$$$

 Ieri, un elev de șapte ani mi-a spus că sunt „nimic”. Așa a început ultima mea zi de lucru la școală. Nici urmă de zâmbet sau de aroganță — doar un glas indiferent, ca și cum ar fi comentat vremea: „Nu știți să faceți TikTok. Mama zice că oameni atât de bătrâni ca dumneavoastră ar trebui deja să fie la pensie.” Am zâmbit, fiindcă de mult m-am obișnuit să nu las asemenea vorbe să mă doboare. Și totuși, undeva în piept ceva a înțepat ușor.

Mă numesc doamna Carter. Am predat la clasa întâi într-un orășel de lângă Columbus, statul Ohio, timp de treizeci și șase de ani. Astăzi mi-am strâns pentru ultima oară lucrurile din sala mea de clasă. Când am început, la sfârșitul anilor ’80, meseria de dascăl era un adevărat legământ, o datorie aproape sacră. Profesorii erau respectați, uneori chiar admirați. Câștigam puțin, dar aveam parte de prețuire, iar asta acoperea toate lipsurile. Părinții aduceau prăjituri de casă la ședințe, copiii ofereau felicitări stângace, pline de greșeli, dar sincere. Iar când cineva citea pentru întâia oară o propoziție întreagă, sufletul unui învățător se umplea de o bucurie pe care nicio leafă nu o poate cumpăra.

Dar totul s-a schimbat. Încet, aproape pe nesimțite, an după an. Și într-o zi m-am trezit cu gândul că nu-mi mai recunosc profesia. Nu e vorba doar de tablete și de tablă interactivă. E vorba de epuizare. De pierderea respectului. De singurătate. Altădată, serile le petreceam decupând mere de hârtie pentru panoul clasei; acum trebuie să raportez fiecare incident într-o aplicație specială — în caz că părinții hotărăsc să dea școala în judecată.

Am fost umilită chiar în fața copiilor. Nu de ei, ci de părinți. Unul mi-a spus odată: „Nu știți să vă purtați cu copiii. Am văzut un video de la ora dumneavoastră pe telefonul fiului meu.” Mă filmase în timp ce încercam să liniștesc un elev care avea un episod de criză. Nimeni nu m-a întrebat ce simt.

Nici copiii nu mai sunt la fel. Și nu e vina lor. Cresc într-o lume prea grăbită, prea zgomotoasă, prea ruptă de firesc. Vin la școală nedormiți, copleșiți de ecrane; unii furioși, alții speriați. Mulți nu știu să țină un creion, să aștepte rândul lor sau chiar să spună „te rog”. Iar de la noi se așteaptă să rezolvăm totul în șase ore.

Odinioară, clasa mea era un mic refugiu. Aveam un colț de lectură cu perne moi, cântam împreună în fiecare dimineață, învățam bunătatea înainte de tabla înmulțirii. Acum mi se cer doar „rezultate”, „date” și „indicatori măsurabili”. Valoarea mea se judecă după cât de precis pot șase-șapte copii să încercuiască niște buline la un test din martie.

Și totuși am rămas. Fiindcă întotdeauna existau acele clipe aproape sfinte: copilul care mi-a șoptit „sunteți ca bunica mea, mi-ar plăcea să locuiesc la dumneavoastră”, altul care a lăsat un bilețel: „cu dumneavoastră mă simt în siguranță”. Sau băiatul tăcut care, în sfârșit, a spus cu mândrie: „Am citit singur.” Astfel de momente erau colacii de salvare ce mă țineau la suprafață.

Dar anul acesta ceva s-a frânt în mine definitiv. Agresiunea a crescut. Un copil a azvârlit un scaun, altul m-a amenințat că „aduce ceva de acasă”. Telefonul clasei a devenit o linie fierbinte de criză. Psihologul a plecat încă din octombrie, iar lista de înlocuitori s-a epuizat în noiembrie. Epuizarea plutea în aer ca o ceață grea. Iar eu am început să mă simt inutilă, interschimbabilă, o piesă de prisos într-o lume în care căldura omenească nu mai are preț.

Astăzi am desprins de pe pereți ultimele desene, îngălbenite de timp. Am găsit o cutie cu felicitări din 1995: un copil scrisese „mulțumesc că m-ați iubit chiar și când eram neascultător”. Am plâns, fiindcă atunci a fi profesor însemna cu adevărat ceva. Iar acum pare o profesie pentru care trebuie să-ți ceri scuze.

Nu au fost ceremonii, nici discursuri. Doar o strângere de mână seacă din partea noului director, care m-a numit „memă” și a continuat să-și privească telefonul. Am lăsat în școală cutia cu abțibilduri, balansoarul și ultimele fărâme de răbdare. Dar am luat cu mine ceea ce conta cu adevărat — amintirea fiecărui copil care, măcar o dată, m-a privit cu încredere sau ușurare. Asta îmi aparține și nimeni nu mi-o poate lua.

Ce va fi mai departe — nu știu. Poate voi face voluntariat la bibliotecă. Poate voi învăța să coc pâine. Sau poate voi sta pe pridvor cu o ceașcă de ceai, rememorând o lume care altădată era mai blândă. Mi-e dor de vremurile în care profesorii erau priviți ca parteneri, nu ca ținte ale frustrării. Când școala și familia lucrau împreună. Când educația era despre formare, nu doar despre note.

Noi nu făceam această muncă pentru vacanțele de vară. O făceam pentru copilul care și-a legat șireturile pentru prima oară. Pentru cel care a zâmbit după săptămâni de tăcere. Pentru cei care aveau nevoie de noi într-un fel pe care niciun test nu-l poate măsura.

Așa că, dacă întâlniți un profesor — actual sau trecut — mulțumiți-i. Priviți-l în ochi. Spuneți-i un cuvânt bun. Pentru că într-o lume care aleargă prea repede, ei au rămas. Într-un sistem care se destrăma, ei au rezistat. Într-o societate care i-a uitat, ei au păstrat în inimă fiecare copil.

       Marcus de seară