$$_

 

Doar 2% dintre oamenii de pe glob au ochii verzi, ceea ce îi face să aibă cea mai rară culoare de ochi din lume — mult mai puțin întâlnită decât ochii albaștri sau căprui.

Această nuanță aparte nu este dată de un pigment verde propriu-zis, ci de o cantitate foarte mică de melanină în iris și de felul în care lumina se dispersează și se reflectă, generând tonuri de verde, auriu și uneori gri.

Prin urmare, dacă te numeri printre acel mic procent, porți în privire o adevărată excepție a naturii.

Sursa: Pagina Revistă

Atlas Geografic ...

$$_

 Singura pasăre care îndrăznește să atace un vultur este cioara. Și totuși, vulturul nu răspunde niciodată. Iată de ce:

Cioara este singura pasăre suficient de obraznică încât să se așeze pe spatele vulturului și să-l ciugulească de ceafă. Iar vulturul… rămâne senin.

Vulturul nu-și irosește aripile. Nu se luptă. Nu-și consumă puterea în zadar. Face un singur lucru: se înalță.

Cu cât vulturul urcă mai sus, cu atât aerul devine mai rarefiat. Iar cioara? Nu poate îndura asemenea înălțimi.

În cele din urmă, cioara se sufocă. Își pierde vlaga… și cade. Nu pentru că vulturul ar fi atacat-o, ci pentru că vulturul s-a ridicat.

Așadar, lasă ciorile să croncăne. Lasă-le să ciugulească. Nu răspunde. Zboară mai sus. Nu te pot însoți la nesfârșit. Creșterea ta le va înăbuși zgomotul. Nu te certa. Înălță-te.

      Marcus de seară

$$_

 1. *Dacă vine muntele la tine, iar tu nu eşti*

 *Mahomed...*

*FUGI !!!!.... este alunecare de teren* .

2. *Avionul dacă nu zboară-pică* , 

 *secretara dacă nu pică-zboară!* 

3. *Pescarul vinde pește, iar Peştele vinde femei* ...

4. *Cu cine se învecinează RUSIA ?* 

Cu cine vrea ea,... deocamdata!

5. *Femeia nu-i inferioară bărbatului, superioară nu-i, iar de egalitate nici nu poate fi vorba* !

6. *Psihoza siamezului: Fratele său este vitreg* !

7. *Numai în limba română cuvântul HOŢ are şi sens de dezmierdare, sau laudă.* 

8. *La broaşte, ca şi la dame, contează doar picioarele...* 

9. *Fetele de azi vor fi mamele de mâine, dacă nu-s atente !!!!!* 

10. *Mulţi se căsătoresc pentru a avea o plăcere atunci când ies din casă* .

11. *Un cap ridicat la putere devine, pătrat* !

12. *De la Cernobîl îţi cad dinţii?* 

     - *Da, dacă nu-ţi ţii gura!* 

13. *Clasificarea bărbaţilor* : 

oameni și căsătoriţi.

14. *Căsătoria este o LOTERIE?* 

      - NU !

la LOTO se mai și cîştigă!

15. *Dacă soţia mea merge în pădure cu un alt bărbat, i se poate întîmpla ceva?* 

- Atât timp cât merge, NU!

16. *Am venit să cer mâna fiicei dvs.!* 

    - Cea mare, sau cea mică?

    - Cum, nu le are la fel?

17. *Iubita mea, spune 2 cuvinte care să ne lege pe vecie!* 

     - Sunt însărcinată!

18. *La un cozonac, unii mănâncă stafidele, alţii doar rahatul!* 

19. *Lumea este împărţită în 2 sisteme:*

capitalist şi ... nervos !

20. *Căsătoria este principala cauză a divorţului.* 

21. *Dilema lu' GHEO: Cum pot fi UDEMERIŞTII mereu RADICALI*,

când ei sunt ridicaţi mereu la PUTERE!

22. *Românii pendulează între sentimentul fuduliei istorice şi ŢÂFNĂ* . 

Asta înseamnă că li se ... pendulează ...

23. La restaurant:

- *D-nă chelneriţă, aveţi picioare de broască?*

- Nu, d-le, aşa merg eu mai săltăreţ!

24. - *D-nă, în acest restaurant serviţi şi mormoloci?* 

      - Servim pe oricine!

25. *Cele mai ţepene femei se găsesc la...morgă!* 

26. *Unul a căzut de la etajul 10.*

 După un timp a căzut şi un smoc de păr. 

Folosea o loţiune pentru întârzierea căderii a părului!

28. *Dragostea a fost inventată de scoțieni, pentru a nu plăti!* 

29. *Bade, s-au făcut merele în Ardeal?* 

 - Alea mari - da, dar alea mici - nu!

30. - *Dragul meu soţ, tu ai prefera o soţie frumoasă, sau una inteligentă?* 

- Nici una, nici alta, eu te prefer pe tine!

31. *Femeile infidele* au regrete, *dar tot cele fidele* regretă mai mult! 

32. *Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare* .

33. *Oamenii sunt ca vinurile: cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni, fie se transformă în oţet.* 

 34. *Nu este important să câştigi...* Este important să-l faci pe celălalt să piardă în favoarea ta.

35. *Când cineva te enervează ai nevoie de

 *42 de muşchi* ca să te încrunţi la el, 

 *da' ai nevoie doar de 4* ca să întinzi mâna şi să-i dai una peste ochi!

36. *Nimeni nu e destul de inteligent ca să poată convinge pe un prost că e prost.* 

🧠

 *MOTTO*

       

 *Niciodată în viaţă n-am învăţat ceva de la o persoană* 

 *care a fost de acord cu mine.*

$$$

 S-a întâmplat în 11 ianuarie1600: La această dată, împăratul Rudolf al II–lea primea solia lui Mihai Viteazul, solie condusă de banul Mihalcea şi Stoica vistiernicul și care cerea recunoașterea domnului român ca principe al Transilvaniei. Mihai Viteazul, prin cuceririle lui şi interesele de care era legat, a jucat un rol european şi a fost pus în faţa unor probleme de diplomaţie, pe care nu le cunoscuseră înaintaşii lui, ce trimiteau cel mult solii cu daruri pentru treburi uşor de rezolvat. Complicata ţesătură de rivalităţi între Turcia, Polonia şi Imperiu, în special problema Ardealului, cerea lui Mihai tratări delicate şi îndemânatice, căci altfel era ameninţat să piardă pe această cale ceea ce dobândise cu armele. Dar ţările române nu aveau oameni pregătiţi pentru aşa ceva, foarte puţini erau cei ce cunoşteau măcar limbile din Apus, dar nici pe departe nu erau obişnuiţi cu eticheta curţilor şi cu politica europeană. Mihai a întrebuinţat deci diplomaţi improvizaţi, câţiva boieri care ştiau limbi străine şi străini, care nu s-au dovedit însă oameni de încredere. Dintre boieri au fost folosiţi pentru aceasta mai ales fraţii Buzeşti.

Din pricina lipsei de cunoştinţe şi experienţe a boierilor, Mihai a întrebuinţat ca diplomaţi şi străini, dar şi aceştia culeşi la întâmplare, sasul Schonkebonk din Sibiu, raguzanul Marco şi armeanul Petre Grigorovici. Cel mai însemnat şi talentat dintre aceștia a fost cel din urmă. Acesta, originar din Liov, era de meserie pictor de icoane, dar comandase şi oşteni în incursiunile lui Mihai în Bulgaria. Ca diplomat în slujba lui, îl întâlnim întâi în misiunea trimisă de domn în Polonia, în august 1595. Mai târziu, acesta a fost trimis la Kiev la ducele Constantin, apoi la arhiducele Maximilian în 1598 şi după cucerirea Ardealului a fost trimis chiar la curtea împăratului. Pe de altă parte, banul Mihalcea îl învinuia că nu e credincios şi e mai supus împăratului decât lui Mihai. Mai târziu, îl aflăm în slujba lui Basta, care-l luase prizonier la Mirăslău, iar după moartea lui Mihai, rămâne pe lângă împărat, care-l foloseşte în legăturile sale cu ţările române. La 1616, într-o ultimă solie spre Orient, e ucis în Moldova şi regele Poloniei se grăbeşte să poruncească sechestrarea averii lui din Liov. La deschiderea lăzilor lui din casa Bogdanovici din Liov, cu toată opunerea surorii lui, Roza Ivanişova, se găseşte privilegiul pe pergament cu pecete pentru înnobilarea lui şi a fratelui său Iosif, dat de împărat şi acte privitoare la Mihai rămase la solul său: „privilegiul pentru domnia Ţării Româneşti dat de Sigismund Bathory lui Mihai Viteazul, acte semnate de cardinalul Andrei Bathory, scrisori ale împăratului Rudolf către Nestor Ureche vornicul şi Constantin Movilă, actul tratativelor între împărat şi Mihai Viteazul, al doamnei Elisabieta Movilă cu Giurgi paşa etc”. Ştefan Schmidt, agentul imperial în Polonia, protestează zadarnic împotriva luării acestor acte secrete de către rege, mai ales că între ele se aflau şi chitanţele uriaşelor sume datorate de împărat armeanului (22.913 zloţi) pe care le reclama nepotul mortului, Cristofor. Vorba de peste oceanul de-i zice Artlantic:„ Follow the money”!

Petre Armeanul a scris cronica lui Mihai Viteazul, poate cu scopul de a lămuri curţile străine asupra faptelor stăpânului său. Se pare că aceasta cronică pierdută a fost întrebuinţată de ungurul Szamosközy în cronica lui, în care introduce lungi şi interesante extrase despre Mihai din lucrarea armeanului. Memoriul trimis de Mihai în 1601 ducelui de Toscana despre faptele lui, o adevărată autobiografie, are pasaje ce coincid exact şi ca formă cu extrasele lui Szamosközy, ceea ce poate fi o dovadă că memoriul a fost redactat tot pe temeiul cronicii lui Petre Armeanul. Păcat însă că acest om mai învăţat decât ceilalţi diplomaţi ai domnului, nu a fost credincios până la urmă lui Mihai. Scăderea aceasta în acţiunea lui Mihai, lipsa unei diplomaţii, a avut şi ea o parte la căderea rapidă a viteazului domn.

Cucerirea Ardealului fusese fapta lui Mihai, se datora bărbăţiei şi priceperii lui militare, el înţelegea că a luptat ca un principe creştin pentru creştinătate.Dar alţii nu socoteau la fel; Mihai era pentru ei numai instrumentul lor, un instrument plătit şi de aceea trebuia, după ce-şi împlinise slujba, să plece. Interesele dinastice ale Habsburgilor cereau cât mai mulţi supuşi şi se foloseau de ideea creştină, de pornirile furtunoase ale eroilor, pentru a-şi împlini calculele. De aceea, după cucerire, a început lupta diplomatică între sfetnicii şireţi şi învăţaţi ai împăratului şi diplomaţia rudimentară a căpitanilor de oaste români. Această luptă, în care Mihai n-a ştiut să convingă pe imperiali că este necesar în Ardeal, că trebuie ajutat, n-a ştiut mai ales să înlăture pârile şi intrigile, care-l arătau la curtea lui Rudolf aplecat spre turci, tiran sângeros sau trădător, dar a pierdut-o şi din cauza temperamentului său furtunos, care-l făcea să rostească în clipe de mânie cuvinte nesăbuite, pe care diplomaţii de carieră se grăbeau să le noteze, clipind şiret din ochi. Această luptă avea ceva foarte dureros pentru domnul român, el înţelesese că a fost ajutat să lupte pentru cauza creştină, i se aducea aminte că a fost plătit ca să împlinească o slujbă la un stăpân. Împăratul creştin, conducătorul mişcării care împlinea voia lui Dumnezeu, devenea un monarh egoist, coborât de pe piedestalul său ideal, nu preţuia bărbăţia şi jertfele lui Mihai, ci înainte de toate, pentru el trecea banul cu care plătise pe ostaşii lui.

Pe lângă aceasta, în sufletul lui Mihai era o şovăire, a crezut la început, că dacă împăratul cere Ardealul cu tot dinadinsul, ar putea să i-l dea şi să-şi îndrepte oştile cuceritoare într-altă parte, asupra turcului, cu sprijin şi vază mai mare ca mai înainte. Dar atunci au intervenit boierii mai practici şi mai realişti, au oprit pe domnul lor să dea Ardealul, ţara pe care o socoteau a lor şi în care voiau să se aşeze pentru totdeauna. Unii boieri, Mihalcea, Stoica din Strâmba, erau de această părere, alţii, Buzeştii, stăteau mai ales în ţara cea veche şi se temeau ca domnul să înfrunte voinţa împăratului. De aici, în acţiunea diplomatică a lui Mihai, au ieşit contraziceri, de care s-au grăbit să se folosească potrivnicii lui.

Imediat după cucerirea Ardealului fusese trimis la curtea împăratului Petre Armeanul cu ştirea biruinţii, cu propunerea ca să fie înlăturată religia calvină în Ardeal şi, fireşte, cu cereri de bani. Solul trecuse şi pe la Caşovia, la arhiducele Maximilian, iar la curtea imperială aducea steaguri luate de la duşmani. Întrebat de oamenii împăratului, solul spune că Mihai „nu vrea nimic pentru dânsul,” vrea să se întoarcă în ţară şi să lupte cu turcii până la Constantinopol, iar Ardealul îl lasă în grija împăratului. Împăratul răspunse cu felicitări, pomenind între altele şi de „minele de aur şi de fier” din Ţara Românească, pentru exploatarea cărora se vor trimite oameni pricepuţi. La 22 decembrie, din Alba Iulia scria la curte Marco Raguzanul, agentul lui Mihai, că acesta „arde de dorinţa de a preda Ardealul oamenilor împăratului.” Dar Petre Armeanul fusese numai un vestitor al izbândei, solia ce urma să trateze problema Ardealului plecă mai târziu şi era alcătuită din Stoica vistierul şi din banul Mihalcea, aducând ca dar şi calul lui Andrei Bathory. Ei au trecut prin Viena la 22 decembrie 1599 şi abia la 11 ianuarie anul următor au avut audienţa la împărat, la Pilsen în Boemia. Ei au ţinut un alt limbaj decât Petre Armeanul şi Marco, au expus pe larg împrejurările ce-l siliseră pe domn să cucerească Ardealul, s-au plâns de lipsa de ajutor din partea lui Basta şi au cerut ca Mihai sa fie recunoscut în Ardeal guvernator, cu titlul de duce, principe sau chiar rege, vasal al împăratului, să se trimită bani pentru oştire şi să i se cedeze şi cetăţile Hust, Satu-Mare şi Oradea, ocupate de oştirile imperiale, precum şi confirmarea privilegiilor secuilor. 

Ei vorbesc apoi de tratativele cu turcii şi de încercarea făcută de aceştia asupra Ţării Româneşti. Răspunsul împăratului zăbovi multă vreme şi între timp Mihai trimise curieri solilor lui, modificând mereu instrucţiunile lor. „Bane Mihalcea şi tu vistiar Stoico, scria Mihai solilor lui, noi încă am socotit cu credincioşii noştri ce sunt pe lângă noi şi oameni bătrâni, ce sunt mai pricepuţi aicea, de ştiu de toate rândurile ca cum ieste pre între-alte ţări [...].” În noile sale instrucţiuni, în care cere tot mai hotărât Ardealul pentru el şi urmaşii lui, Mihai îşi justifica astfel cererea: „Împăratul, măria lui, să caute bine aceasta că Mihail voievod, măria lui, n-au gândit cu aceasta că ar fi el în gura turcilor şi în loc de pieire în Ţara Românească, ce toată frica lăsând-o înapoi, ispitit-au strâşte mare, n-au gândit de paguba ţării într-atâţia ani şi de chelciugul lui, ce în toate striştile au ispitit în băsăul turcilor [...] iar Mihai voievod cu tocmeala lui şi cu pieire a mulţi vornici au luat Ardealul şi l-au închinat cinstitului împărat şi de acum înainte se făgădueşte domnealui până va fi viu cu mare credinţa va sluji împăratului şi ţării ungureşti şi toată creştinătatea.”

La curte, cererile domnului puneau în încurcătură pe cei care vedeau Ardealul curând în stăpânirea lor şi sunt mărturisiri că „nu ştim cum vom putea scoate pe valah din ţară şi să-l mulţumim.” Între timp, tratativele urmau şi în Ardeal, unde sosise pe lângă Mihai un trimis imperial, italianul Carlo Magno, un om de inimă şi inteligent, care ajunse în cei mai buni termeni cu domnul,se stimau reciproc, luau masa împreună şi Mihai îi dăruise portretul său şi al fiului său. Dar curând el a fost înlocuit cu doi sfetnici ai împăratului, David Ungand şi Mihai Szekely, cu titlul de comisari, un fel de sfetnici ce urmau să ajute pe domn în cârmuirea Ardealului. Ei au fost primiţi cu mare cinste la Alba Iulia la 10 februarie 1600. Cei doi comisari nu erau de acord între ei, Szekely sfătuia pe împărat să lase Ardealul domnului român pe când Ungand de la început i s-a arătat potrivnic şi era gata să plece urechea la toate pârile şi calomniile împotriva lui Mihai, cu care umplea lungi rapoarte către curte. Ungand fusese şi el la început de părerea colegului său, însă trecând prin tabăra lui Basta, acesta împreună cu nunţiul Malaspina îl convinseseră că Mihai e un tiran care trebuie neapărat înlăturat. Comisarii aduceau, după lungi întârzieri, bani de la împărat, însă o sumă cu totul insuficientă pentru nevoile oştirii, şi astfel au putut începe tratările. Ei îşi dădeau seama că boierii împing tot mai mult pe Mihai să nu cedeze Ardealul, pe când arhiducii şi sfetnicii împăratului se pronunţaseră aproape toţi pentru înlăturarea lui.

La mijlocul lui februarie se întoarse Stoica cu răspunsul împăratului, laude pentru credinţa domnului, purtarea lui Basta e scuzată şi îndreptăţită, în privinţa cererilor de bani, i se amintea lui Mihai că „au înţeles măria lui că Mihai voievod tot venitul şi prada au luat la sine, care face mult preţ.” Iar problema stăpânirii Ardealului e lăsată deschisă, încredinţată comisarilor din Ardeal. Cumplită a fost mânia lui Mihai aflând acest răspuns, care era un refuz; el cheamă pe comisari la dânsul şi le strigă: „Am luat Ardealul, punând în joc viaţa mea [...] am crezut că împăratul nu-mi trimite numai laude deşarte, ci steagul împărătesc şi scrisoarea lui cu pecetea. Aşadar, vor să mă alunge din Ardeal, cum alungi o femeie păcătoasă, asta n-o va îngădui Dumnezeu, nu voi îngădui eu să fiu alungat, chiar de ar fi să-mi las capul, căci am luat ţara cu sabia mea [...] Pentru împăratul romanilor am primejduit ţara mea, viaţa mea, a soţiei, a fiului meu şi a boierilor şi-mi trimite ca răsplată trei foi de hârtie pline de otravă, ruşine şi ocară!” Ungand se grăbeşte să însemne că voievodul a întrebuinţat cuvinte de ocară la adresa împăratului şi l-a făcut trădător. Şi poetul Palamede scria: „Cam ciudat lucru i s-a părut lui Mihai aceasta: o ţară pe care el o cucerise prin sabie s-o stăpânească alţii.”

Pe când unii aminteau domnului că a luat Ardealul cu banii împăratului, boierii, dimpotrivă, îl sfătuiau să nu dea aceasta ţară. Stoica spunea comisarilor: „Domnul şi boierii lui nu mai pot rămâne în Ţara Românească, ţara aceasta (Ardealul) e frumoasă, de aceea el şi cu oamenii lui se îndrăgostesc tot mai mult de ea, pe măsură ce trece vremea.” Chiar când domnul voia să cedeze, boierii erau de pază lângă dânsul şi nu traduceau cuvintele spuse în acest sens. S-a dat de veste că dacă Mihai în adevăr spusese la început că va lăsa ţara, o făcuse din politeţe faţă de împărat, crezând că un suveran aşa de puternic nu-i va cere să plece, ci-i va lăsa lui Ardealul ca răsplată a slujbelor sale. Situaţia diplomatică era foarte tulbure, banii pentru oştire fuseseră refuzaţi, când Mihai a pornit să cucerească Moldova, fapta care în gândul său urma să înduplece pe împărat, căci el ştia să rezolve împrejurările grele numai cu sabia. Dar, în lipsa lui, comisarii s-au certat cu boierii, în special cu logofătul Teodosie, care-i arestează, clevetirile şi calomniile duşmanilor au frâu liber. Atunci a pornit de la Praga un sol mare, doctorul Pezzen, consilier al împăratului şi Mihai se întoarse din Moldova, nădăjduind că problema Ardealului va fi sfârşit dezlegată. Dar Pezzen venea hotărât să ceară ţara pentru împărat, din Satu-Mare scria banului Mihalcea că Mihai nu are dreptul să se poarte ca stăpân în Ardeal şi că a abuzat de puterea sa.

Banul, care nu era obişnuit să-şi ţie gura, spuse lui Pezzen la prima întrevedere că, dacă nu se va înţelege cu domnul, „veţi vedea ce soarta vor avea Caşovia, Viena şi Praga.” La 21 iulie, solul împăratului a fost primit de domn la Alba Iulia şi tratările fură lungi şi anevoioase. În primele lui propuneri, Mihai ceru stăpânirea pe vecie pentru el şi urmaşi asupra Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, precum şi cedarea cetăţilor de margine ocupate de austrieci, leafă pentru 20.000 de ostaşi pe tot anul. Aceste cereri au fost respinse de solul imperial, în ce priveşte Ardealul şi chiar Moldova, iar pentru plata oştirii se scuză cu lipsa de bani. Atunci Mihai prezintă în două rânduri noi propuneri, cele din urmă prevăd pentru el numai Ţara Românească şi Moldova ca domn ereditar, iar Ardealul numai ca guvernator, cu dreptul de a face donaţii şi de a încasa veniturile. Pezzen rămase să refere împăratului şi plecă mulţumit, dar fără un răspuns precis.Imperialii încurajau prin atitudinea lor pe duşmanii lui Mihai să se răscoale şi aşteptau prilejul care le va da Ardealul în mână. În august fu trimis la Praga logofătul Teodosie să primească un răspuns definitiv, dar el se afla încă acolo când răscoala Ardealului a început şi cu ea prăbuşirea stăpânirii lui Mihai.

Surse:

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007

https://www.academia.edu/35593807/Mihai_Viteazul

https://www.dacoromania-alba.ro/nr32/mihai_viteazul.htm

http://bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/P/Panaitescu-Mihai_Viteazul.pdf

https://www.academia.edu/35707328/DOCUMENTE_PRIVITOARE_LA_ISTORIA_LUI_MIHAI_VITEAZUL

https://ris.org.rs/unire-a-romanilor-in-timpul-domniei-lui-mihai-viteazul/

https://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2009/M%20Georgita.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/decaderea-lui-mihai-viteazul-care-a-fost-cauza-prabusirii-intaiului-unificator-al-tarilor-romane

$$$

 S-a întâmplat în 11 ianuarie1759: La această dată, a fost deschis British Museum (Muzeul Britanic). Fondat în 1753, British Museum este unul dintre cele mai vechi și mai impozante muzee din lume, cu exponate variind de la mumii egiptene la comori romane.

British Museum a fost fondat în anul 1753, fiind primul muzeu național public din lume. Încă de la început admitea intrarea liberă pentru „toate persoanele studioase și curioase”. Originile muzeului le găsim în testamentul unui medic, naturalist și colecționar, Sir Hans Sloane (1660-1753). De-a lungul vieții sale acesta a colecționat peste 71.000 de obiecte ce trebuiau să fie păstrate intacte și după moartea sa. Așa că întreaga colecție a fost lăsată moștenire regelui George al II-lea în schimbul sumei de 20.000 de lire sterline ce urma să fie acordată moștenitorilor lui Sir Hans Sloane. Regele a acceptat această donație și pe 7 iunie 1753 un Act al Parlamentului Britanic a stabilit înființarea British Museum. British Museum s-a deschis publicului la 11 ianuarie 1759. Unele surse indică data de 15 ianuarie. Colecția de început conținea manuscrisuri, cărți, obiecte uscate din natură, câteva antichități.

În prezent, British Museum are expuse numeroase obiecte de o valoare inestimabilă, multe din acestea cunoscute publicului precum: Piatra Rosetta, Craniul de cristal, Sfinxul din Taharqo, un fragment din Columna lui Traian, Bustul lui Julius Caesar etc. Obiectele sunt cuprinse în galeriile tematice ale muzeului: Africa, Asia, America, Egiptul Antic, Roma și Grecia antică, Europa, Colecția de ceasuri, Orientul Mijlociu etc. British Museum oferă vizitatorilor și expoziții temporare tematice ce nu trebuie ocolite, care sunt însă contra cost. Numărul de vizitatori ai British Museum a crescut de la 5000 pe an în secolul al XVIII-lea, pânǎ la aproximativ 6.000.000 pe an în prezent.

Surse:

https://www.britishmuseum.org/about-us

https://revistamagazin.ro/404/

https://www.britishmuseum.org/visit

https://www.tripadvisor.com/Attraction_Review-g186338-d187555-Reviews-The_British_Museum-London_England.html

$$$

 S-a întâmplat în 11 ianuarie1812: La această dată, s-a născut Carol Popp de Szathmáry, pictor și grafician maghiar din Transilvania, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa. Carol Popp de Szathmáry (n. 11 ianuarie sau, după alte date 1 noiembrie 1812, Cluj – d. 3 iulie 1887, Bucureşti) a fost primul fotograf de război din lume, ca urmare a fotografiilor executate în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), purtat între Rusia pe de o parte şi Anglia, Franţa, Regatul Sarduniei, pe de altă parte.

A fost primul din cei cinci copii ai baronului Daniel şi al Susannei Pop de Szathmary. Primele studii le face în oraşul natal. Educaţia umanistă primită la Colegiul Reformat înnobilează pasiunea sa pentru călătoriile de studii. Frecventarea în paralel a clasei de desen a gravorului Gottfried Neuhauser din cadrul Liceului Catolic îi dezvoltă tânărului Carol capacitatea de a surprinde esenţialul.Aprofundează studiul desenului la Viena şi apoi la Roma, unde temperamentul său dinamic şi aptitudinea de a acumula rapid cunoştinţe îl transformă într-un călător, obsedat de necunoscut. La 19 ani, în 1831 vizitează pentru prima oară Bucureştiul; vizita l-a marcat profund, din moment ce va reveni aici încă de trei ori, în 1834, 1837 şi 1840, înainte de a se stabili aici definitiv, în 1843.

Călătoreşte în Austro-Ungaria, Elveţia, Italia (mai întâi în Lombardia, apoi la Roma şi în Sicilia), Muntenia (Ţara Românească), Anglia, Franţa, Rusia (peninsula Crimeea), Moldova, imperiul turcesc (Constantinopol, actualul Istambul). A călătorit de trei ori în Asia, unde a vizitat Libanul, Siria, Persia, Afganistanul, iar în a treia călătorie, când a vizitat şi China, a primit titlul de pictor al prinţului Talifu. Cu acordul Ţarului Rusiei, a ajuns şi în Siberia, unde a fotografiat artistic, într-o manieră unică, ţinuturile îngheţate ale acestei regiuni.Vorbea curent în afară de maghiară şi română, limbile germană, franceză, engleză, italiană, portugheză, latină, greacă şi turcă. A fost prieten bun cu compozitorul Franz Liszt, cu care s-a întâlnit la Roma şi apoi la Bucureşti şi a fost primit personal în audienţă de împărăteasa Eugenia a Franţei, soţia lui Napoleon al III-lea. Moare răpus de ciroză şi este înmormântat pe 24 mai (stil vechi)/3 iulie (stil nou) 1887 la fostul cimitir evanghelic de la Filantropia.

În 1843 realizează primele dagherotipii, iar apoi şi primele tabotipii. Anul 1843 este şi anul debutului său editorial, la Cluj, unde tipăreşte albumul „Ardealul în imagini”, album considerat opera unui desenator de excepţie. Între 1848-1849, desenează scene din revoluţia română. În paralel se iniţiază în fotografie, iar în septembrie 1848 realizează cu mijloace proprii, prima sa calotipie, respectiv un amoraş cu braţele frânte. În 1851 organizează la Teatrul cel Mare din Bucureşti o expoziţie de imagini luate la Expoziţia Universală din acelaşi an, de la Londra, fapt care-l situează printre primii fotoreporteri din istoria jurnalismului.În 1853 lucrează cu Anton Chladek la Pesta. În 1860 a realizat o hartă topografică a ţării. Opera sa mai cuprinde cromolitografii şi acuarele înfăţişând tipuri şi porturi populare cu un caracter exclusiv documentar.Cu fotografiile realizate în Bucureşti, între anii 1860-1863, publică albumul „Elena Cuza”, iar apoi, cu fotografiile realizate în România, între 1866-1868, „Albumul României”, care cuprinde şi fotografii din timpul călătoriilor lui Carol I, căruia i-a fost ghid; cunoscutele fotografii panoramice luate din Turnul Colţei, de pe Dealul Filaret şi Dealul Spirii au azi o inestimabilă valoare documentară.

În 1854, intră în istoria fotojurnalismului obţinând primele fotografii de război în Crimeea, fotografii care zugrăvesc personaje care au participat şi scene din acest război. Aici, cu un an înaintea englezului Roger Fenton şi a americanului S. Robertson a realizat cu mijloacele specifice vremii, primele fotografii de război din lume. Carol Pop de Szathmary a multiplicat ulterior fotografiile făcute în Crimeea şi le-a dăruit suveranilor ţărilor implicate în acest război. „Războiul Crimeii i-a oferit rara ocazie pentru crearea acelor poze. Oştile turceşti şi ruseşti, aflate faţă-n faţă, slujiseră drept modele fără pereche pentru concretiarea acestei arte noi, înrudite cu pictura”. Carol Popp de Szathmary a realizat mai multe fotografii la începutul Războiul Crimeii, mai precis în al doilea an de război – 1854. Se pare că nu există un inventar al acestor fotografii. 

Războiul de Independenţă din anii 1877-1878 i-a redeşteptat pasiunea pentru fotoreportajul de război; aflat în pragul senectuţii şi suferind de o boală de ficat, Popp de Szathmary a trebuit, de data aceasta, să se rezume la imagini din spatele frontului, pe care le-a trimis gazetelor din ţară şi din Occident, sub formă de gravuri sau litografii sau din sectorul Serviciului Sanitar, în cadrul căruia figura ca angajat. Ultima contribuţie a lui Carol Popp de Szathmary în domeniul fotoreportajului nu poate fi considerată şi opera sa capitală: invitat de Carol I să imortalizeze Serbările Încoronării, din zilele de 11-13 mai 1881, deşi apelează la ajutorul cumnaţilor săi, Franz Duschek şi Andreas Reiser, care îl asistaseră şi în timpul Războiului de Independenţă, nu obţine fotografii de bună calitate – vârsta şi ochii l-au trădat, era aproape orb în acea perioadă. Cele mai bune fotografii sunt incluse în albumul de cromolitografii, intitulat „Carele Simbolice”, apărut în 1884.

„… în anul 1964, în excelenta revistă internaţională „Camera” din Elveţia, organ al Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică (EFIAP), nr. 1/ianuarie, într-un articol cu titlul „Le premier reportage de guerre”, semnat N. Th. şi A. James, apare pentru prima dată o referinţă despre noi: era remarcat „gentilomme transylvanien”, stabilit la Bucureşti, Carol Szathmary, care a fotografiat începuturile ostilităţilor Războiului Crimeii din primăvara anului 1854, după care au venit în anul următor şi alţi reporteri fotografi, ca Roger Fenton, S. Robertson etc.”. În perioada 1969-1985, Constantin Săvulescu, fost membru al Comitetului de conducere şi al Comisiei artistice a Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România a reliefat în 6 lucrări de excepţie, contribuţia lui Carol Popp de Szathmary, ca primul fotoreporter de război din lume.

Opera fotografică a lui Carol Popp de Szathmary este o oglindă fidelă a epocii în care acesta a trăit şi lucrat. Încă din 1837, Szathmary colindă judeţele Dolj, Argeş şi Neamţ, realizând în acuarelă, numeroase portrete ale ţăranilor români şi de prezentare a portului popular românesc. În 1840, Colegiul Sf. Sava achiziţionează după îndemnul şi cu ajutorul lui Petrache Poenaru, directorul Eforiei Şcoalelor, un aparat fotografic (dagherotip). Există informaţii care ne permit să bănuim că cel care a mânuit aparatul de dagherotipie cumpărat, ca salariat, a fost Carol Popp de Szathmary. În anul 1855, cu ocazia participării sale la Expoziţia Internaţională de la Paris, expune nu opere de artă plastică, ci, fotografii. Ziarele vieneze au anunţat că pictorul Szathmari a adus cu el două rare şi preţioase albume de fotografii. În faţa seriei de fotografii colorate, ce înfăţişau imagini din Războiul Crimeii, vizitatorii se strângeau buluc. La 7 martie 1855, Împăratul Austriei, Franz Joseph I, îi conferă Marea medalie de aur „Pentru Artă şi Ştiinţă”, acordată foarte rar, drept răsplată pentru un album fotografic, primit de la artist. Tot în acelaşi an şi tot pentru meritele sale din domeniul fotografiei, primeşte alte trei medalii, de la Regina Victoria a Angliei, de la Napoleon al III-lea al Franţei şi de la regele Spaniei.

În studiile sale, George Oprescu menţionează faptul că portretele domnului Alexandru Ioan Cuza şi al Doamnei Elena, prezentate în 1859-1860 au fost remarcabile, prin calitatea execuţiei şi dimensiunile mari realizate. În 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit „pictor şi fotograf al Curţii”, calitate care i-a rămas neatinsă şi în timpul domniei lui Carol I. De-a lungul carierei sale, Carol Popp de Szathmary a realizat mai multe fotografii, cu aparatul luxograf, cumpărat la Londra şi prevăzut cu un dispozitiv precursor al exponometrului modern, cu care măsura timpul de expunere a clişeelor fotografice. Evenimentul din anul 1881 – încoronarea primului rege a României, Carol I, îl determină pe Szatmary să fie prezent ca fotograf, pentru a ilustra acest eveniment deosebit. Cu aparatul fotografic şi cu ustensilele sale de pictor, Szathmary a realizat o serie de fotografii şi picturi, care au fost expuse cu succes la Bucureşti, la Saloanele oficiale din 1864, 1865 şi 1868, cât şi la Internaţionala de la Viena din anul 1873, unde a fost premiat.

În lucrările sale, dedicate lui Popp de Szathmary, George Oprescu afirmă că „Szathmary a iubit şi a simţit poporul nostru în toate manifestările lui”. Gravurile şi fotografiile lui Szathmary fac din acesta maestrul fotograf şi grafician al epocii sale, a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Carol Popp de Szathmary este cu adevărat primul fotograf de război din lume. Arta sa impresionează şi azi pe specialiştii genurilor abordate de acesta – documentar foto de război şi grafică manuală.

Surse:

Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964

Ionescu, Adrian-Silvan, Cruce și semilună. Războiul ruso-turc din 1853-1854 în chipuri și imagini, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2001

Oprescu, George, Pictura românească în secolul al XIX-lea, Ed. Meridiane, București, 1984

Oprescu, George, Carol Popp de Szathmary, Analele Academiei Române, 1941

Emanuel Bădescu, Radu Oltean, Carol Popp de Szathmári, fotograful Bucureștilor - Carol Popp de Szath­mári, Photographer of Bucharest, editura Art Historia, 2012

https://www.szathmari.ro

https://www.icr.ro/pagini/bicentenar-carol-popp-de-szathmary

https://www.cotidianul.ro/carol-popp-de-szathmari-primul-fotograf-de-razboi-din-lume/

https://www.caleaeuropeana.ro/carol-popp-de-szathmary-primul-fotograf-de-razboi-din-lume/

&&&

 S-a întâmplat în 11 ianuarie1878: În această zi, s-a născut Zaharia Bârsan, dramaturg, actor şi regizor; fondator şi primul director al Teatrului Naţional din Cluj (1919). Zaharia Bârsan (n. Braşov – d.13 decembrie 1948, Cluj) este fiul Mariei (născută Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol. Bârsan urmează în Sânpetru şcoala primară, iar din 1889 este, timp de şase ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş, H. Petra-Petrescu.

Debutează în ianuarie 1897 la „Convorbiri literare”, sub semnătura Sân-Petreanul, cu poezia În zori. Continuă studiile secundare la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul Clinciu-Popa din Bucureşti, îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gh. Lazăr” şi se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, audiind şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Uni­versităţii din Bucureşti.Distribuit, încă de pe băncile Conservatorului, în diferite roluri, Bârsan va absolvi, în 1901, clasa de declamaţie condusă de C.I. Nottara. Împreună cu o mică trupă de diletanţi, începe, din primăvara anului 1903, o serie lungă de turnee teatrale în principalele oraşe ale Transilvaniei. Iniţiativa trezeşte un interes deosebit în epocă. Societatea pentru fond de teatru român îi acordă prima sa bursă de perfecţionare, condiţionată de organizarea şi instruirea ulterioară a diletanţilor din această parte a ţării. Bursa îi facilitează contacte profesionale la Viena şi la Berlin, după care, în stagiunea 1905-1906, va practica o scurtă asistenţă pe lângă actorul Ermete Novelli, la Florenţa.

Între 1906 şi 1913, reia turneele în Trasilvania, incluzând în repertoriul trupei sale fragmente din dramaturgia şi din lirica românească, precum şi traduceri sau localizări proprii. Până în anul 1919 mai apare, deseori cu succes, pe scenele bucureştene sau, în perioada refugiului din 1917-1918, Ia Iaşi. Bârsan era un actor cu temperament puternic, ţinută impunătoare, distincţie scenică, frazare limpede, timbru vocal plăcut. Structural, a fost un interpret liric şi romantic. Popularitatea şi prestigiul de care se bucura în Transilvania determină numirea lui în funcţia de director al Teatrului Naţional din Cluj, odată cu înfiinţarea acestei instituţii, în 1919. Va deţine calitatea de director al Naţionalului clujean între anii 1919 şi 1927, 1931 şi 1936. Pensionat în 1938, va continua, încă doi ani, doar activitatea de profesor la Conservatorul din Cluj, începută în 1919. În 1945 este declarat director onorific al Teatrului Naţional din Cluj, învestire singulară în istoria teatrului românesc. Este înmormântat în cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti, alături de soţia sa, actriţa Olimpia Bârsan. În perioada „Sămănătorului”, Bârsan se apropie mai mult de St. O. Iosif, lor alăturându-li-se, curând, Ilarie Chendi. Împre­ună cu acesta din urmă, va trece, în 1908, la „Viaţa literară şi artistică”. La „Luceafărul” făcea parte, în primul an de cola­borare, din comitetul de redacţie, ca şi la „Falanga literară şi artistică” (1910). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Romani, este ales în primul comitet de conducere (1909) şi reales în 1914. În 1911 şi în 1913, la reînfiinţare, figurează între membrii fondatori ai Societăţii Autorilor Dramatici Români, în primii ani după debut semnează şi Zacharia Bârsan Sân-Petreanul, Z. Bârsan-Verurio, Sânpetreanul, Veturio, S-P, Zach, Fulmen, Fortunio. Orientarea vag romantică şi presămănătoristă de la „Floare-albastră” se va resimţi în întreaga sa operă, dominată, tematic, de câteva idei-reper: cinstirea trecutului istoric, realizarea unităţii naţionale, valorificarea filonului folcloric. Din ideologia sămănătoristă reţine doar viziunea idilică asupra vieţii satului.

Debutează editorial cu volumul de versuri Visuri de noroc (1903). Lirica mărturiseşte, de multe ori, un epigonism lesne de recunoscut; de la Eminescu şi Coşbuc sau de la Heine şi Lenau, Bârsan învaţă să preţuiască valorile poeziei populare, să cultive balada şi cântecul, să alăture meditaţiei umorul. Prioritatea acordată frumosului este declarată deschis. Nu lipsesc din poemele sale ecouri de legendă sau imagini ale realităţilor sociale aspre. Mai aproape de resursele lui creatoare sunt meditaţia şi poezia naturii. Unele dintre poemele patrio­tice au cunoscut o largă popularitate.Ca mâini va bate ceasul!, amplă compoziţie pledând pentru ideea de unitate naţională, este declarată „dăunătoare” de autorităţile maghiare, care ordonă, în 1914, arestarea autorului. Cu toţii una, poezie frecvent republicată între 1914 şi 1945 (uneori şi cu alte titluri), omagiază jertfele ostaşilor români. Inclusă ca monolog al lui Zefir în Trandafirii roşii, declanşa, la fiecare reprezentaţie, manifestări de entuziasm patriotic. 

Primele încercări epice ale lui Bârsan, declamatorii, romantice, sunt găzduite de „Gazeta Transilvaniei” (1900).Va continua să publice, în diferite periodice, cu deosebire proză scurtă, în care sunt relatate, aparent fidel, întâmplări obişnuite. Multe povestiri stau sub semnul amintirii, teren prielnic meditaţiei şi regretelor. Lumea satului transilvănean îi oferă material bogat, permanenţele etice ale acestui microunivers – dreptatea, adevărul, onestitatea, compasiunea – fiind frecventate în spirit sămănătorist. Eresuri şi răsfrângeri ale fantasticului din basmele auzite în copilărie, timide introspecţii psihologice, note, uneori prea apăsate, de umor sau de duioşie, răbufniri ale nemulţumirilor sociale, interferenţe între stări de veghe şi de visare definesc alte di­mensiuni ale prozei lui Bârsan. Mediul citadin, considerat, tot pe linie sămănătoristă, ca loc cil dezagregării sufleteşti, îi prilejuieşte comentarii moralizatoare. Intitulate „nuvele”, prozele sunt, de fapt, povestiri în care, la fel ca şi în lirică, domină o tonalitate subiectivă.

Ceea ce nu i-a reuşit decât rareori în scrierile de ficţiune, Bârsan izbuteşte în bună măsură prin memorialul Impresii de teatru din Ardeal (1908), unde sunt descrise plastic locuri şi medii sociale, sunt portretizaţi oameni pe care autorul i-a cunoscut. Lucrarea, în ansamblul ei, proiectează imaginea unei activităţi de pionierat teatral şi ocupă un loc distinct între scrierile sale epice. Bârsan mai publică, în periodice, reportaje, cronici şi comentarii teatrale, portrete, evocări, interviuri, articole diverse. Îl preocupă condiţia morală şi mate­rială a actorului, starea dramaturgiei originale, rolul teatrului în promovarea ideii de unitate naţională, istoria teatrului românesc.În contextul dramaturgiei româneşti de la începutul secolului, ca şi în ansamblul operei literare proprii, teatrul ocupă un loc notabil. Încă din 1904, Bârsan exersează câteva localizări „din italieneşte”, autorii nefiind menţionaţi. Traduce un fragment din Azilul de noapte de Maxim Gorki (1904). Comedia lui Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpâni, „acomodată” prin comprimare, va figura în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1909-1910.

În stagiunea 1924-1925, i se montează, pe aceeaşi scenă, Morcovel, traducere după Poil de carotte de Jules Renard. După două proiecte nefinalizate (piesa Dragoste şi o dramă istorică despre Avram Iancu, aceasta în colaborare cu Șt. O. Iosif), Bârsan debutează ca dramaturg, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în noiembrie 1908, cu piesa în două acte, Mărul.De la această scriere până la Domnul de rouă, basm dramatic reprezentat şi tipărit în 1938, caracteristice dramaturgiei lui Bârsan vor fi interferenţele dintre elementele romantice şi cele realiste. În acelaşi an, 1910, i se reprezintă, tot fără ecou, Jurământul. Bârsan se impune în lumea teatrului abia cu următorul „act dramatic”, Se face ziuă, elaborat în 1911. Premiera, programată la Teatrul Naţional din Bucureşti în martie 1914, dar oprită în urma unei intervenţii a Legaţiei Austro-Ungare, va avea loc la începutul lunii mai, cu distribuţia de la Naţional, însă pe scena Teatrului Modern. Acţiunea din Se face ziuă, plasată „în ultima noapte a anului 1784″, surprinde un moment din răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Piesa este mai mult una de comentariu şi de atmosferă, decât de acţiune. Sunt vizibile, în câteva monologuri, influenţe din teatrul lui Delavrancea.

Dacă, în pofida popularităţii de care s-a bucurat, Se face ziuă a alunecat în uitare, Trandafirii roşii (1915), scriere dramatică în trei acte şi în versuri, cu o carieră scenică remarcabilă, se bucură încă de un anume interes. Lucrarea, o feerie în notă neoromantică, dezvoltă motivul jertfei aduse unui ideal. Valorile poetice prevalează asupra celor dramatice. Tânărul şi visătorul trubadur Zefir îşi asumă sacrificiul suprem: cu sângele său înroşeşte 77 de trandafiri albi în 77 de zile, pentru a îndepărta blestemul care pluteşte asupra domniţei Liana. Personajul antitetic, Val Voievod, preferatul domniţei, este un caracter şovăielnic, egoist şi laş. Aparent înfrânt, Zefir, care se stinge odată cu aducerea ultimului trandafir, devine personificarea simbolului dăruirii.După două decenii, în Domnul de rouă, Bârsan foloseşte aceeaşi modalitate de expozeu dramatic, apelând însă la filoane care ţin de legendă şi de mit. Punctul de plecare îl constituie un eres consemnat de Al. Vlahuţă în România pitorească, derivat din motivul folcloric prezent în „Soarele şi Luna”. Autorul plasează acţiunea basmului său dramatic la o Curte domnească, într-un timp indefinit. În ambele sale basme dramatice, Bârsan alege soluţii de tratare personală a temei de bază, neacceptând doar nararea întâmplării, aşa cum procedează, spre exemplu, Victor Eftimiu, ci transformând-o în pretext al unei fabule dramatice „cu cheie”, întregul, ca şi părţile componente fiind simboluri sau agenţi purtători de idei în acţiune. Satira Las’ pe mine şi comedia de moravuri Bursierul societăţii au rămas în manuscris şi nereprezentate.

Opera sa cuprinde:

• Visuri de noroc, Bucureşti, 1903;

• Ramuri, Budapesta,1906;

• Poezii, Bucureşti, 1907;

• Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908;

• Nuvele, Bucureşti, 1909;

• Sirena. Jurământul, Beiuş, 1912;

• Nuvele, Bucureşti, 1914;

• Se face ziuă, Bucureşti, 1914;

• Ca mâini va bate ceasul!, Bucureşti, 1915;

• Trandafirii roşii, Bucureşti, 1915;

• Furtuna. Cu toţii una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922;

• Poezii, Bucureşti, 1924;

• Domnul de rouă, Bucureşti, 1938;

• Scrieri, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu şi Aurora Pârvu, prefaţă de Cornel Simionescu, Bucureşti, 1969.

Traduceri

• Oscar Wilde, Salomeea, Bucureşti, 1907.

Surse:

http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Bârsan,_Zaharia

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/transilvania/1925/BCUCLUJ_FP_279996_1925_056_005_006.pdf

https://www.voci.ro/zaharia-barsan-intemeietorul-teatrului-national-din-cluj/

https://www.voci.ro/zaharia-barsan-un-artist-roman-de-exceptie/

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/actor-film-romanesc~zaharia-b-rsan~160

https://barsand.wordpress.com/zaharia-barsan/