$$$

 Cenușa de lemn – săpunul natural al trecutului și aliatul curățeniei la țară.

În vremurile de demult, când produsele chimice de curățenie nu existau, iar viața cotidiană se baza pe resurse strict naturale, cenușa de lemn era unul dintre cele mai importante ingrediente în gospodăriile rurale. Departe de a fi doar un reziduu al focului, cenușa era privită ca un material cu multiple întrebuințări practice, iar una dintre cele mai valoroase era rolul său în igienă. Gospodinele o foloseau ca pe un săpun natural, eficient și ecologic, cu care curățau rufele, vasele de bucătărie și alte obiecte casnice, fără a lăsa urme toxice sau mirosuri neplăcute.

Puterea curățitoare a cenușei de lemn se datorează conținutului său chimic: în special hidroxidului de potasiu, o substanță obținută prin dizolvarea cenușei în apă și filtrarea soluției rezultate. Această soluție alcalină era cunoscută în mod tradițional sub numele de leșie. Leșia era preparată printr-un proces simplu, dar migălos: cenușa fină, cernută atent, era așezată într-un vas de lut sau lemn cu fund perforat, peste care se turna apă fierbinte. Lichidul care se scurgea – bogat în compuși alcalini – era colectat și folosit fie ca atare, fie combinat cu grăsimi animale sau vegetale pentru a produce săpun de casă.

În gospodăriile de altădată, în special în zonele de munte și de deal, unde lemnul era principala sursă de combustibil, oamenii au observat că nu orice cenușă era la fel de eficientă. Experiența i-a învățat că cea mai bună leșie se obține din cenușa de fag, datorită conținutului ridicat de potasiu al acestui lemn. Lemnul de fag, des și bogat în săruri minerale, genera o cenușă fină, omogenă, de culoare deschisă, care dizolvată în apă oferea o concentrație optimă de substanțe active. Acest tip de leșie era atât de apreciat încât, în unele regiuni, cenușa de fag devenise o marfă de schimb, folosită pentru troc sau dăruită ca resursă valoroasă între vecini.

Rufele erau spălate în mod tradițional în băi mari din lemn sau piatră, unde se turna leșia fierbinte peste textile. După ce hainele erau bine înmuiate, erau lăsate să stea timp de câteva ore sau peste noapte, apoi frecate manual sau cu ajutorul unor bâte de lemn (cunoscute ca „pive”) și clătite în apă curată din râu sau fântână. În mod remarcabil, acest procedeu natural nu doar că îndepărta murdăria, dar dezinfecta rufele, îndepărtând microbii și mirosurile, fără a irita pielea – fapt esențial într-o epocă în care sensibilitățile cutanate nu erau bine înțelese, dar erau resimțite acut.

Pe lângă utilizarea în curățenie, cenușa de lemn avea un loc stabil în gospodărie: era folosită pentru fabricarea săpunului, pentru conservarea alimentelor, tratarea solului în grădină (grație efectului de neutralizare a acidității) și chiar ca remediu popular pentru anumite afecțiuni. Astfel, cenușa nu era văzută ca un reziduu lipsit de valoare, ci ca o resursă versatilă, reutilizabilă, parte dintr-un ciclu firesc al vieții gospodărești. Oamenii de la sat știau să recupereze, să refolosească și să respecte darurile simple ale naturii, iar cenușa de lemn era un exemplu perfect al acestei mentalități sustenabile.

Astăzi, în ciuda apariției detergenților industriali și a produselor de curățenie moderne, interesul pentru soluțiile tradiționale revine în rândul celor preocupați de viața ecologică și rețetele zero-deșeu. Cenușa de lemn este redescoperită în gospodării permaculturale, în ateliere de săpun artizanal sau în comunități rurale care își doresc să păstreze și să transmită meșteșuguri uitate. În acest context, vechea leșie obținută din cenușă de fag devine nu doar un simbol al simplității, ci și un model de curățenie curată – fără chimicale, fără ambalaje, doar cu apă, lemn și priceperea celor care știu să transforme focul în purificare.