$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

BRIGITTE ȘI EMMANUEL MACRON

Brigitte și Emmanuel Macron formează unul dintre cele mai faimoase și mai atent cercetate cupluri din lume . Povestea lor de dragoste, care a început în urmă cu mai bine de treizeci de ani , a stârnit curiozitate, admirație, dar și controverse, din cauza diferenței de vârstă de 24 de ani și a statutului lor, respectiv, de profesori, respectiv de studenți.

Cum au trăit relația lor extraordinară? Care sunt secretele complicității și succesului lor? Iată câteva răspunsuri, bazate pe confidențele și mărturiile lor.

Povestea de dragoste dintre Brigitte și Emmanuel Macron este, fără îndoială, una dintre cele mai mediatizate și comentate din ultimii ani. Cuplul prezidențial fascinează la fel de mult pe cât intrigă, prin trecutul lor atipic, diferența de vârstă, carisma și influența lor.

O dragoste reciprocă la prima vedere

Întâlnirea lor datează din 1993, la liceul La Providence din Amiens , unde Brigitte Trogneux, pe atunci în vârstă de 40 de ani, preda franceza și latina. Printre elevii săi se numără și Emmanuel Macron, în vârstă de 16 ani, un tânăr strălucit, carismatic și ambițios. Între ei, e dragoste la prima vedere, chiar dacă nu recunosc asta imediat.

Se apropie datorită atelierului de teatru condus de Brigitte și în care Emmanuel joacă rolul principal. Împărtășesc o pasiune comună pentru literatură, cultură, politică. Descoperă o complicitate intelectuală, emoțională și spirituală.

Însă relația lor nu este simplă, deoarece Brigitte este căsătorită și mamă a trei copii , iar Emmanuel este minor și student. Trebuie să înfrunte privirile celorlalți, judecata societății, dezaprobarea familiilor lor. De asemenea, trebuie să se confrunte cu propriile îndoieli, temeri, vinovăție. Știu că se iubesc, dar nu știu cum să-și trăiască iubirea.

Separarea lor: un sacrificiu necesar 

Despărțirea lor a avut loc în 1994, când Emmanuel a plecat să-și facă ultimul an de liceu la Paris , la prestigiosul liceu Henri-IV. Este o alegere dificilă, dar necesară, pentru a-i permite să-și continue studiile și să-și realizeze visele.

Brigitte rămâne în Amiens , cu soțul și copiii ei, dar nu rupe legăturile cu Emmanuel. Continuă să-și scrie, să se sune și să se vadă regulat. Promit să se reîntâlnească într-o zi, când va fi momentul potrivit.

Însă relația lor este pusă la încercare, deoarece trebuie să înfrunte distanța, timpul și tentațiile. De asemenea, trebuie să își gestioneze viețile, obligațiile, responsabilitățile. Știu că se iubesc, dar nu știu când vor putea experimenta dragostea lor.

Reuniunea lor: o fericire regăsită 

Întâlnirea lor a avut loc în 2006 , când Brigitte a divorțat de soțul ei și i s-a alăturat lui Emmanuel la Paris. Este o decizie curajoasă, dar eliberatoare, pentru ea, care a ales să-și urmeze inima și să-și trăiască povestea de dragoste la maximum. Emmanuel, la rândul său, a avut succes în cariera sa educațională și profesională, alăturându-se ENA, apoi devenind bancher de investiții, apoi consilier al președintelui François Hollande . Este gata să o primească pe Brigitte în viața sa și să-i ofere fericirea pe care o merită.

Dar relația lor nu este ușoară, pentru că trebuie să se confrunte cu provocări, obstacole, adversități. De asemenea, trebuie să se adapteze la noua lor viață, la noul lor oraș, la noul lor statut. Știu că se iubesc, dar știu și că trebuie să lupte pentru dragostea lor.

Căsătoria lor : o consacrare a iubirii lor

Nunta lor a avut loc în 2007 , la primăria din Le Touquet, unde Brigitte deține o casă de familie. Este o ceremonie intimă, dar emoționantă, care pecetluiește uniunea și angajamentul lor.

Brigitte, în vârstă de 54 de ani, poartă o rochie albă, semn al purității și fidelității sale.

Emmanuel, în vârstă de 30 de ani, poartă un costum albastru, semn al încrederii și seninătății sale. Își spun „da” în fața celor dragi, a prietenilor, a copiilor. Își spun „da” unul altuia pe viață.

Însă relația lor nu este un râu lung și liniștit, pentru că trebuie să înfrunte încercări, crize, zvonuri. De asemenea, trebuie să își susțină proiectele, ambițiile, idealurile. Știu că se iubesc, dar știu și că trebuie să se protejeze și să se respecte reciproc.

Președinția lor: o aventură excepțională

Președinția lor a început în 2017 , când Emmanuel a fost ales președinte al Republicii , la vârsta de 39 de ani. Este o victorie istorică, care recunoaște cariera sa extraordinară și audacia sa politică. Brigitte, în vârstă de 64 de ani, devine prima doamnă a Franței, un rol pe care și-l asumă cu eleganță, bunătate și discreție. Este sprijinul neclintit, consiliera înțeleaptă și tovarășa fidelă a lui Emmanuel. Cei doi formează un cuplu prezidențial modern, dinamic și inspirator.

Însă relația lor nu este un basm, pentru că trebuie să se confrunte cu responsabilități, constrângeri, așteptări. De asemenea, trebuie să-și păstreze intimitatea, libertatea, simplitatea. Știu că se iubesc, dar știu și că trebuie să aibă grijă unul de celălalt și să se surprindă reciproc.

Brigitte și Emmanuel Macron: un cuplu excepțional

Brigitte și Emmanuel Macron sunt, așadar, un cuplu excepțional, care a trăit o poveste de dragoste extraordinară.

👉 Relația lor, care a început în secret, a înflorit la lumină.

👉 Relația lor, care sfida convențiile, era evidentă.

👉 Relația lor, care a traversat veacuri, s-a adaptat circumstanțelor. Relația lor, care a avut suișuri și coborâșuri, s-a consolidat în timp.

👉 Relația lor, care a stârnit curiozitate, admirație, dar și controverse, a fost afirmată cu mândrie.

👉 Relația lor, care a făcut istorie , a fost de lungă durată.

👉 Relația lor, care a început cu dragoste la prima vedere , s-a transformat în dragoste adevărată .

Brigitte și Emmanuel Macron: care sunt secretele complicității și succesului lor ?

Complicitatea lor se bazează pe mai mulți factori: încredere reciprocă, admirație reciprocă, un simț al umorului împărtășit, curiozitate intelectuală , o pasiune comună pentru cultură și literatură și o viziune similară asupra politicii și societății. Ei vorbesc între ei în fiecare zi, schimbă sfaturi , se surprind reciproc, se protejează reciproc de critici și zvonuri și se încurajează reciproc în momentele dificile.

Succesul lor este rezultatul muncii asidue, al ambiției neclintite, al dorinței de schimbare, al capacității de adaptare, al unei minți deschise și al generozității față de ceilalți. Au știut cum să depășească obstacolele, prejudecățile, eșecurile, trădările, atacurile și crizele pentru a-și atinge obiectivele și a-și realiza visele. De asemenea, au știut cum să se înconjoare de oameni competenți, loiali, grijulii și diverși pentru a-și îndeplini misiunile.

Brigitte și Emmanuel Macron sunt, așadar, un exemplu de cuplu modern, solid, dinamic, inspirațional și dedicat.

$$$

 

Știați ce înseamnă a fi lipsit de scrupule? În limba română, o persoană „fără scrupule” este cea care acționează fără să fie frânată de rețineri morale. Altfel spus, se comportă în așa fel încât nu respectă niciun considerent moral în atingerea unui țel.

💡 Originea termenului se găsește în latina veche: scrupulus, care înseamnă literalmente „piatră mică și ascuțită”. În Roma antică, soldații care purtau sandalele militare numite caligae aveau adesea surpriza neplăcută să descopere astfel de pietricele strecurate între talpă și picior. Ele provocau un disconfort permanent, iar soldatul trebuia să decidă: să suporte durerea și să continue marșul sau să se oprească pentru a scoate piatra, riscând pedeapsa pentru că a încetinit trupele.

În contrast, senatorii și ceilalți oameni puternici călătoreau pe cai sau în care, fără a simți vreodată această mică, dar constantă, neplăcere. Ei mergeau „fără scrupule”.

👉 De aici s-a născut ideea că cei aflați la putere sunt adesea „fără scrupule”, adică lipsiți de acel disconfort moral care frânează oamenii de rând.

Cu timpul, această „piatră mică” a devenit simbolul conștiinței: un gând interior care ne neliniștește atunci când ceva nu pare corect. Astfel, „a avea scrupule” a ajuns să însemne sensibilitate morală.

🔍 Iar cei care nu au niciun scrupul sunt, de fapt, cei care nu mai simt deloc acel „mic pietroi etic” din încălțămintea propriei conștiințe.

$$$

 Niciodată nu am fost bună la matematică. Din acest motiv, am făcut meditații intensiv - profesorii erau buni, dar problema era la mine - și am ajuns în punctul în care meditațiile nu erau suficiente.

În clasa a opta, când ne pregăteam pentru examenul de capacitate, aveam trei discipline: limba română, matematica și încă una la alegere - eu am ales istorie.

Pe vremea mea, nu se copiau comentariile de pe internet sau de pe ChatGPT. Nu. Profesoara știa exact manualele pentru admitere, prin urmare comentariile pentru fiecare nuvelă, roman, schiță erau limitate. Așadar, trebuia să faci cumva, să urmezi structura din manual, dar să fie și aportul tău. Studiai opere literare clasice, cum ar fi basmele, nuvelele și romanele. Trebuia să înveți trăsături ale personajelor, teme, motive literare, precum și tehnici de comentariu literar. 

Într-o zi, când o așteptam în bucătărie pe o doamnă profesoară de limba germană, cu care făceam pregătire în particular, acasă la dumneaei, a venit fiul dânsei. Era tot în clasa a opta, la altă școală. Mi-a povestit cum detestă orice are legătură cu limba română, cum merge la meditație şi are de rezolvat posibile subiecte pentru examenul de capacitate, cum mama lui îl ceartă că îi strică reputația și degeaba excelează la matematică. Eu i-am zis că am exact inversul situației lui, și atunci el a propus ca de acum, când vin la meditație vinerea, el să-mi rezolve problemele la matematică peste weekend, iar eu să-i rezolv subiectele la limba şi literatura română. Eu nu voiam, dar mi-era rușine să îi zic „nu” băiatului doamnei profesoare și m-am gândit că oricum o să se întâmple ceva și nu o să dureze „schema” matematico-literară.

M-am înșelat. Felul în care putea să rezolve problemele la matematică era unul extrem de ușor de înțeles pentru mine: avea câteva variante pentru fiecare problemă și scria un mix text, ca o poveste pentru fiecare exercițiu. Asta m-a făcut să onorez acest parteneriat până la finalul clasei a opta, cu mențiunea că spre final abuza și ajunsesem să îi fac absolut toate temele, cu excepția chimiei și fizicii.

Lăsând la o parte acest abuz, ajutorul a fost însemnat și foarte apreciat - să nu scriu cu păcat, rezolva și temele de la meditație. (Da, eu am trăit într-o epocă în care aveai temă de la școală, temă de la meditație și pregătire pentru olimpiade/examene suplimentar).

Timp de câteva luni, mă vedeam cu băiatul doamnei profesoare vinerea, la meditație, și duminica, să facem schimb de teme.

Băiatul doamnei profesoare nu era foarte bun doar la matematică, ci și la fete. Preocuparea lui pentru tinerele colege sau prietene depășea orice imaginație. Poveștile lui erau halucinante: avea iubite studente la facultate, iubite din satele din jurul orașului, iubite dintre colegele lui. Nu mințea, pentru că avea poze (adică imprimate pe hârtie) și mesaje scrise în oracol, de la ele. Din start, mi-a zis cu părere de rău că nu îi place de mine, pentru că eu arăt și mă port ca o tocilară, dar mai ales sunt fata cu geaca cea mai lungă pe care a văzut-o vreodată și nu s-ar putea afișa cu cineva ca mine. Eu am fost foarte fericită că, din nou, geaca mea foarte lungă, singura în care nu îmi era frig iarna, m-a salvat.

Cu toate acestea, îmi povestea tot ce făcea, mai mult ca să obțină orice reacție de la mine. Mereu îmi povestea cum le făcea pe fete să îl adore, şi mai apoi le părăsea brusc: asta era cel mai tare sentiment, spunea el, doar atunci se simțea bine. Pentru fiecare demonstraţie literară sau caracterizare de personaj care implica "iubirea", obiecta, era ironic, că el nu pricepe cum mai studiem noi asemenea bazaconii, că e atât de nefirească şi tâmpită ideea de "iubire", că aşa ceva există doar în basme, poveşti. Până nu se amuza de orice era bun şi sfânt pe lume, nu se liniştea. Eu nu aveam mintea de acum, cu care nu încerc să conving pe nimeni de ceea ce a decis că nu e real pentru sine

 Îi ofeream mereu zeci de argumente, el râdea şi nu pricepea de ce tot ce scriam eu, avea scop iubirea, de ce forțam eu totul în această direcție, aveam cumva "o problemă cu capul?"

Examenul de admitere la liceu a trecut, am intrat la licee diferite, și din fericire nu am ținut deloc legătura peste ani.

Într-o zi, când eram în orașul natal, în vara anului 2012, îmi dusesem la un xerox lucrarea de licență, să fie cartonată și legată, ca să o prezint în fața comisiei, pentru susținere. Pentru că fusese scris greşit titlul tezei (în loc de „humanitarian intervention” era scris „humanitarian invention”), trebuia să aștept sau să vin peste câteva ore după lucrarea de licență. Nu știam încă dacă să plec sau să mai stau, contemplam decizia în fața xeroxului. În acel moment, fostul meu coleg de comentarii literare scrise în schimbul problemelor rezolvate la matematică se arată. După primele replici, el îmi spune: „Ai avut dreptate, să știi.” Eu întreb: „Cu ce anume?” El răspunde zâmbind: „Iubirea chiar există.” Eu deja mă gândeam cum să plec mai repede; incredibil, omul ăsta și după atâția ani insista să mă ironizeze. Eh, acum nu mai trebuie să fiu politicoasă, pot pleca.

 El continuă: „Faza e că doare prea tare, și ca să înțelegi cum să iubești trebuie să ajungi mai întâi să te urăști pe tine pentru că nu știi cum să te lași iubit.” M-am oprit din inițiativa mea de a pleca. El și-a aprins o țigară, exact așa cum făcea de când îl cunoșteam, și mama lui spunea că nu miroase a fum de țigară, vine de la biserică și miroase a tămâie.

 „Știi care e faza, nu înțelegi până nu te lovește. Că dacă nu te lovește, nu e iubire.” Eu eram încă sceptică, așa că am cerut detalii (când, unde, cine îl lovise)...„Nu sunt cu ea acum, am o iubită care mă ajută cu tot. Știi tu, am eu combinațiile mele.” Eh, aici deja i-am zis că nu prea e iubire dacă el stă în combinații... El a râs: „Ba fix asta este, dar nu am cum să fiu cu ea. O iubesc mai mult decât pe mine și eu sunt un egoist nenorocit... nu pot renunța la mine.” Eu i-am zis că, dacă iubirea e reciprocă, nimeni nu renunță la sine ... El m-a contrazis: „Poate pentru cine a iubit mereu nativ... pentru cine nu a cunoscut iubirea, când vine te prăbușește. Te rupe în bucăți, te face să te detești că ești atât de slab și un singur om de pe lume înseamnă mai mult decât toată lumea la un loc.” Eu i-am spus că e firesc să se simtă așa, dar nu e nevoie să renunțe la ceva atât de prețios doar pentru că nu e pregătit și educat să primească iubire. El râdea și plângea în același timp: „Nu știi cum este să compari fiecare chip, cuvânt, gând, cu ea. Să te gândești: ea ce ar zice dacă ar vedea asta, ea cum ar râde despre asta, cum s-ar enerva dacă i-aș spune asta? Și apoi, sentimentul că nu mai contezi. Că ai pierdut-o, dar nu că zice ea așa. Că o vezi mulțumită în altă parte, că o vezi interesată de orice altceva, în afară de tine. Atunci simți că ai murit și nu vrei să se mai facă a doua zi. Și nu ai speranță, pentru că ea e singura ta credință, nu ai leac, pentru că ea e singurul medicament și tu ești aruncat undeva în eter, și tot Universul e umplut de absența ei. Ești doar tu, cu toate locurile de unde ea lipsește.”Acum îl credeam pe cuvânt, dar nu știam dacă era o spovedanie pe care trebuia doar să o ascult sau o întrebare la care se cerea un răspuns. El a continuat: „Nu vreau remediu, nu vreau să mă vindec. Și durerea asta de acum e tot ce am cu ea. E ceva ce mă leagă de ea și nu aș putea să renunț. Am vrut să-ți zic asta pentru că tu mereu scriai, în absolut orice comentariu literar, că doar iubirea contează. Și mie mi se părea fix opusul. Acum știu că așa e, dar nu am cerut eu să aflu.” Eu l-am întrebat de unde știe sigur că e iubire, și nu obsesie? El a stins țigara și s-a pus pe vine, cu tâmplele între pumni: „E iubire pentru că acum văd cât am greșit, cât au suferit alți oameni din cauza mea. Dacă nu o iubeam, nu știam cum e să simți. Tot ce simțeam până la ea era că îmi propuneam eu, mă gândeam cum să fie. Dar ceva în mine s-a schimbat și după asta nimic nu poate fi la fel. La fel de bun, la fel de rău. Totul e altfel. Înainte nu râdeam niciodată în public, nu vorbeam despre ce simt și nici nu făceam ce simt... acum nu mai îmi este frică de nimic, pentru că dacă există ceva atât de intens precum iubirea, ce rost are orice altceva?”

Ne-am luat „la revedere” pentru că se făcuse târziu și lucrarea mea era gata, dar am plecat cu un gând, la care nu am renunțat, peste ani: celui care crede cel mai puțin în iubire, i se va arăta puterea ei, pentru ca astfel, mântuit de absența iubirii, să înceapă o nouă viață. O viață pe care doar iubirea ți-o poate arăta: viața dincolo de tot ce nu este trăire, pe care sufletul nu o poate confunda cu nimic şi nimeni altcineva...

$$$

 Apreciatul actor de teatru și film Valentin Teodosiu împlineşte astăzi, 17 septembrie, vârsta de 72 de ani.

Valentin Teodosiu s-a născut la 17 septembrie 1953, în Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică ''I. L. Caragiale'' în anul 1979.

A jucat ani de zile pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti, în spectacole precum: ''Romeo şi Julieta'' de W. Shakespeare (1978), ''Scapino'' de Moliere (1985), ''Burghezul gentilom'' de Moliere (1989) și ''Sinucigaşul'' de N. Erdman (1990).

După 25 de ani în care a făcut parte din trupa Teatrului Nottara, Valentin Teodosiu s-a alăturat în 2003 colectivului Teatrului de Comedie. Aici a jucat în spectacolele ''Scrisori găsite'', după texte de Tudor Muşatescu, în regia Andreei Vulpe (2003) și ''A douăsprezecea noapte'', o adaptare a piesei lui William Shakespeare, în regia lui Gelu Colceag (2003).

Valentin Teodosiu a fost distribuit şi în numeroase filme: ''Aurel Vlaicu'' (regia Mircea Drăgan, 1977), ''Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii'' (regia Mircea Mureşan, 1979), ''Imposibila iubire'' (regia Constantin Vaeni,1983), ''Lişca'' (regia Ioan Cărmăzan, 1983), ''Acasă'' (regia Constantin Vaeni, 1984), ''Sezonul pescăruşilor'' (regia Nicolae Opriţescu, 1985), ''Sania albastră'' (regia Ioan Cărmăzan, 1986), ''Umbrele soarelui'' (regia Mircea Veroiu, 1986), ''François Villon - poetul vagabond '' (regia Sergiu Nicolaescu, 1987) și ''Drumeţ în calea lupilor'' (regia Constantin Vaeni, 1988).

În 2006 a publicat cartea autobiografică ''Un clovn pentru eternitate''.

La Gala Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România din 12 martie 2018, în cadrul evenimentului aniversar "25 de ani de la înfiinţarea UARF", actorului Valentin Teodosiu i-a fost conferită o Diplomă de excelenţă.

$$$

 In Memoriam: DEM RĂDULESCU

Dem Rădulescu (nume real: Dumitru R. Rădulescu), unul dintre cei mai mari actori români, s-a născut la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de negustori, la 21 septembrie 1931, şi a trecut la cele veşnice la 17 septembrie 2000, în urma unui infarct, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

În copilărie a cunoscut sărăcia, dar încă de pe atunci îi plăceau spectacolele de teatru.

În 1943 a văzut pentru prima oară un spectacol – „Gioconda iubeşte”, cu Maria Tănase.

În perioada liceului pe care l-a urmat în oraşul natal, a primit porecla de „Bibanul”.

În tinereţe a practicat boxul de performanţă, primind chiar o stea de aur, la un campionat de amatori de la Vâlcea.

La 17 ani a debutat ca actor amator, în cadrul unui bal pe care îl organizase fanfara gării. Mai apoi, fiind tot mai des pe scenă, a fost văzut de actorul Aurel Rogalski, acesta sfătuindu-l să dea examen la Teatru.

Dem Rădulescu i-a urmat sfatul şi în 1954 a absolvit Teatrul, ca şef de promoţie, jucând în spectacolul „Cei din urmă”, după care a fost repartizat la Teatrul Naţional din Bucureşti, ajungând sub coordonarea regizorului Sică Alexandrescu („... al doilea tată al meu”).

A debutat la Naţional în piesa „Mielul turbat”, iar în 1956 a câştigat Premiul I pentru interpretare, cu rolul din „Steaguri pe turnuri”, la un concurs al tinerilor actori.

Alte piese în care a jucat: „O scrisoare pierdută” (diverse personaje), „Siciliana” (1600 de reprezentaţii), „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului”, „Ploşniţa”, „Peripeţiile bravului soldat Svejk”, „Simfonia patetică”, „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară”, „Tragedia optimistă”, „Travesti”, „Coana Chiriţa”, „Enigma Otiliei”, „Dinu Păturică”, „Tezaurul lui Justinian”, „Domnişoara Nastasia”, „Eminescu”, „O femeie cu bani sau milionara”, „Avarul”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Adam şi Eva”, „Cercul de cretă caucazian”, „Febre”, „Bulevardul Durand”, „Bolnavul închipuit”, „Milionarii”, „Învierea”, „Poveste din Irkutsk”, „Discipolul diavolui”, „Cei din urmă”, „A treia patetica”, „Cuza Vodă”, „În valea cucului”, „Hangiţa”, „Anii negri”, „Duşmanii”, „Moralitatea doamnei Dulska”, „Caleaşca de aur”, „Institutorii”, „Steaguri pe turn”, „Steaua fără nume”, „Cupa răsturnată”, „Doctor fără voie”, „Căsătoria silită”, „Regele Lear”, „Doamna nevăzută”, „Îndrăgostiţii” etc.

A mai colaborat şi cu: Teatrul „Bulandra” („Secretul familiei Posket”, „O scrisoare pierdută”), Teatrul Mic („Zbor de sticleţi”), Teatrul de Comedie („Troilus şi Cresida”), Teatrul „T. Vianu” Giurgiu („Bomba zilei”, „Fii cuminte, Cristofor!”, „Siciliana”, „Ariciul de la dopul perfect”).

În film a debutat în 1959, în „Telegrame”, producţie nominalizată la Palme d’Or (Festivalul de la Cannes), după care a jucat în „Secretul cifrului”.

A fost distribuit în filmele: „Pe litoral mi-a rămas inima”, „Un surâs în plină vară”, „Vacanţă la mare”, „Dragoste la zero grade”, „Neamul Şoimăreştilor”, „La porţile pământului”, „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă”, „Vin cicliştii”, „Brigada Diverse intră în acţiune”, „Brigada Diverse în alertă!”, „B.D. la munte şi la mare”, „Astă-seară dansăm în familie”, „Originea şi evoluţia vehiculelor”, „Explozia”, „Am o idee”, „Expresul de Buftea”, „Aurel Vlaicu”, „Războiul Independenţei”, „Fraţii Jderi”, „Comedie fantastică”, „Serenadă pentru etajul XII”, „Tufă de Veneţia”, „Eu, tu, şi Ovidiu”, „Maria Mirabela” – voce, „Saltimbancii”, „Grăbeşte-te încet”, „Destine romantice”, „Secretul lui Bachus”, „Coana Chiriţa”, „Bocet vesel”, „Un saltimbanc la Polul Nord”, „Doi vulpoi”, „Fram”, „Şantaj”, „Sfântul Mitică Blajinu”, „Chiriţa la Iaşi”, „Primăvara bobocilor”, „Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor”, „Secretul armei secrete”, „Omul din Buzău”, „Harababura”, „Milionar... la minut”, „O invitaţie”, „Titanic vals”, „A doua cădere a Constantinopolului”, „Hoţul noaptea”, „Politică înaltă”, „Atmosferă încărcată”, „Veronica” şi „Veronica se întoarce”.

A interpretat monologuri sau a apărut alături de alţi mari actori în diverse emisiuni de divertisment.

La Teatrul Naţional Radiofonic, a apărut în sute de piese de teatru şi scenete umoristice (emisiunea „Unda veselă”): „Broadway Melody”, „Candide”, „Gaiţele”, „Mioara”, „Irod Împărat”, „Ultima oră”, „De-ale lui Păcală”, „Gaiţa şi sticletele”, „Cheful suprem”, „Femeile ţâfnoase”, „A dispărut Făt-Frumos”, „Goana după fluturi”, „Răpirea preafrumoaselor sabine”, „Căsătorie cu de-a sila”, „Cupletele de la Union” etc.

Dem Rădulescu a fost profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” dn Bucureşti, secţia Actorie.

În 1967 a fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a, „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Post-mortem, a primit titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Râmnicu Vâlcea”, iar în 2016 – o stea pe Aleea Celebrităţilor (Piaţa Timpului – Bucureşti) şi Placheta Oraşului Bucureşti, în semn de recunoaştere şi preţuire pentru întreaga activitate în domeniul teatrului şi filmului.

A fost căsătorit cu actriţa şi balerina Paula Rădulescu, iar după divorţ s-a recăsătorit cu actriţa Adriana Şchiopu, împreună având o fiică – Irina Rădulescu, actriţă.

#DemRădulescu - #InMemoriam

$$$

 Horia, comunistul familiei Lovinescu – povestea celui mai important dramaturg al epocii roșii

Pe 28 august 1917, s-a născut la Fălticeni Horia Lovinescu, nepot de frate al criticului literar Eugen Lovinescu și frate cu scriitorul Vasile Lovinescu. A murit pe 16 septembrie 1983, la București, de cancer hepatic. În prezent, casa din Fălticeni a lui Horia e muzeu memorial pentru ambii frați.

Povestea de viață a dramaturgului Horia Lovinescu o spune, concis, Paul Cernat, critic literar și scriitor: „Absolvent de litere și filosofie în București, și-a luat doctoratul cu o teză despre Rimbaud, premiată de cenaclul Sburătorul, care va fi publicată (din păcate fără ecou) abia în 1981. Devine, după 1948, „comunistul” familiei, poate și din nevoia de a ține spatele politic fratelui fost (printre multe altele…) primar legionar al Fălticenilor și verișoarei emigrate (Monica), devenite ulterior lider al exilului anticomunist românesc”.

Debutează , în consecință, cu un standard al dramaturgiei realist-socialiste, Lumina de la Ulmi, urmată de o bogată activitate pe linie – menționează Paul Cernat. Rămîne însă și autorul unei capodopere dramaturgice a României anilor ‘50 – Citadela sfărîmată (1955). Deși aparent pe linie, ea depășește, prin complexitate și intensitate, cadrul oficial, ca dramă de idei a destrămării unei familii burgheze interbelice față cu comunismul (e vorba, evident, de o alegorie a familiei Lovinescu; în traducere franceză piesa va fi reprezentată sub titlul Familia Dragomirescu). Notabile sînt, în felul lor, și Hanul de la Răscruce (1957), Omul care și-a pierdut omenia (idem, prefigurînd, prin drama „creatorului”, emblematica Moartea unui artist) și cehoviana Surorile Boga (1959), mai puțin tezista O întîmplare – consideră criticul literar Paul Cernat.

Cu sau fără concesiile văzute și nevăzute care-l propulsează și mențin în establishment-ul literar al epocii, reflexivul Horia Lovinescu este (după Marin Sorescu) cel mai important dramaturg autohton al epocii comuniste și cel mai valoros dramaturg autohton de idei după Camil Petrescu – apreciază Paul Cernat. Mai mult, criticul literar e convins că Lovinescu este continuatorul lui Camil Petrescu pe această linie subțire și pretențioasă: „Îl continuă în manieră proprie, fie că abordează scenografii istorice (Petru Rareș sau Locțiitorul), contemporan – „atemporale” (patetica Moartea unui artist, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, Patima fără sfîrșit) sau viitoriste (cochetarea cu SF din Pardisul, 1974)”.

Căsătorit cu prima soție a lui Radu Beligan

Biografia lui ar merita mai multă atenție. Soția sa, Dana Crivăț (mama scriitoarei Anamaria Beligan, emigrată în Australia), a fost căsătorită înainte cu actorul Radu Beligan. Ambasador itinerant al teatrului românesc, tradus în numeroase limbi, a scris și nu puține scenarii de film (printre cele mai cunoscute: Stejar extremă urgență), dar succesul va fi plătit printr-un consum interior tradus inclusiv printr-un alcoolism letal – dezvăluie Paul Cernat.

Concluzia se înfiripă firesc: „Rămîne de discutat în ce măsură problematizările intelectuale înalte, în registru solemnsimbolizant, ale pieselor sale de idei mai corespund orizontului de așteptare contemporan. Oricum am privi însă lucrurile, dramaturgia lui Horia Lovinescu constituie un reper la care se poate oricînd reveni”.

„O mică doamnă de fier cu voce baritonal-tabacică”

Verișoara lui Horia, celebra Monica Lovinescu, a fost primul nostru critic-femeie, critic de autoritate canonică, lider ideologic al exilului literar românesc. Asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru al acestuia, tânăra Monica fuge la Paris înainte de instalarea regimului stalinist, urmată de fostul troțkist Virgil Ierunca, viitorul partener de viață. „Mama ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, va încerca s-o protejeze în fața autorităților comuniste, trimițînd în Franța documentele intime ale lui Eugen Lovinescu, tatăl Monicăi. Arestarea și moartea tragică a mamei, în închisoare, vor deturna cariera teatrală a fiicei spre o răzbunare existențialpolitică, devenită misiune și cauză, iar reîncărcarea «revizuirilor morale» ale lui Eugen Lovinescu pe coordonatele „est-eticii” militant anticomuniste îi va caracteriza activitatea”, notează Paul Cernat.

Cuplul „Monicii” la Paris

În exilul parizian, Monica Lovinescu a trăit în prelungirea României culturale pierdute. „Deloc feministă, mica doamnă de fier cu voce baritonal-tabagică și-a cîștigat o autoritate considerată, anterior, un privilegiu masculin. Prin comparație, Virgil Ierunca face figură de prinț-consort și polemist liric, iar cuplul lor va fi numit, informal, „Monicii„”.

Emisiunea pariziană a Monicăi Lovinescu de la Radio Europa Liberă va prelua titlul volumului camilpetrescian Teze și antiteze. „Un lucru e cert: istoria intelectuală autohtonă a Războiului Rece, prelungită, prin revizionismul etic postcomunist, pînă azi, are în Monica Lovinescu o figură-cheie. Poate cea mai influentă. A adaptat anticomunist retorica denazificării franceze postbelice, încercînd să concilieze – întru pro-occidentalism – lovinescianismul cu memoria «tinerei generații» interbelice și prezentul vechilor comuniști acum renegați”, concluzionează Paul Cernat.

$$$

 ISTORIA HEZBOLLAH

Înființarea Hezbollah la începutul anilor 1980 a marcat începutul unei călătorii transformatoare pentru ceea ce inițial a fost un grup militant libanez. Format în creuzetul rezistenței împotriva invaziei israeliene în Liban, Hezbollah a evoluat de atunci într-o entitate complexă care exercită o influență militară, politică și socială semnificativă în Liban și nu numai.

Fundamentele rezistenței și influenței externe

Hezbollah a apărut pe fundalul unei comunități șiite libaneze în radicalizare, care, înainte de formarea Hezbollah-ului, căuta reforme și reprezentare prin diverse organizații de stânga. Partidul Comunist Libanez, Partidul Naționalist Socialist Sirian și Partidul Socialist Progresist s-au numărat printre cei care reprezentau lupta șiită pentru echitate și drepturi într-un Liban multiconfesional.

Revoluția iraniană din 1979 a jucat un rol esențial în conturarea contururilor ideologice și operaționale ale Hezbollah. Apariția Iranului ca stat teocratic sub conducerea ayatollahului Khomeini a oferit Hezbollah-ului nu doar un plan ideologic, ci și un sprijin financiar și militar substanțial, în principal prin intermediul Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice Iraniene. Această susținere a fost esențială în recrutarea, antrenarea și organizarea militanților șiiți într-o forță coezivă.

Operațiuni timpurii și schimbări ideologice

Sub conducerea unor figuri precum Subhi al-Tufayli , Hezbollah s-a impus rapid ca o forță militară și socială formidabilă în Liban. Mandatul său principal a fost expulzarea prezenței militare israeliene și occidentale de pe teritoriul libanez. Printr-o campanie neobosită de operațiuni militare care s-a întins de la mijlocul anilor 1980 până la începutul anilor 1990, Hezbollah a efectuat mii de atacuri împotriva forțelor israeliene și a aliaților lor din cadrul Armatei Libanului de Sud.

Totuși, activitățile Hezbollah nu s-au limitat la angajamente militare. Organizația a fost implicată în diverse acte, de la atentate sinucigașe cu bombă până la terorism internațional, alături de acuzații de implicare în activități criminale precum spălarea de bani și traficul de droguri. Aceste acțiuni au poziționat Hezbollah ca o preocupare semnificativă de securitate pentru națiunile occidentale și alte țări.

„Hezbollah în structura socială și politică libaneză”

Dincolo de eforturile sale militare, Hezbollah s-a înrădăcinat profund în societatea libaneză. Are un număr considerabil de susținători politici și o armată care poate număra până la 65.000 de luptători, conform rapoartelor. O rețea extinsă de servicii sociale, de la asistență medicală și educație la inițiative de mediu și asistență agricolă, completează această putere militară. Inițiativele de asistență socială ale Hezbollah sunt o piatră de temelie a bazei sale de susținere, asigurând loialitatea și sprijinul unei părți semnificative a populației libaneze.

Influența organizației se extinde în sfera culturală prin operațiuni media, inclusiv prin televiziune prin satelit și posturi de radio care propagă mesajul său. Prin intermediul acestor canale, Hezbollah își diseminează narațiunea ideologică, încurajând un sentiment de naționalism islamic și rezistență în rândul publicului său, încă de la o vârstă fragedă.

Provocări contemporane și impact regional

Rolul Hezbollah în conflictele regionale și poziția sa față de Israel rămân esențiale pentru identitatea sa. Organizația a fost implicată în diverse ciocniri și conflicte mai ample în Orientul Mijlociu, acționând adesea direct sau prin intermediul unor intermediari. Arsenalul său de rachete și implicarea în angajamente militare împotriva forțelor israeliene subliniază angajamentul său continuu față de mandatul său fundamental de rezistență.

Poziția parlamentului libanez față de Hezbollah reflectă relația complexă dintre organizație și statul libanez. Deși există voci în Liban care condamnă acțiunile militare ale Hezbollah, integrarea profundă a organizației în structura societății libaneze și rolul său multilateral ca furnizor de servicii sociale, actor politic și forță de rezistență o fac o figură centrală în peisajul politic și social al Libanului.

În concluzie, transformarea Hezbollah dintr-un grup militant axat pe rezistența împotriva ocupației israeliene într-o entitate multifațetată cu dimensiuni militare, politice și sociale semnificative evidențiază rolul său complex în Liban și în Orientul Mijlociu în sens larg. Pe măsură ce continuă să navigheze prin provocările politicii regionale, impactul său asupra Libanului și a vecinilor săi rămâne un subiect de analiză și dezbatere intensă.