$$_

 Apa din fântâna satului Costești se colorează roșu în fiecare an pe 23 aprilie, dar bătrânii interzic să bei din ea în ziua aia – nu din superstiție, ci dintr-un motiv pe care l-am aflat când am încălcat interdicția.

Eram în vacanță la bunici, cercetând pentru un articol despre tradiții locale. Satul părea blocat în timp – același drum de pământ, aceleași case cu pridvor, aceeași fântână din centru.

— De Sfântul Gheorghe nu bem apă de-aici, m-a avertizat baba Floarea. Aducem de la izvorul din pădure.

— De ce? E contaminată?

— E amintire. Și amintirile uneori otrăvesc mai rău ca chimicalele.

Pe 23 aprilie, curiozitatea m-a învins. La răsărit, am mers la fântână. Apa era într-adevăr roșiatică. Am băut o înghițitură.

Imediat, imaginile au început. Nu halucinații – amintiri care nu erau ale mele.

Un sat în flăcări. Oameni fugind. Soldați împușcând. O fată tânără aruncându-se în fântână cu un copil în brațe.

M-am prăbușit. Când m-am trezit, baba Floarea era deasupra mea cu busuioc și apă sfinţită.

— Ai băut, nu-i așa? Proasto.

— Ce... ce era aia?

— 23 aprilie 1944. Trupele în retragere au vrut să otrăvească fântâna. Maria, fata primarului, s-a aruncat înăuntru să-i oprească. Cu copilul ei de doi ani. Apa s-a făcut roșie de sânge.

— Dar asta a fost acum optzeci de ani!

— Pământul ține minte. Apa ține minte. În fiecare an, de ziua aia, mineralele din pământ colorează apa. Și cine bea, vede.

— Vede ce s-a întâmplat?

— Vede prin ochii Mariei. Ultimele clipe. Alegerea – să lase satul să moară otrăvit sau să moară ea salvându-l.

M-am ridicat tremurând.

— De unde știți?

— Pentru că în fiecare an, un prost ca tine bea. Și vede. Și înțelege de ce unele tradiții există.

— Dar e doar coincidență. Mineralele...

Baba Floarea m-a dus în cimitir. La un mormânt îngrijit, cu flori proaspete.

— Maria Ionescu. 1920-1944. Elena Ionescu. 1942-1944.

— Copilul...

— Fiica ei. Elena. Bunica mea.

— Dar ați spus că a murit.

— A murit. Dar nu atunci. Maria a sărit cu un copil mort în brațe. Elena murise cu o zi înainte, de scarlatină. Maria nu suporta să o îngroape. Când a văzut soldații cu otrava, a văzut o șansă.

— Să moară împreună.

— Să salveze satul și să fie cu copilul ei. Doi morți pentru o sută de vii.

Mi-a arătat o poză veche. Maria, tânără, frumoasă, ținând un bebeluș.

— De unde aveți poza?

— De la Anton. Soțul Mariei. Tatăl Elenei. Bunicul meu. A supraviețuit războiului și s-a recăsătorit. A avut alți copii. Dar în fiecare an, pe 23 aprilie, stătea lângă fântână și plângea.

— El a văzut-o sărind?

— Nu. Era pe front. Dar simțea. Spunea că în ziua aia visează cum Maria îi șoptește: „Am salvat apa. Am salvat satul. Sunt cu Elena acum."

Am stat în sat încă o săptămână. Am vorbit cu bătrânii. Toți știau povestea. Toți respectau interdicția.

— E superstiție, zicea primarul nou venit. Ar trebui analizată apa, curățată fântâna.

— Analizați-o, a spus baba Floarea. Dar pe 23 aprilie. Și beți prima înghițitură dumneavoastră.

Primarul a râs, dar nu a analizat niciodată apa.

Pe 22 aprilie, tot satul face o procesiune. Duc flori la mormântul Mariei și Elenei. Mulțumesc pentru apă curată. Pentru sacrificiu.

Pe 23, nimeni nu se apropie de fântână. Doar câte un necunoscător, din când în când.

Care bea. Și vede. Și înțelege.

Am scris articolul despre tradiții locale. Am menționat fântâna din Costești și interdicția. Nu am menționat de ce.

Unele adevăruri sunt prea grele pentru print. Sunt pentru cei care îndrăznesc să bea din apa roșie și să vadă prin ochii unei mame care alege să moară cu copilul ei mort în brațe pentru a salva un sat întreg.

În fiecare an, pe 23 aprilie, închid ochii și o văd pe Maria. Căzând în întuneric cu Elena. Șoptind: „Acum suntem împreună. Și apa e curată."