Veronica Micle.

Pentru Eminescu, însă, dramaturgul a suferit cu adevărat. Când poetul a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii.

„Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”, scria Titu Maiorescu în Jurnal.

Ion Luca Caragiale și Mihai Eminescu s-au revăzut abia la câțiva ani după acest incident, mintea tulburată de boală a poetului uitând episodul infidelităţii.

***

 MARI IUBIRI:

OSCAR WILDE ȘI CONSTANCE LLOYD (HOLLAND)

,,Ție îți este dedicată Catedrala. Celelalte capele individuale sunt pentru alți sfinți…”

Londra anului 1880 era un oraș unde o femeie putea să își creeze o viață proprie din punct de vedere social, intelectual și artistic. Școlile de arte și galeriile au început să fie pline de femei tinere care nu mai erau dispuse să facă pe muzele, ci care aveau dorința de a crea. Pentru femeile din clasa de mijloc care nu erau obligate să lucreze sau să se mărite cu aristocrați, arta le oferea împlinire pe plan intelectual și posibilitatea unei cariere.

Aceste femei era încurajate de către Aesthetics, un grup social influent, care includea pictori, precum James MacNeil Whistler și Dante Gabriel Rossetti, actrița Ellen Terry și poetul Charles Swinburne. A fost un cerc în care tânăra Constance Lloyd s-a simțit atât captivată, cât și sedusă de către o stea în devenire, criticul și poetul Oscar Wilde, prima celebritate a culturii pop a secolului 20.

Viața lui Constance cu Oscar nu a fost simplă- cu puțin peste 10 ani au fost considerați cel mai faimos cuplu londonez din lumea literară- când, în 1895, viața secretă pe care Wilde o avea cu Lord Alfred ,,Bosie” Douglas a ajuns publică, prima dată într-un scandal al calomniei, iar mai apoi într-unul al sodomiei criminale, care l-a trimis pe Wilde la închisoare timp de 2 ani.

Dar, așa cum ne aduce la cunoștință Franny Moyle în ,,Constance: Viața tragică și scandaloasă a doamnei Oscar Wilde”, Constance Lloyd a fost o femeie creativă, neînfricată, modernă și cu simțul umorului atunci când l-a cunoscut pe Wilde, dar și după ce s-a separat de el.

Cu o avere promițătoare moștenită de la bunicul ei, Constance Lloyd și-a permis luxul de a privi căsătoria drept o alegere. În toamna lui 1880, tânăra în vârstă de 21 de ani trăia sparat de mama sa, experimentând viața din Londra cu adevărat pentru prima dată. I-a scris fratelui ei: ,,Nu pot spune că prefer viața de care am parte acum. În caz că nu mă mărit, nu voi trăi cu Auntie toată viața mea, va trebui să fac ceva… Vreau ceva specific care mă va opri din visatul continuu până a ajunge în punctul unei morbidități perfecte.”

Londra anului 1880 era un loc unde femeile puteau să cutreiere libere printre anumite cercuri artistice, în special printre Aesthetics. Galeria Grosvenor a primit cu brațele deschise atât femeile cât și prietenii lor să converseze cu artiștii și câteodată să își dezvăluie propria artă. Primul restaurant londonez pentru femei, Dorothy’s, a fost deschis pe aglomerata stradă Oxford cu o propunere radicală- un loc pentru femei în care să stea și să mănânce singure.

În aceste locuri noi, Constance a găsit femei și bărbați cu aceleași mentalități creative și cu care putea conversa la un nivel social, dar și intelectual. În primele ei scrisori către Oscar, ea a îndrăznit a fi în dezacord cu opiniile sale privind arta: ,,Îmi e teamă să îți spun, dar nu sunt de acord cu opiniile tale legate de artă, iar eu susțin că nu există artă perfectă fără moralitate perfectă, în timp ce tu consideri că sunt două lucuri distincte și separabile.”

Când s-a măritat cu Oscar, Constance a cunoscut doar partea creativă a vieții boeme – partea sexuală a rămas domeniul lui Oscar, prima dată cu femei, apoi într-un mod extrem de pasional, cu bărbați.

În 1882, pasajul din ,,Actul Drepturilor Femeilor Căsătorite” a adus o îmbunătățire față de drepturile precedente care nu erau existente din punct de vedere legal. Când Constance s-a căsătorit cu Oscar în 1884, o femeie putea acum deține, cumpăra sau vinde bunuri, era responsabilă de propriile sale venituri și era propria ei entitate legală, separat de soțul ei (în 1858, Isabella Robinson, acuzată de adulter, nu a fost nici măcar lăsată să fe prezentă la tribunal pentru divorț- singura ei voce era jurnalul său, citit cu voce tare de către tribunal.)

Într-o scrisoare imediat după logodna lor, Constance era flatată de iubirea primită: ,,Cum să pot să îți răspund la scrisori, sunt mult prea frumoase pentru oricare dintre cuvintele mele, tot ce pot să fac este să te visez cât e ziua de lungă… Dacă ai avea cristalul magic nu ai vedea nimic în afară de imaginea ta preaiubită pentru eternitate, iar în reflexia ochilor mei, dragostea mea pentru tine.”

Dar în decursul următorilor 10 ani, Constance și Oscar au avut parte de o viață plină de faimă și tristețe domestică. Cuplul a avut 2 copii imediat după nuntă, dar în timp ce Constance se afla în travaliu, și unul foarte dificil avut la cea de a doua sarcină, Oscar a început să reflecte asupra vieții lor sexuale și romantice împreună. I-a scris unui prieten: ,,Am amintiri romantice și dorința romantismului-atât. Cele mai fierbinți momente de extaz ale noastre sunt de fapt umbre subtile a ceea ce am simțit altundeva, sau a ceea ce tânjim într-o zi să simțim… Câteodată cred că viața de artist este o lungă și dulce sinucidere, și îmi pare extrem de rău că este așa.” 

Prin faptul că acesta își împărțea devotamentul în căsătorie și plăcerile sale romantice, Oscar și Constance au avut parte de o relație care depășise cu mult definiția a ceea ce însemna să fii independent și a ceea ce însemna să fi solitar. Constance a devenit o campioană a reformelor rochiilor și un lider nominal a noii reviste dedicată femeilor a lui Oscar, în care acesta afirma că ,, ar trebui să cupindem o gamă mai largă, dar și un punct de vedere foarte clar, să nu ne preocupăm în principiu doar cu ceea ce poartă femeile, dar cu ceea ce gândesc și cu ceea ce simt.” Admiratorii mai puțin generoși o considerau pe Constance drept o fanatică, pentru că își băga nasul în orice cauză la modă, de la dreptul femeilor de a vota și modă, până la spiritualism.

Poate că interesele ei erau aproape fără margini, deoarece nu era o femeie măritată convențional, ca restul soțiilor de pe atunci și ea pur și simplu nu a trăit o singură viață, dedicată complet treburilor casnice. Oscar i-a arătat căile unei iubiri divizate, pe cât de eliberatoare sau dureroasă ar fi putut fi. Nu există nicio îndoială că marele dar excentricul scriitor a iubit-o, pentru că ea era, pe bună dreptate, o femeie care merita atenția oricărui bărbat: poliglotă (vorbea franceză, italiană), picta, scria – printre altele și cărți pentru copii, era inteligentă, spontană și cu un deosebit simț al umorului.

Dar acest cuplu boem a apucat destul de repede pe căi periculoase, crezând prea mult în libertate și petrecând prea mult timp unul departe de celălalt. La un an după căsătorie, Wilde se confesa unui prieten despre faptul că sentimentele intense pe care le nutrise la început în legătură cu soția lui se transformaseră într-o „mixtură curioasă de ardoare și indiferență.” Fire intuitivă ca orice femeie inteligentă, Constance trebuie că observase predilecția soțului ei spre bărbați tineri.

„Portretul lui Dorian Gray” (1890) a incitat îndeajuns spiritele datorită atenției pe care scriitorul o acorda frumuseții masculine, dar Constance, după cum notează Moyle, a păstrat aparențele, declarându-se „imună la insinuări”. După nașterea celor doi fii, Cyril și Vyvyan, Constance a început să călătorească, frecventând o prietenă mai în vârstă decât ea cu care își petrecea săptămâni întregi, dar a rămas încă dedicată soțului ei și deosebit de mândră de succesul lui scriitoricesc.Constance a trăit la granița dintre ceea ce era la modă și ceea ce era acceptabil. O campioană a drepturilor femeilor, și-a folosit titlul de regină a societății literare din Londra ca reformele sociale și politice să devină realitate.

Asta până în preajma anilor 1890, când lucrurile s-au precipitat odată cu intrarea în scenă, destul de abrupt, a Lordului Alfred Douglas, care a avut un efect extrem de nociv asupra lui Wilde, intrând în viața lui ca fan mai întâi, apoi ca iubit, în final ca distrugător. Îndrăgostit de frumusețea acestui dandy, Oscar a intrat, pe nesimțite, sub zodia unei fatale dependențe.

În a doua carte de basme a lui Oscar, Constance a fost surprinsă să citească dedicația lui către ea: ,,Catedrala îți este dedicată ție. Capelele individuale sunt pentru alți sfinți… Lumânările care ard pe de o parte și de alta a altarului nu sunt la fel de luminoase sau de încântătoare precum marea lampă a altarului de aur, iar acela are o inimă minunată dintr-o flacără neliniștită.”

Ascultați și Soțul ideal

Pe de altă parte, trebuie să ne gândim și la faptul cî Wilde era sfâșiat între două contradicții, dragostea (sau ce mai rămăsese din ea) pentru soția lui și manipulatorul, lacomul, răsfățatul, adorabilul, egoistul „Bosie” (termen din argou, semnificând în traducere „stăpânul/șeful”). Cel din urmă a câștigat, trăgând după el numele, notorietatea, destinul lui Wilde, și, implicit, pe cel al lui Constance. Procesul împotriva tatălui lui Bosie, Marchizul de Queensberry și implicarea lui Oscar – condamnat pentru „indecență” la doi ani de muncă silnică – au creat o prăpastie de nedescris între acel trecut promis strălucitor al unui scriitor de geniu și un viitor decent. Cu toate eforturile soției lui, numele lui Wilde n-a putut fi reabilitat, scriitorul căzând în dizgrație, iar ea a trebuit să ia calea exilului și să-și schimbe numele, devenind Constance Holland.

Drama s-a terminat în note extrem de triste, degenerând în certuri nesfârșite pe tema banilor și a reproșurilor reciproce. Constance a murit la 39 de ani, după o operație pe care a făcut-o la Geneva. După doi ani, murea și Wilde, după ce, vizitându-i mormântul, a scris cu amărăciune: „Viața este un lucru teribil.”

În ceea ce-l privește pe maleficul Bosie, reproșul pe care i l-a făcut lui Constance ar putea tăia respirația oricărui om de bun simț: „Dacă ea (Constance n.n) l-ar fi tratat cum trebuie și ar fi stat lângă el, cum ar fi făcut o soție bună, ar fi iubit-o până la sfârșitul vieții lui. Desigur, și ea a suferit mult și merită compasiune, dar a căzut dramatic din înălțimile la care s-ar fi putut ridica.”

Franny Moyle nu insistă nici asupra scăpărilor pe care Constance le-a avut ca mamă, nici oarba ei încredere ca soție, ci ne lasă să desprindem, din portretul pe care i-l face, imaginea unei femei strălucitoare, care a avut neșansa de a se îndrăgosti de omul greșit – pe care, în ciuda tuturor vicisitudinilor destinului, l-a iubit cu aceeași intensitate. Tragic.

***

 POVESTEA BALERINEI ANNA PAVLOVA

Povestea tragică a balerinei în cinstea căreia a fost inventată prăjitura Pavlova. Când s-a născut, pe 12 februarie, 1881, nimic nu prezicea faptul că Anna Pavlova, fiica unei spălătorese din Sankt Petersburg, avea să intre în istoria baletului mondial. Era un copil născut prematur, care avea să se îmbolnăvească adesea.

Anna Pavlova a crescut cu o situație materială precară. Însă, pe când avea doar opt ani, mama ei a dus-o la Teatrul Mariinsky, ca să vadă spectacolul „Frumoasa din pădurea adormită” de Marius Petipa.

Din acel moment, Anna a jurat să devină balerină, un vis pe care mama ei l-a susținut cu mândrie.

Obsedată de un vis

Un an mai târziu, a mers la o audiție pentru Școala Imperială de Balet, unde selecționerii i-au călcat visul cu bocancii. I-au spus că are un aspect „bolnăvicios” și că cel mai probabil nu va dezvolta o construcție a corpului potrivită pentru balet.

„Dudul din Batiștei”. Cel mai bătrân copac din București are peste 300 de ani

Alegerile din 1914. Cum arătau „exit poll-urile” vremii: rezultalele se proiectau pe un perete dintr o piață publică

Povestea fabricii Pionierul: 8.000 de muncitori făceau sute de mii de perechi de adidași românești RoSprint și RoStart

⁠Povestea lui Hetty Green, cea mai zgârcită femeie din istorie. A intrat chiar și în Cartea Recordurilor

Anna a ascultat fiecare cuvânt. Și a ignorat totul. „Să urmărești, fără oprire, un singur scop: acesta este secretul succesului”, avea să spună mult mai târziu. În anul următor, a aplicat din nou și a avut succes.

Însă, selecționerii au avut dreptate. În timp ce majoritatea balerinelor aveau corpul mic și compact, Pavlova era slabă, cu gleznele subțiri și picioarele arcuite.

Cu toate acestea, ea a continuat, luând lecții suplimentare cu unii dintre cei mai renumiți dansatori din Rusia. Această perseverență a fost cea care i-a făcut pe profesorii ei să înceapă să realizeze talentul ei excepțional.

„Eu pot să predau tot ceea ce este legat de dans, dar Pavlova are ceea ce poate fi predat doar de Dumnezeu.”, avea să spună unul dintre profesorii ei, Enrico Cecchetti.

Delicatețea și fragilitatea, cele mai mari atuuri

Anna Pavlova și-a făcut debutul într-o reprezentație a spectacolului „False Dryads”. Interpretarea ei a fost defectuoasă, dar într-un mod care amintea de tipul de spectacol ce fusese atât de popular la începutul secolului al XIX-lea. Colegii ei au fost perfecți, dar în perfecțiunea lor nu au făcut decât să o facă pe Pavlova să iasă și mai mult în evidență în fața unui public care se îndrăgostea încet-încet de ea.

A devenit, de asemenea, favorita lui Marius Petipa, a cărui producție a spectacolului „Frumoasa din pădurea adormită” îi inspirase, cu un deceniu mai devreme, dragostea pentru dans.

Pe măsură ce s-a dezvoltat ca dansatoare, Anna Pavlova a încercat să le imite pe cele mai faimoase balerine din țară prin pași pe care corpul ei nu era făcut pentru a-i face față. În timpul unei astfel de încercări, profesorul ei a intrat în sala de dans furios, țipând:

„Lasă acrobațiile pentru alții. Nu mai suport să văd presiunea pe care astfel de pași o exercită asupra mușchilor tăi delicați și asupra arcului sever al piciorului tău. Te rog să nu mai încerci niciodată să îi imiți pe cei care sunt mai puternici fizic decât tine, potrivit povestiriadevarate

Trebuie să-ți dai seama că delicatețea și fragilitatea ta sunt cele mai mari atuuri ale tale. Ar trebui să faci întotdeauna genul de dans care să îți scoată în evidență propriile calități rare, în loc să încerci să câștigi laude prin simple trucuri acrobatice.”

Lebăda muribundă

Când, în sfârșit, Pavlova a înțeles, a început să aibă succes. În 1901, a fost antrenată pentru rolul principal din „Dansatoarea din Templu” de către o balerină însărcinată care credea că performanța neobișnuită a Annei Pavlova nu ar putea niciodată să o eclipseze pe a ei.

S-a dovedit a fi una dintre cele mai mari lovituri din cariera Annei Pavlova. Cinci ani mai târziu, a fost numită prim-balerină: balerina principală a teatrului.

În această perioadă a dansat pentru prima dată „Lebăda muribundă”, scurt balet care avea să devină interpretarea ei emblematică. În următoarele două decenii, avea să interpreteze solo-ul de 4.000 de ori.

Bazat pe mișcările unei lebede, cadrul delicat al Annei Pavlova se conducea de la sine la pașii grațioși pe care îi cerea spectacolul. Aceste mișcări aveau să inspire „Prințesa lebădă” a lui Ceaikovski.

Prăjitură în cinstea ei

Un turneu special, care a acoperit Australia și Noua Zeelandă, a avut un asemenea impact încât a dat naștere desertului clasic numit în cinstea ei, pavlova. Țara de origine a acestei prăjituri delicate pe bază de bezea este încă intens dezbătută între cele două state.

Cel care ar fi fost soțul ei, impresarul Victor Dandré, a scris despre numeroasele spectacole de dans de caritate ale Annei Pavlova și despre eforturile caritabile de a sprijini orfanii ruși din Parisul de după Primul Război Mondial.

Cincisprezece fete au fost adoptate într-un cămin pe care Pavlova l-a cumpărat în apropiere de Paris, la Saint-Cloud, supravegheat de Contesa de Guerne și susținut de spectacolele ei și de fondurile solicitate de Pavlova, inclusiv multe donații mici din partea membrilor organizației Camp Fire Girls of America, care au făcut-o membră de onoare.

În timpul vieții sale, a avut multe animale de companie, printre care o pisică siameză, mai mulți câini și multe păsări, inclusiv lebede. Victor Dandré a spus că balerina a fost o iubitoare de animale toată viața, iar acest lucru este evidențiat de portretele pentru care a pozat, ce adesea includeau un animal pe care îl iubea. Un astfel de portret i-a fost făcut cu Jack, lebăda ei preferată.

Anna Pavlova: „Dacă nu mai pot să dansez, prefer să mor”

Sfârșitul acestei balerine de excepție avea să fie unul tragic. În anul 1931, când se afla într-un turneu în Țările de Jos, Anna Pavlova a fost diagnosticată cu pneumonie.

Medicii i-au spus că pentru a-i salva viața avea nevoie de o operație în urma căreia n-ar mai fi putut să danseze. A refuzat intervenția chirurgicală. A ales moartea.

„Dacă nu mai pot să dansez, prefer să mor. Pregătiți-mi costumul de lebădă”, a spus balerina.

A murit pe 23 ianuarie, cu aproximativ trei săptămâni înainte de a împlini 50 de ani. A doua zi, când urma să danseze, cortina s-a ridicat pe o scenă goală, iar un reflector a fost îndreptat spre locul în care ar fi trebuit să se prezinte ea.

***

 DESTINUL AMAR AL ACTRIȚEI ELVIRA GODEANU

 Elvira Godeanu a fost supranumită „Marea doamnă a teatrului românesc“ datorită calităților fizice și actoricești remarcabile. Dar în spatele strălucirii din lumina reflectoarelor a stat o femeie cu o copilărie tristă și urmărită toată viața de bârfe nedrepte.

Frumoasă, talentată, admirată și bârfită în egală măsură, Elvira Godeanu a avut o viață demnă de un scenariu de film.

Destinul amar al unei mari actrițe. Părăsită de soț, mama ei a refuzat să o alăpteze

S-a născut pe 13 mai 1904 la București și a fost părăsită de tată chiar în prima zi de la naștere. Pentru că își dorise băiat, Constantin Glodeanu a dat bir cu fugiți în momentul în care a aflat că soția sa, Josefina, a dat naștere unei fetițe.

Devastată, mama a refuzat să alăpteze fetița, de supărare că nou născutul nu era băiat. Tatăl avea să revină episodic în viața celor două, până când o va părăsi definitiv pe mama Elvirei, Josefina.

Așa cum avea să povestească mai târziu într-un interviu, mama ei a încercat să se spânzure din cauza faptului că a fost părăsită de soț.

Un copil orfan

Copilăria și tinerețea actriței au fost profund marcate de abandonul tatălui.

„Când eram copil, tot timpul sărutam această poză, o mângâiam și îl așteptam. «Când vine tata, vreau să-l văd!». Mi se spuneau tot felul de minciuni: tata o să vie, dar n-a venit. Eu nu l-am văzut pe tata niciodată în carne și oase. Când m-am făcut mare și mi-am dat seama de felul nemilos în care s-a purtat cu noi, am rupt fotografia. L-am urât cumplit. Am fost, într-un fel, un copil orfan. Am trăit hăituită de această absență”, povestea actrița într-un interviu.

Elvira Godeanu și-a petrecut copilăria și adolescența la Târgu-Jiu. Împreună cu mama sa, s-a mutat mai târziu în Caracal, unde Josefina a lucrat la un pension. În 1921 s-a mutat la București și s-a înscris la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, secția artă dramatică, la clasa lui Constantin Nottara.

Elvira Godeanu a debutat după terminarea studiilor la Conservator, când avea doar 21 de ani. A urcat pe scenă la Compania Tantzi Cutava-Mișu Fotino. Confirmarea talentului a venit după primele roluri.

O mare frumusețe

S-a angajat apoi la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra și din 1929 a ajuns la Teatrul Național din București, angajată de directorul Liviu Rebreanu. S-a remarcat în roluri celebre din piesele lui Caragiale. Una dintre cele mai memorabile interpretări a fost cea a rolului Zița din ”O noapte furtunoasă”.

Extrem de frumoasă, actrița Elvira Godeanu a stârnit mari pasiuni, dar și multe bârfe în epocă.

„O astfel de frumusețe a născut, evident, pasiuni tulburătoare, a dat naștere unor celebre povești de dragoste, a indus în mintea multora aventuri cum numai în romanele interbelice puteai găsi, a confecționat scenariile unor amoruri secrete cu parteneri din elita economică sau politică a vremii“, scrie scriitorul Ion Cepoi în cartea „Elvira Godeanu, o poveste de pe Jiul de Sus”.

Actriței i s-a atribuit titulatura de „vampă sută la sută”, în ciuda faptului că, în realitate, Elvira Godeanu a fost o femeie simplă și cordială.

Vampă ”sută la sută”

„Bucureștenii – și publicul românesc în general – îi atribuie unanim Elvirei atributele de «vampă sută la sută». Se verifică și în cazul acestei mari artiste înclinațiunea populară de a-și împodobi idolii cu atribute exorbitante care să desăvârșească pentru masse nevoia lor de mituri aurite. Nimic mai departe de adevăr.

Elvira este femeia cea mai simplă, cea mai grațioasă, cea mai cordială de pe lume. I s-au pus și se pun în seamă aventuri senzaționale – ea, care știe tot ce se spune despre persoana ei -râde cu râsul ei fraged, cu o observațiune spirituală, fiindcă posedă un dar al humorului adorabil – atât de firesc și de românesc …”, dezvăluia Alexandru Kirițescu, în articolul „Elvira Godeanu – artistă și femeie”, apărut în Rampa, în 1946.

Presupusă relație cu Gheorghiu Dej

Una dintre cele mai scandaloase relații atribuite Elvirei Godeanu a fost presupusa idilă cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Se spune că acesta a făcut o mare pasiune pentru actriță, iar bârfele vremii au vorbit despre o cerere în căsătorie.

Într-un interviu acordat peste ani, actrița a recunoscut că, de fapt, nu l-a cunoscut pe Gheorghiu Dej.

„Este o poveste care m-a apăsat multă vreme. Toți cei care îmi erau apropiați, colegi, prieteni care îmi veneau în casă, știau că este o calomnie. O legendă construită cu sânge rece de Ana Pauker, pentru a-l compromite pe rivalul ei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ochii tovarășilor de partid și ai lui Stalin.

Mulți dintre cei care mă înconjurau – unii mi-au făcut mărturisiri în acest sens – aveau «indicații» să răspândească zvonul că mă vizitează Dej, că îmi trimite bijuterii și lucruri scumpe. Totul mi se trage de la un revelion. Comuniștii organizau astfel de petreceri în care urmăreau să-și facă propagandă printre artiști.

Totul a pornit de la Ana Pauker

M-am trezit într-o sală unde fuseseră aduse butoaie mari cu vin. Se bea și se mânca și toată lumea era veselă. Eram foarte elegantă, purtam o pălărie cu boruri mari și o blană superbă. Mă însoțea dramaturgul Alexandru Kirițescu, și el foarte elegant îmbrăcat. La un moment dat s-a făcut liniște, apoi o rumoare teribilă: «Vine tovarășa Pauker!». Toți s-au repezit către ea. Eu am stat deoparte. A început să împrăștie strângeri de mână și zâmbete; s-a oprit, m-a privit lung și a cerut să-i fiu prezentată. Parcă o văd, avea o privire de vultur, era tunsă scurt, îmbrăcată modest și sobru, într-o rochie gri închis.

După această întâlnire, zvonurile despre legătura mea cu Dej au început să circule.

Lucrurile au devenit curând dramatice. Primeam scrisori de amenințare sau implorare din partea unor oameni greu încercați de soartă, care aveau rude în închisoare, deținuți politici, sau se aflau în nevoi și sperau că pot să-i ajut eu, intervenind pe lângă «iubitul» meu! Ce e absurd în povestea asta e că eu pe Gheorghe Gheorghiu-Dej nu l-am văzut niciodată în viața mea în carne și oase“.

O iubire, o căsătorie

Actrița s-a căsătorit la 31 mai 1954 cu Emil Prager, un celebru inginer constructor. Acesta a fost bărbatul care a iubit-o, a susținut-o în carieră și i-a rămas alături 50 de ani.

După o viață trăită în lumina reflectoarelor, Elvira Godeanu a murit pe 3 septembrie 1991 și a fost înmormântată în Cimitirul Bellu din București. În 2015 a fost reînhumată în Cimitirul Catolic din Târgu Jiu.

***

 IONEL TEODOREANU, NEFERICIT ÎN DRAGOSTE

Ionel Teodoreanu a purtat la naștere numele Ioan Hipolit Teodoreanu. S-a născut la 6 ianuarie 1897, la Iași. Tatăl lui era avocat și se numea Osvald Teodoreanu iar mama sa, Sofia Musicescu era fiica lui Gavril Musicescu, Bunicul patern era conu Alecu, magistratul Alexandru Teodoreanu. El și soția sa Elena (Elencu) vor fi eroii operelor literare Ulița Copilăriei și În Casa Bunicilor. Ionel Teodoreanu va fi și el avocat, dar nu va renunța la literatură, deși i se reproșa că nu are talent. Totuși, La Medeleni a rămas o operă literară fascinantă prin stil, dramatismul evenimentelor de acolo. Unul din frații săi a fost Păstorel, celebrul epigramist și autor de poezii satirice (Oda Sarmalei, 10 membri de partid). Un alt frate a fost Puiu, care a căzut pe frontul din Franța anului 1918.

Ionel Teodoreanu - căsătoria cu Ștefana Velisar Teodoreanu

Anul morții fratelui său, anul Marii Uniri și sfârșitului refugiului de la Iași îi facilitează cunoașterea viitoarei soții, Maria Ștefana Lupașcu. În familie i se spunea Lily, era prietenă cu fiica lui Barbu Delavrancea, marea pianistă Cella Delavrancea. Doamna Teodoreanu va avea pseudonimul de scriitoare Ștefana Velisar. Din dragoste pentru ea, până în 1920 (terminase liceul în 1918), va absolvi la excepțional Universitatea din Iași, Facultatea de Drept (face trei ani numai în doi ani), devenind magistrat. Cuplul care trăia la Iași va avea doi copii gemeni, născuți pe 3 februarie 1921, Ștefan și Osvald Cezar. Familia părinților scriitorului a trăit la două adrese din Iași, pe străzile Ștefan cel Mare și Mihail Kogălniceanu.

Ionel Teodoreanu - pasiunea pentru Nadia Cujnir Herescu

Anul 1938, considerat de mulți anul de vârf al economiei interbelice românești, îl determină pe scriitorul care a practicat mereu avocatura, să aleagă Bucureștiul. A locuit în zona Căii Călărașilor de azi, adică zona Popa Nan -Hala Traian. Frecvntând Teatrul Majestic, a văzut-o pe Nadia Cujnir Herescu, fiind fermecat de tânăra actriță. Aceasta va deveni soția aviatorului Bâzu Cantacuzino, va fugi din România și va ajunge la Hollywood. Născută în 1923, deci cu 26 ani mai tânără decât scriitorul, ea i-a ignorat total și florile și răvașele. Ionel Teodoreanu plângea deprimat încât familia și prietenii îi știau sursa nefericirii sale de bărbat aflat la criza vârstei de 40 de ani. Nadia Cujnir Herescu va trăi până în 1994, murind la 71 de ani, la 37 de ani după marele scriitor pe care-l ignorase.

Cum și-a înecat amarul

Marele scriitor și-a înecat amarul în paharul de vin, deși el, spre deosebire de Păstorel nu a băut niciodată mai mult de un șpriț, adică un pahar de vin cu sifon la cină sau la dejun. Iarna anului  1954 a fost una din cele mai geroase și bogate în zăpadă din Capitală. Naționalizarea din 1948 îl lăsase fără casă, avocatul scriitor trăind totuși în anexa casei inițiale, având podeaua de pământ bătătorit.

În ziua de 3 februarie 1954, când gemenii săi împlineau 33 de ani, el a dorit să meargă la Tribunalul București unde avea proces. Nu a găsit nicio sanie, tramvaiele nu circulau iar pe jos nu avea cum să ajungă. A decis să anunțe că  nu ajunge la proces, prin telefon. A mers la Hala Traian să cumpere mezeluri pentru aniversarea fiilor săi și, ajuns acasă a suferit un infarct miocardic. A fost îngropat cu greutate trei zile mai târziu, sicriul fiind purtat de prieteni pe brațe la capelă și la cimitir din cauza lipsei dricurilor și săniilor mortuare.

***

 

TABLOUL MONA LISA - SCURTĂ ISTORIE

Mona Lisa” sau „Gioconda” este una dintre cele mai cunoscute și mai enigmatice picturi din toate timpurile. Muza lui Leonardo Da Vinci s-a căsătorit la vârsta de 15 ani și cel mai probabil n-a bănuit că zâmbetul ei, pictat de celebrul artist, va frânge inimi și va provoca sinucideri la secole după ce ea avea să nu mai fie pe Pământ. Marele Napoleon Bonaparte s-a numărat printre cei care au adorat-o.

Cine a fost Mona Lisa

Ca să clarificăm din capul locului: Pe Mona Lisa nu o chema „Mona”. În realitate, „monna”, cuvânt scris cu doi de „n”, este un titlu de respect în limba italiană care înseamnă „doamnă”.

Acum să ne aflăm și cine a fost ea.

Muza lui Leonardo Da Vinci a fost cel mai probabil o gospodină florentină, mamă a șase copii, născută în anul 1479, adică în urmă cu aproape 550 de ani. Numele ei ar fi fost Lisa Gherardini.

Cel mai probabil, muza lui Da Vinci s-a căsătorit pe când avea doar 15 ani cu un negustor de mătase care avea dublul vârstei ei, numit Francesco del Giocondo. În Italia, celebra pictură este cunoscută sub numele de „La Gioconda”, după numele ei de căsătorie.

Nu există nicio informație despre cum a ajuns Leonardo să o picteze pe gospodina florentină, dar știm că artistul a locuit la doar „câțiva pași” de casa bunicilor lui Gherardini și că tatăl lui Da Vinci făcea afaceri cu soțul acesteia.

De asemenea, este cunoscut faptul că Leonardo Da Vinci a pictat celebrul portret în anul 1503, moment în care Gherardini avea 24 de ani și era deja mamă a cinci copii.

Ca să îi reușească „Mona Lisa”, Leonardo Da Vinci a studiat cadavre

Mai este o certitudine referitoare la „Gioconda”: Faptul că portretul este o capodoperă absolută. Nicio pânză nu mai cunoscuse vreodată o asemenea măiestrie. Leonardo Da Vinci reușise să împletească arta cu știința.

Artistul ajunsese chiar să frecventeze morga locală, pentru a putea schița cadavrele în scopul de a învăța complexitatea anatomiei umane.

„Disecând cadavre, izolase mușchii care curbează un deget sau desenase buzele într-un zâmbet. Tot ceea ce putea oferi știința secolului al XVI-lea îi ascuțea ochiul și îi ghida mâna”, a scris jurnalista Dianne Hales în cartea „Mona Lisa”.

Ea a precizat că Leonardo Da Vinci avea să studieze cadavre pe tot parcursul carierei sale, oprindu-se doar atunci când însuși Papa Leon al X-lea i-a cerut să înceteze, după ce a aflat că artistul jupuise trei cadavre.

„Leonardo a vrut să portretizeze viața psihologică complexă a unei persoane reale. Este posibil să fi vrut să vadă pe chipul ei jocul diferitelor sentimente și răspunsuri la diferiți stimuli.

Emoțiile, inteligența, inteligența și spiritul evident pe care le-a surprins sunt ceea ce face ca fața Lisei să fie atât de vie și atât de fascinantă pentru noi”, a spus monseniorul Timothy Verdon, profesor de artă la Florența prin intermediul Universității Stanford, care a fost citat de Dianne Hales.

Nu există date concrete cu privire la momentul în care pictura a fost finalizată, deși este clar că Leonardo Da Vinci a lucrat la ea timp de mulți ani, atât la Florența, cât și la Roma, revizuind continuu și adăugând tușe din ce în ce mai fine, pe măsură ce îndemânarea sa se potrivea cu viziunea pe care o avea.

Tabloul, expus mai întâi într-o baie

Leonardo a murit în 1519 și a lăsat pictura unui prieten. Regele francez Francisc I l-a cumpărat la scurt timp după aceea pentru „o sumă uluitoare, de aproximativ 12.000 de franci, echivalentul a aproape 10 milioane de dolari în prezent.

Regele a atârnat tabloul, pe care francezii l-au numit „La Joconde”, în „apartamentul său de baie cu șase camere”, unde zeci de ani de apropiere de aburi l-au deteriorat. Un restaurator olandez, în încercarea de a o repara, a aplicat un strat gros de lac ca i-a întunecat definitiv culorile.

„Mona Lisa” a fost plimbată de către regalitatea franceză – unii dintre ei au adorat-o, altora nu le-ar fi putut păsa mai puțin – iar la sfârșitul anilor 1700 a ajuns la curtea regelui Ludovic al XVI-lea și a reginei Maria Antoaneta.

Napoleon, printre admiratorii Giocondei

După Revoluția Franceză, poporul francez a intrat în posesia tuturor operelor de artă din palatele regale, dar trei ani mai târziu Napoleon Bonaparte a cerut ca tabloul, pe care îl numea „Madame Lisa”, să fie adus în dormitorul său.

Mai târziu, Napoleon Bonaparte avea să se îndrăgostească de o tânără italiană care semăna remarcabil cu Mona Lisa. Această femeie s-a dovedit a fi Teresa Guadagni, o descendentă a lui Gherardini.

Tabloul a fost trimis la Muzeul Luvru în anul 1815 – prima dată când „Mona Lisa” a fost disponibilă pentru a fi văzută de public. În deceniile următoare, s-au răspândit copii ale tabloului în toată Europa exact când lumea se îndrăgostea de romantismul Parisului, iar Gioconda a ajuns să fie văzută ca un obiect de fascinație romantică.

„Pentru romanticii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, chipul Lisei a devenit chipul care a lansat o mie de fantezii. Admiratorii care aduceau flori, poezii și note pasionale urcau pe scările mari ale Luvrului pentru a se uita în ochii ei limpezi și arzători. Eseiștii au agonizat în legătură cu femeia fatală a lui Leonardo – era Madonna sau femeie ușoară? Mamă sau ispititoare?”, scrie Hales.

Mona Lisa, furată din Muzeul Luvru

„Mona Lisa” a avut parte de un secol liniștit până la 22 august 1911, când a dispărut de la Luvru. Furtul a fost o știre internațională uriașă, a cărei acoperire a prezentat tabloul pentru mulți pentru prima dată. Între timp, parizienii au jelit ca și cum ar fi pierdut o persoană dragă, făcând coadă pentru a vedea spațiul gol unde fusese pictura.

Când un poet pe nume Guillaume Apollinaire a fost arestat ca suspect, prietenul său Pablo Picasso a fost chemat pentru interogatoriu.

„Mona Lisa” a fost recuperată, în stare aproape perfectă, doi ani mai târziu. Hoțul a fost un italian pe nume Vincenzo Peruggia, un meșter la Luvru care, după cum s-a dovedit, a smuls cu grijă tabloul „din rama pe care ajutase la construirea ei”.

La început a susținut că a făcut acest lucru pentru a returna tabloul în casa sa strămoșească din Italia, dar în instanță au apărut alte motive: „Am căzut victimă a zâmbetului ei. M-am îndrăgostit de ea”, a declarat el în fața instanței.

Tabloul a fost dus într-un scurt tur al Italiei, apoi s-a întors în Franța, unde „Mona Lisa” a devenit nu doar o operă de artă, ci și o sursă de inspirație pentru modă – femeile se dădeau cu pudră galbenă pentru a semăna cu ea.

Doi bărbați s-au sinucis pentru „Mona Lisa”

Portretul devenit atât de iubit și de influent a fost ascuns în case sigure pe toată durata celui de-Al Doilea Război Mondial. Cei care doresc să afle despre puterea și semnificația marii doamne nu trebuie decât să se uite la povestea artistului Luc Maspero din secolul al XIX-lea.

Din ce în ce mai captivat de tablou de-a lungul timpului, dragostea a ajuns la obsesie, astfel încât, în 1852, nu a mai putut suporta mai mult. În acel an, Maspero s-a aruncat de la fereastra de la etajul patru al hotelului său din Paris, lăsând un bilet pe care scria: „De ani de zile mă lupt cu disperare cu zâmbetul ei. Prefer să mor”.

Artistul n-a fost singurul căruia zâmbetul Giocondei i-a adus moartea. În anul 1910, un bărbat s-a împușcat mortal în fața tabloului.

***

 Wolfgang Amadeus Mozart, compozitor prolific, autorul unei succesiuni fabuloase de opere, concerte, simfonii, muzică de cameră, sonate, marcate de emoții și texturi sofisticate – care au modelat, de o manieră profundă, muzica clasică, s-a aliniat, totodată, unei varietăți de locuri și de patroni europeni.

Născut pe 27 ianuarie 1756 (Leopold, tatăl, compozitor de succes, violonist și maestru-asistent la curtea din Salzburg, și-a dedicat mare parte din timp educației muzicale a copiilor săi), în Salzburg (ar fi locul de naștere al unuia dintre cei mai talentați și prodigioși compozitori muzicali din toate timpurile), muzicianul capabil să cânte (în public, începând cu vârsta de 6 ani) la mai multe instrumente, trăia în Europa Centrală a mijlocului secolului al XVIII-lea (rămășițele Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană se transfigurau în mici principate)...

Într-o perioadă, Mozart a avut ocazia să îmbrățișeze mai multe genuri muzicale, compunând simfonii, cvartete de coarde, sonate, serenade, câteva opere. A dezvoltat o pasiune efemeră pentru concertele de vioară. În 1776, și-a îndreptat eforturile către concertele de pian (culminând, la începutul anului 1777, cu Concertul de pian numărul 9 în E flat major). În 1779, în Salzburg, Wolfgang Amadeus Mozart a demonstrat că poate compune și lucrări bisericești, inclusiv Liturghia Încoronării. În martie același an, a fost chemat (și primit cu răceală), la Viena, de arhiepiscopul von Colloredo. La cumpăna anilor 1782-1783, Wolfgang Amadeus Mozart a devenit încântat de opera lui Johannes Sebastian Bach și George Frederic Handel (ceea ce a dus la mai multe compoziții în stil baroc, a influențat o mare parte dintre compozițiile de mai târziu). Din 1782 până în 1785, Wolfgang Amadeus Mozart și-a împărțit timpul între concerte avându-l ca solist (3-4 concerte de pian în fiecare sezon). Anul 1784 s-a dovedit cel mai prolific din viața sa concertistică (pe durata a cinci săptămâni, Mozart a apărut în 22 de concerte, inclusiv cinci pe care le-a produs și interpretat ca solist). La mijlocul anilor 1780, stilul de viață extravagant al lui Wolfgang și Constanze Mozart începea să-și pună amprenta (în ciuda succesului său ca pianist și compozitor, geniul nu era ocolit de dificultăți financiare grave; s-a asociat cu aristocrați din Europa și a considerat că ar trebui să trăiască ca unul dintre ei); a considerat că cea mai bună modalitate de a obține un venit mai stabil și mai profitabil ar fi prin numire; totuși, acest lucru nu ar fi ușor de adaptat preferințelor muzicale ale curții aplecate față de compozitorii italieni și de influența Kapellmeister Antonio Salieri; decenii după moartea lui Mozart, s-au răspândit zvonuri că Salieri l-a otrăvit; nu avem nicio bază pentru speculație; deși ambii compozitori erau, adesea, în dispută pentru aceeași slujbă și pentru atenție publică, mai nimic nu indică faptul că relația lor ar fi degenerat dincolo de o rivalitate profesională tipică; și-au admirat munca și, la un moment dat, au colaborat la o cantată pentru voce și pian)...

În decembrie 1787, împăratul Iosif al II-lea l-a numit pe Wolfgang Amadeus Mozart drept „compozitorul său de cameră”. Spre sfârșitul anilor 1780, starea materială a început să se agraveze; venitul i se micșora; Austria era în război; scăzuse și capacitatea aristocrației de a sprijini artele; la jumătatea anului 1788, Mozart și-a mutat familia din centrul Vienei în suburbia Alsergrund, pentru ceea ce părea a fi o modalitate de reducere a costurilor de viață (a început să împrumute bani de la prieteni, deși a fost aproape întotdeauna capabil să ramburseze prompt atunci când i-a venit la îndemână un comision sau un concert). În acest timp, a scris ultimele sale trei simfonii și ultima dintre cele trei opere din Da Ponte, Cosi Fan Tutte (care a avut premiera în 1790)...

Între 1790-1791, a trecut printr-o perioadă de mare productivitate muzicală și de vindecare personală. Flautul fermecat, una dintre cele mai admirate opere ale sale, concertul final pentru pian, Concertul pentru clarinet în A major și Requiemul neterminat, au fost scrise atunci; Mozart a reușit să reînvie o mare parte din notorietatea sa publică, prin spectacole repetate ale lucrărilor sale. Situația sa financiară a început să se îmbunătățească, patronii înstăriți (unguri și olandezi) au promis recompense anuale în schimbul compozițiilor ocazionale (din această transformare benefică de atitudine și de comportament, Mozart a fost în măsură să-și achite multe datorii)...

Cu toate acestea, atât sănătatea mentală cât și cea fizică a lui Wolfgang Amadeus Mozart se deteriorau. În septembrie 1791, a fost la Praga pentru premiera operei La Clemenza di Tito, pe care trebuia să o producă pentru încoronarea lui Leopold al II-lea (ca rege al Boemiei). Mozart și-a revenit pentru a conduce premiera, de la Praga, a Flautului Fermecat, dar s-a adâncit în boală (luna noiembrie). Constanze și sora ei, Sophie, au venit pentru a-l ajuta, dar Mozart a fost preocupat mental de terminarea Requiem-ului, iar eforturile lor s-au dovedit a fi în zadar…

Wolfgang Amadeus Mozart a murit la 5 decembrie 1791, pe când împlinise 35 de ani. Cauza morții este incertă, din cauza limitărilor diagnosticului postmortem; oficial, febra miliară severă, referindu-se la o erupție cutanată care arată ca semințele de mei; de atunci, au circulat multe ipoteze cu privire la moartea lui Mozart; unii au atribuit-o febrei reumatice, o boală de care a suferit, în mod repetat, de-a lungul vieții; nu l-a jelit nimeni, trupul i-a fost aruncat într-un mormânt comun; ambele acțiuni vizau obiceiul vienez din acea vreme/numai aristocrații și nobilimea se bucurau de doliu public și erau îngropați în morminte marcate...

Cu toate acestea, concertele sale memoriale la Viena și Praga au atras atenția. Pe de altă parte, Constanze a vândut multe dintre manuscrisele sale nepublicate pentru a plăti datoriile mari ale familiei (obținea o pensie de la împărat și a organizat mai multe concerte memoriale profitabile în onoarea lui Mozart; a reușit să obțină o anumită securitate financiară pentru ea însăși și să-i permită să își trimită copiii la școli private)...

.

Când ne referim la o vârstă fragedă, ascensiunea istorică către faimă și împlinire profesională pare că este reminiscența artiștilor muzicali contemporani (a căror ascensiune s-a arătat prea curând). În momentul trecerii sale la veșnicie, Mozart era considerat unul dintre cei mai mari compozitori din toate timpurile. Muzica sa, o expresie îndrăzneață, de multe ori complexă și disonantă, a necesitat măiestrie tehnică din partea muzicienilor care au interpretat-o. Lucrările sale au rămas populare pe tot parcursul secolului al XIX-lea, întrucât biografii l-au privit pozitiv, iar muzica s-a bucurat de spectacole constante și de redări ale altor muzicieni. Opera sa a influențat mulți compozitori, îndeosebi pe Beethoven. Alături de Joseph Haydn, prietenul său, Mozart a conceput și perfecționat formele mărețe de simfonie, operă, ansamblu de coarde și concerte (acestea au marcat perioada clasică). În special compozițiile muzicale scrise pentru soliști, cor și orchestră, pe textul unui libret dramatic, prezintă o perspectivă psihologică neobișnuită, unică pentru muzica de la acea vreme și continuă să exercite o fascinație specială.

text: Nicolae Tomescu