***

 DEBUTUL ELENEI ZAMORA LA PARIS

Aţi auzit de Elena Zamora (1897 – 1974)? A fost o mare cântăreață română care a atacat toate genurile de teatru: operă, operetă, vodevil, comedie muzicală, comedie și dramă, fiind foarte apreciată în străinătate, în special în Franța și Italia. A fost o femeie ambițioasă, care pentru a-și urma vocația, a reușit să surmonteze greutățile inerente unui start dintr-o zonă socială care n-a avantajat-o.

În amintirile ei, marea artistă a explicat cum a reuşit să se impună pe marea scenă din Franţa. Câţi ar face aşa în locul ei?

* Era anul 1923. Zi de zi, colindam străzile Parisului, făcând audiții la diverşi impresari. Săptămâni în şir, deschideam ușile acestor impresari cu invariabilul dialog: „Bonjour monsieur”; „Bonjour mademoiselle”; „Aveți ceva pentru mine?”; „Nu, mademoiselle”; „Bonjour monsieur”; „Bonjour mademoiselle”. Făceam asta în fiecare zi, la zece impresari diferiți.

* Într-o dimineață, am bătut ca de obicei la uşa unuia din impresarii faimoasei vedete spaniole de pe atunci Raquelle Meller, care cânta în limba spaniolă la marele teatru „Palace Violettera”. Văzând că nu mi se răspunde, am crăpat puțin uşa. Și, fără să vreau am surprins o convorbire telefonică foarte violentă, din care am dedus că vedeta cerea dublarea gajului, adică în loc de 3.000, 6.000 de franci pe seară. Altfel nu vroia să mai joace.

* Atras un moment de scârțâitul ușii, impresarul a întors capul şi cînd m-a văzat a început cu o bucurie diavolească să înjure în receptor. Apoi m-a întrebat dacă aş fi în stare să cânt eu „Violettera” în locul marei vedetei, dar în franțuzeşte, aceasta fiind o veche dorință a publicului francez. Era ocazia cea mare care mi se oferea.

* Și bineînțeles am spus „da”. „Sper că n-ai pretenția să te plătesc cu 3.000 de franci cum o plătesc pe ea”. Am răspuns foarte demn. „Eu n-am nevoie de bani. Am destui”. (de mulți ce aveam, mâncam numai la prânz). Acest răspuns cu totul neaşteptat stârni interesul impresarului, şi cum el era un businessman clasic, profitor şi hapsân, îşi frecă mâinile de bucurie.

* Dar, înainte de a-şi reveni am adăugat: „Da, nu cer niciun ban, în schimb vreau să fiu plasată în acelaşi loc în program unde era Raquelle Meller, să am aceeaşi reclamă, aceleaşi mari afişe, iar pe frontispiciul teatrului în locul numelui ei luminat a giorno să fie trecut numele meu, cu adăugirea cuvintelor „Zamora la Roumaine”. Becurile care vor lumina această reclamă să fie de trei culori: roșu, galben și albastru. Și primul cântec să-l cânt în costumul meu național, în limba română”.(Acest lucru l-am făcut apoi în toate țările şi orașele lumii prin care am cântat).

* Bineînțeles el a acceptat tot, mai ales că nu-l costa nimic. Imediat mi-a întins o hârtie s-o iscălesc (ca nu cumva să mă răzgândesc) în care scria clar „fără salariu” şi adăuga „timp de 6 luni”. Mă legase bine la gard – îşi zicea el. Dar eu eram aceea care câştigam. Dacă n-aș fi știut să folosesc această ocazie, niciodată n-aș fi putut avea un asemenea debut, cu o asemenea reclamă, într-un teatru aşa de mare. Unde mai pui că cei 60 de franci pe seară pe care îi trecuse în contract pentru florile care le împărteam spectatorilor erau pentru mine o avere.

* După acest debut, cu atâta vâlvă în jurul lui, au început să curgă angajamentele. Am jucat la Teatrul Empire, apoi la Moulin Rouge, Moulin de la Chanson, Theatre de dix heures, Theatre Furay şi Olympia, la marele Teatru de Operă comică şi Operetă „Gallé Lyrique”.

* După terminarea contractelor cu Parisul, am plecat într-un lung turneu în toată Franța, apoi în Europa (Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Elveția, Austria, Ungaria), pe urmă în Africa (Algeria, Tunisia) și din nou în Europa…

***

 ÎNTÂMPLĂRI TRAGICE ÎN VIAȚA LUI EUGENE O'NEILL

Eugene O’Neill este probabil cel mai cunoscut dramaturg american. A fost distins cu premiul Pulitzer în 1920, 1922, 1928 şi 1957 şi cu Premiul Nobel pentru literatură în 1936. Cu toate că a avut mare succes, a dus o viaţă plină de întâmplări tragice.

A fost afectat de o tulburare neurologică diagnosticată greşit, care a contribuit la moartea sa. Acum, la aproape 47 de ani de la moartea lui O’Neill (articolul a fost scris în anul 2000. n.tr.) şi cu acordul nepoţilor săi, rezultatele autopsiei acestui scriitor uimitor au fost autorizate pentru publicare. Aceste rezultate, publicate în The New England Journal of Medicine (NEJM, April 13, 2000), au adus o nouă lumină asupra sănătăţii lui O’Neill.

Eugene Gladstone O’Neill s-a născut în New York, pe 16 octombrie 1888. Avea o reputaţie de mare băutor de alcool şi a încercat să se sinucidă în anul 1912. A supravieţuit luptelor cu malaria şi tuberculoza, s-a luptat cu crize de depresie, unele dintre acestea necesitând internarea în spital. Mulţi biografi cred că şi mama, tatăl, fratele şi doi copii ai lui O’Neill au suferit de depresie. Doi dintre fiii lui O’Neill, Eugene Jr. şi Shane, s-au sinucis.

Simptome neurologice

Potrivit noului raport NEJM, O’Neill a observat un uşor tremur al mâinilor (tremor) când era student în anul întâi la Universitatea Princeton în anul 1906. Acest tremur s-a înrăutăţit de-a lungul timpului şi în anul 1941 a fost diagnosticat cu boala Parkinson.

Alte simptome afişate de O’Neill:

:: Dificultate la scris: tremuratul mâinilor făcea scrisul său greu de citit.

:: Mers nesigur: a avut dificultate la mers.

:: Probleme cu coordonarea motorie: a întâmpinat dificultăţi în folosirea mâinilor pentru a se hrăni singur.

:: Probleme de vorbire: a devenit greu de înţeles ce spunea.

O’Neill a încercat diferite medicamente pentru a rezolva aceste probleme, dar niciunul nu a avut un efect benefic.

Creierul

Creierul lui O’Neill cântărea 1,33 kg., aflându-se în limite normale. Totuşi, în cerebelul lui a fost găsită o anomalie semnificativă. Cerebelul este partea creierului responsabilă de controlul posturii, echilibrului şi coordonării motorii. În creierul lui O’Neill anumite zone ale cortexului cerebral s-au micşorat. De fapt peste 90% din celulele Purkinje aflate în partea cerebelului numită „vermis“ s-au pierdut. Celulele Purkinje sunt neuroni care trimit proiecţiile din cortexul cerebral adânc în nucleul cerebral; din aceste zone mesajele se duc către alte arii ale creierului care influenţează mişcarea. Numărul altui tip de neuroni, numiţi celule granulare, a fost de asemenea redus în vermis. Nu s-au găsit anomalii în cortexul cerebral sau în substanţa neagră. În cazul bolii Parkinson, neuronii din substanţa neagră degenerează. 

Diagnosticul

Examinarea creierului lui O’Neill arată clar că nu avea boala Parkinson. Aceasta este caracterizată de o degenerare severă a neuronilor în substanţa neagră. Această anomalie nu a fost văzută în creierul lui O’Neill. Cel mai probabil, O’Neill a suferit de o tulburare numită „debut tardiv al atrofiei corticale cerebrale“. Autorii NEJM susţin că era puţin probabil ca această tulburare să fi fost cauzată de consumul de alcool, deoarece O’Neill a avut un regim alimentar decent şi nu a abuzat de alcool în ultimii ani ai vieţii sale. Mai degrabă, această tulburare a fost moştenită.

Sursa:

faculty.washington.edu/chudler/oneill.html

***

 EXILUL LUI OVIDIU LA TOMIS

Anul 8 al erei noastre reprezintă un moment crucial din viaţa lui Publius Ovidius Naso. El marchează, pe de o parte, ultima etapă dintr-un drum lung, dar strălucit, pe care l-a parcurs poetul timp de trei decenii pentru a atinge apogeul gloriei sale literare, iar pe de alta, prăbuşirea fulgerătoare şi începutul unui noian de suferinţe fizice şi morale cărora numai moartea avea să le pună capăt.

Într-adevăr, spre sfârşitul acestui an, în luna decembrie, Ovidiu este smuls din mijlocul familiei, al prietenilor şi admiratorilor şi silit să plece în surghiun la Tomis (Constanţa de azi), pe coasta de apus a Mării Negre. Pedeapsa dată poetului nu era nici urmarea unei condamnări din partea vreunei instanţe judecătoreşti, nici a unei dezbateri publice din senat. Se pare că împăratul Augustus – căci de la el venea această pedeapsă – avea tot interesul ca discreţia cea mai riguroasă să domnească în jurul unei măsuri atât de drastice luate împotriva lui Ovidiu. De aceea, el a preferat să-l pedepsească – cum spune poetul – după o scurtă întrevedere între patru ochi, printr-un laconic edict, cu exilul. Este adevărat că i-a fost aplicată forma cea mai uşoară de exil – relegarea -, poetul păstrându-şi drepturile cetăţeneşti şi averea; dar pentru el pedeapsa era, totuşi, foarte grea, căci, prin fixarea locului unde trebuia să plece, poetul se vedea izgonit tocmai la extremitatea nord-estică a imperiului, într-un teritoriu unde stăpânirea romană nu era încă pe deplin consolidată.

„Carmen” şi „Error”

Asupra cauzelor reale ale exilului domneşte până astăzi un nepătruns mister. Începând cu scurtele menţiuni ale unor autori din antichitatea târzie, continuând cu biografiile medievale sau din epoca Renaşterii şi până în zilele noastre, cercetători din toate ţările se străduiesc să dezlege această enigmă.

Principala dificultate întâmpinată de toţi cei care s-au ocupat cu cauzele exilului constă în lipsa de mărturii contemporane. Nici unul din documentele vremii, ajunse până la noi, nu pomeneşte niciun cuvânt despre acest lucru. Tot aşa, istoricii din perioada imediat următoare, Tacit şi Suetoniu, care au cercetat toate arhivele oficiale pentru prezentarea cât mai veridică a evenimentelor sau personalităţilor acestei epoci, pătrunzând până în cele mai inaccesibile tainiţe ale curţii imperiale, nu ne dau nicio ştire despre cauzele unui pedepse atât de severe. Unicul izvor care ne-a rămas este opera din exil a lui Ovidiu.

Despre cauzele exilului vorbeşte poetul în numeroase versuri din culegerile de scrisori trimise de la Tomis, Tristete şi Ponticele. Dar din felul în care le prezintă reiese în chip evident că el caută cu orice preţ să ascundă realitatea. Nu este exclus ca împăratul însuşi, în cursul întrevederii între patru ochi cu poetul, să-i fi impus să păstreze cea mai mare taină asupra vinii lui. Ori de câte ori vorbeşte despre ofensa adusă împăratului, Ovidiu o face în termeni voalaţi, folosind o frazeologie aleasă cu multă grijă.

Pentru a păstra taina, poetul invocă mai multe pretexte. Astfel, în elegia autobiografică (Triste, IV, 10), vorbind despre vârsta pe care o avea la data plecării în exil, el spune că toţi contemporanii cunosc pricina nenorocirii sale; de aceea nu crede că e nevoie să mai insiste asupra ei. Într-o altă scrisoare îl roagă pe un prieten să intervină pe lângă împărat pentru a-l ierta şi a-l rechema la Roma, dar, în acelaşi timp, îi cere să nu aducă vorba despre vina pentru care a fost pedepsit, spre a nu redeschide o rană incurabilă.

În schimb, în scrisoarea adresată lui Augustus (care ocupă întreaga carte a II-a a Tristelor), Ovidiu se opreşte în treacăt asupra motivelor care i-au adus condamnarea, dar şi aici este evident că a ales intenţionat termenii pentru a ascunde realitatea:

Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire

Pierdutu-m-a; pe-a doua n-o pot destăinui...

Aşa voalaţi cum sunt, termenii „poezia” (carmen) şi „rătăcirea“ sau „greşeala” (error) reprezintă, după mărturia poetului, cauzele exilului, capetele de acuzare care l-au făcut să plece din Roma. Dar ce se ascunde sub aceşti termeni şi în ce măsură a tras fiecare dintre ei în cumpănă la stabilirea pedepsei? În aceasta stă cheia întregii probleme şi, în acelaşi timp, dificultatea dezlegării ei.

În ceea ce priveşte primul termen, se pare că Ovidiu însuşi se referă înainte de toate la Arta iubirii; la această operă face el aluzie de mai multe ori, atât în Triste cât şi în Pontice, numind-o cauza nenorocirii sale. Sunt semnificative, în această privinţă, câteva versuri din scrisoarea trimisă de Ovidiu regelui Cotys: anume, poetul îl roagă să considere Arta iubirii singura sa vină şi să nu mai cerceteze dacă ar mai putea fi acuzat şi de altceva. De aici se desprinde impresia că această operă nu este pentru poet decât un motiv aparent, tot aşa cum pentru împărat ea reprezenta numai un pretext oficial sub care se ascundea cauza reală. În orice caz, ea a putut juca un rol cu totul secundar. În sprijinul acestei ipoteze vine şi apariţia Artei iubirii cu zece ani înainte de trimiterea poetului în exil; deci, ea nu putea constitui principalul cap de acuzaţie, după o perioadă de timp atât de îndelungată.

Unii cercetători au încercat să dea termenului carmen o accepţie mai largă, cuprinzând întreaga operă a poetului. Căci, în afară de Amoruri şi Arta iubirii, Ovidiu a dezvoltat cu predilecţie episoade cu caracter erotic atât în Metamorfoze cât şi în Faste. Îndeosebi felul în care sunt prezentate divinităţile în ultimele două opere nu numai că nu-l îndreptăţea pe Ovidiu să aspire la titlul de poet oficial, dar era în flagrantă contradicţie cu politica lui Augustus de a restaura vechile culte şi credinţe religioase. De altfel, în spriiinul acestei supoziţii pot fi aduse numeroase versuri în care poetul se plânge de nenorocirile pe care i le-a adus poezia, numită de obicei în chip metaforic „muza” sau „talentul poetic”.

Dar divergenţele dintre cercetători sunt cu mult mai adânci când e vorba de conţinutul şi semnificaţia termenului error. Aceasta cu atât mai mult cu cât tocmai „greşeala” a fost, după cât se pare, decisivă pentru trimiterea poetului în exil. Din parte-i, Ovidiu însuşi recunoaşte că, faţă de „greşeala” sa, pedeapsa dată de împărat a fost prea blândă. În scrisoarea adresată lui Augustus, el dă o indicaţie privitoare la natura acestei „greşeli”, afirmând că singura lui vină este de a fi văzut un lucru pe care nu trebuia să-l vadă. Într-o altă elegie scrisă ceva mai târziu, poetul revine asupra acestei „greşeli” adăugând că, deoarece o avut ochi, a fost fără să vrea martorul unei crime. Acuzaţia este îndreptăţită, recunoaşte el, dar fapta în sine nu este o crimă, ci doar o greşeală.

Caracterul intenţionat neprecis şi ambiguu al puţinelor ştiri pe care le dă Ovidiu despre adevărata cauză a exilului, coroborate cu lipsa oricărei mărturii contemporane, a deschis de-a lungul veacurilor un vast câmp pentru tot felul de ipoteze şi conjecturi, unele mai ingenioase decât altele. Din reticenţele poetului, din frazele, expresiile şi aluziile vagi, uneori obscure chiar, cercetătorii au încercat să desprindă orice indiciu menit să arunce o cât de slabă rază de lumină care să-i ajute să dezlege această enigmă.

În străduinţa lor neobosită de a identifica vina poetului, deci cauza reală a exilului, biografii, comentatorii, filologii, istoricii şi istoricii literari au supus textele Tristelor şi Ponticelor unor cercetări amănunţite, încercând să stabilească legături, reale sau imaginare, între diferitele pasaje, versuri sau termeni, lunecând adeseori spre interpretări arbitrare. În sprijinul textului au fost aduse de multe ori, pentru a confirma sau infirma o anumită ipoteză, şi alte izvoare referitoare la unele evenimente ale epocii. De aici puzderia de ipoteze formulate în cursul timpului şi publicate în lucrări care, strânse la un loc, ar putea constitui o întreagă bibliotecă.

O sumară trecere în revistă a ipotezelor mai importante formulate în cursul timpului este necesară, pentru a se vedea, astfel, complexitatea problemei şi greutăţile care stau în calea soluţionării ei. Căci în jurul unora din ele s-au grupat numeroşi cercetători, opiniile lor fiind în concordanţă cu liniile fundamentale, iar deosebirile constând numai în amănunte coroborate cu noi citate din opera poetului. În felul acesta, au luat naştere şi numeroase variante ale diferitelor ipoteze. Au fost, în schimb, şi unele recunoscute de cei mai mulţi ca inacceptabile şi, în consecinţă, abandonate.

Opera erotică a lui Ovidiu

Din punct de vedere cronologic, cea mai veche ipoteză se referă la opera erotică a lui Ovidiu. Astfel, într-o biografie a lui Augustus, atribuită lui Sextus Aurelius Victor (secolul al IV-lea e.n.), vorbindu-se despre pornirile spre desfrâu ale împăratului, se arată că el nu tolera acest viciu la alţii, pedepsindu-i cu asprime, apoi continuă, ca exemplificare: „Căci a pedepsit cu exilul pe poetul Ovidiu… pentru că a scris trei cărţi despre arta iubirii”.

În acelaşi sens, dar cu o completare, avem o ştire din secolul următor de la poetul Sidonius Apollinaris, care într-una din poeziile sale spune că Ovidiu este „cunoscut pentru versurile de dragoste şi trimis la Tomis, fiind odinioară prea subjugat de o copilă regească ascunsă sub numele Corinei”. Identificând pe Corina, femeia cântată în Amoruri, cu Iulia, fiica împăratului, Sidonius Apollinaris consideră că adevărata cauză a exilului relaţiile de dragoste ce ar fi existat între ea şi Ovidiu. Această ştire s-a bucurat de mare trecere înaintea celor ce s-au ocupat cu cauzele exilului poetului în evul mediu, mai ales pentru că era mărturia cea mai apropiată în timp de epoca celui exilat, considerându-se, astfel, autentică. Aşa se explică prezenţa ei chiar şi în unele biografii ale lui Ovidiu din epoca Renaşterii. Ea a fost apoi susţinută şi fundamentată atât cu texte ovidiene, cât şi cu anumite fapte istorice, aşa că mai are partizani până în zilele noastre.

Versurile prin care Ovidiu se învinovăţeşte pentru că „a avut ochi” au servit la formularea a trei ipoteze ce pun exilul în legătură cu viaţa particulară a unor membri ai familiei imperiale. Una din acestea pune în cauză pe Augustus însuşi. Anume, pe baza unui pasaj din Suetonius – în care se spune că împăratul Caligula, pentru a dovedi că în vinele sale curgea numai sânge imperial, susţinea că Agrippina, mama sa, ar fi fost fructul relaţiilor incestuoase ale lui Augustus cu propria sa fiică, Iulia, – s-a emis ipoteza că Ovidiu ar fi fost exilat pentru vina de a fi fost, fără să vrea, martor ocular al acestui incest.

O altă ipoteză a izvorât din versurile din cartea a II-a a Tristelor, în care Ovidiu se compară cu vânătorul Acteon, care – după legendă – ar fi fost prefăcut în cerb şi apoi sfâşiat de propriii săi câini pentru vina de a fi văzut pe zeiţa Diana scăldându-se goală dimpreună cu însoţitoarele ei. Şi s-a susţinut aceasta cu atât mai mult cu cât versurile respective urmează imediat după acelea în care poetul se învinovăteşte că a văzut ceea ce nu trebuia să vadă. De aici s-a presupus că poetul ar fi surprins pe însăşi împărăteasa Livia în baie, ceea ce ar fi atras asupră-i mânia împăratului.

Un alt membru al familiei imperiale implicat în ipotezele referitoare la cauzele exilului lui Ovidiu este Iulia, nepoata lui Augustus, care provocose un scandal public prin legăturile ei extraconjugale şi, în general, prin viaţa desfrânată pe care o ducea. În cursul timpului s-au format mai multe variante ale acestei ipoteze. Astfel, după unii, Ovidiu ar fi avut cunoştinţă de una din aventurile amoroase ale Iuliei şi ar fi făcut glume pe socoteala ei în faţa unor prieteni şi a servitorilor acestora; din cauza indiscreţiei lor, vestea ar fi aiuns la urechile împăratului, care l-a pedepsit cu exilul.

Potrivit unei alte variante, Ovidiu ar fi avut cunoştinţă de relaţiile incestuoase ale Iuliei cu propriul ei frate, Agrippa Postumus. Legenda iubirii incestuoase dintre Caunus şi Byblis, povestită pe larg în Metemarfoze, ar fi fost o încurajare sau cel puţin o aluzie la sentimentele denaturate ale Iuliei pentru fratele ei. De acest presupus incest a fost legată şi alungarea lui Postumus din Roma şi trimiterea lui într-o insulă, precum şi intenţia lui Ovidiu, exilat curând după aceea, de a-şi distruge Metamorfozele înainte de plecarea sa la Tomis.

După o variantă mai recentă, poetul ar fi cunoscut şi tăinuit relatiile adultere ale Iuliei cu Decimus Iunius Silanus; mai mult încă: le-ar fi încurajat şi ocrotit în propria lui casă. În sprijinul acestei variante a fost adusă şi coincidenţa, confirmată de altfel şi de izvoarele istorice, dintre exilul lui Ovidiu şi alungarea nepoatei împăratului din Roma în insula Trimerus din apropierea coastei septentrionale a Apuliei. S-a mai susţinut că, după descoperirea complicităţii poetului la aceste legături adultere ale Iuliei, întreaga operă erotică a lui Ovidiu a provocat mânia neiertătoare a împăratului. Numai o jignire adusă direct familiei imperiale a putut prilejui o pedeapsă atât de severă.

Cauze de natură mistico-religioasă

După alţii, exilul lui Ovidiu s-ar atribui unor cauze de natură mistico-religioasă. Anume, el a fost pus în legătură cu răspândirea la Roma a unor credinţe cu practicarea unor mistere străine. Şi în această privinţă există mai multe variante. Astfel, potrivit uneia din ele, poetul ar fi profanat misterele divinităţii egiptene Isis, al cărei cult era foarte răspândit printre femeile de la Roma. Călcând prescripţiile stricte ale acestui cult, poetul s-ar fi făcut vinovat de a fi pătruns deghizat în sanctuarul zeiţei, luând parte la ceremoniile secrete organizate în cinstea ei, la care nu aveau voie să asiste decât femeile. Mai mult: cu acest prilej el ar fi aflat că şi împărăteasa Livia era iniţiată în misterele divinităţii egiptene; de aici pedeapsa atât de necruţătoare.

Dupa o altă variantă, Ovidiu ar fi asistat la o şedinţă de divinaţie organizată în iatacul Iuliei, în care s-a încercat să se scruteze viitorul cu privire la viaţa împăratului şi la succesiunea la tronul imperial. Din această scrutare ar fi reieşit că Augustus avea să moară într-un viitor apropiat şi că succesorul lui avea să fie Agrippa Postumus, nepotul împăratului, care trăia exilat în insula Planasia din Marea Adriatică. Aceste date ar fi ajuns la urechile împăratului, dar mai ales ale împărătesei Livia, care impusese ca succesor pe Tiberius, fiul său din prima căsătorie, înăbuşind cu violenţă orice încercare de a readuce din exil pe ultimul descendent în linie bărbătească al gintei Iulia, adică pe Agrippa Postumus.

În sfârşit, potrivit unei a treia variante, care pleacă de la datele celei precedente, coroborate cu descoperirea la Porta Maggiore o unei cripte a neopitagoricienilor, Ovidiu n-ar fi fost străin de activitatea acestor secte, interzise şi pedepsite de legile în vigoare. El s-ar fi lăsat atras într-una din acele cripte în care se celebrau misterele şi se căuta să se descopere viitorul cu privire la soarta imperiului şi, poate, chiar la viaţa împăratului. Aşa s-ar explica de ce Ovidiu a fost pedepsit cu exilul, pedeapsa aplicată şi neopitagoricienilor, ca profanatori ai religiei tradiţionale.

Cauze de natură politică

O ultimă categorie de ipoteze se întemeiază pe un substrat de natură politică. Ovidiu este considerat complice la o acţiune conspirativă în vederea înlăturării lui Tiberius, fiul vitreg al împăratului, de la succesiunea la tron şi pentru sprijinirea lui Agrippa Postumus sau a lui Germanicus. Prin această complicitate poetul şi-ar fi atras ura împărătesei Livia, mama lui Tiberius, care ar fi obţinut de la împărat deportarea prezumtivului pretendent la tron, netezind astfel drumul succesiunii fiului său. Organizatorul conspiraţiei ar fi fost cel mai bun prieten al lui Ovidiu, Fabius Maximus, mort în împrejurări suspecte curând după plecarea poetului în exil. Aşa s-a explicat de ce, după moartea lui Augustus, Ovidiu şi-a pierdut orice speranţă de a se mai întoarce la Roma: noul împărat, Tiberius, şi Livia, mama lui, erau duşmanii săi neînduplecaţi.

Cu substrat politic este, în fine, şi ipoteza potrivit căreia Ovidiu, prin opera sa erotică, ar fi dat o lovitură pe la spate nu numai politicii lui Augustus de restaurare a vechilor credinţe religioase şi a moralei tradiţionale, dar ar fi luat atitudine şi împotriva acelor dispoziţii din legislaţia lui care acordau valabilitate juridică denunţurilor făcute de sclavi împotriva stăpânilor lor. De asemenea, în exerciţiile sale retorice poetul s-ar fi făcut vinovat de parodierea legilor aduse de împărat pentru reprimarea adulterului.

Problema cauzelor exilului lui Ovidiu continuă încă să rămână o piatră de încercare pentru filologii clasici, pentru cercetătorii istoriei şi literaturii Romei antice. Acribia şi ingeniozitatea lor caută mereu noi combinaţii şi noi conjecturi pe marginea aceloraşi texte din Triste şi Pontice. Dar, atâta timp cât opera lui Ovidiu va fi singura mărturie scrisă, enigma va rămâne nedezlegată.

sursa: Magazin istoric, Anul II, Nr.9(18), septembrie 1968

***

 FULVIA ȘI LUPTA PENTRU PUTERE ÎN ROMA ANTICĂ

Marea criză provocată în sânul societăţii romane republicane de războaiele civile s-a răsfrânt şi asupra situaţiei femeii nobile romane care, până atunci, trăise mai mult în umbra căminului conjugal. Dezagregarea familiei, provocată de proscripţiile lui Sulla şi ale triumviratelor, de confiscările averilor şi de nesiguranţa vieţii, a creat pentru femeia din înalta societate momente favorabile pentru a aspira la o oarecare „independenţă feminină“. Căsătoriile cu caracter politic, divorţurile frecvente, aventurile amonoase şi chiar depravarea tineretului au adus pe arena politică a Romei o serie de figuri feminine energice, egoiste şi cu veleităţi de emancipare. Unele dintre acestea s-au amestecat în certurile politice ale soţilor şi partizanilor lor.

În galeria matroanelor de seamă ale secolului I î.e.n., cel mai important loc l-a deţinut celebra Fulvia, care între anii 58-40 î.e.n. a fost părtaşă la multe evenimente politice zgomotoase. Era fiica unui Marcus Fulvius Bambaius („Bâlbâitul“) şi despre copilăria ei nu se ştie nimic. Din spusele lui Suetonius rezultă că poseda, încă de copilă, o mare putere de atracţie, deşi „avea un obraz puţin mai umflat decât celălalt“. Toţi istoricii antici îi atribuie o inteligenţă limitată, un caracter excesiv de orgolios, impetuos şi violent.

Începuturile

Pe scena istoriei a intrat o dată cu prima sa căsătorie, încheiată cu tribunul Publius Clodius Pulcher („Frumosul“), în anul 58 î.e.n. Nu-i cunoaştem anul naşterii, care trebuie fixat prin 76-74 î.e.n. Căsnicia sa cu acest faimos depravat, numit de către Plutarh: „cel mai îndrăzneţ şi mai netrebnic dintre demagogi“, a contribuit la creşterea viciilor ei, pe care le avea de la natură.

Clodius se afişase în societatea romană ca o creatură afemeiată, cu apucături imorale, venal şi gata oricând a provoca scandaluri publice. Necinstise casa lui Cezar, patronul său politic, batjocorise pe Pompei, alungase pe Cicero din Roma şi teroriza viaţa politică a forului ou bandele sale de bătăuşi. În cârdăşia lui Clodius puteau fi văzuţi Caius Scribonius Curio şi Marcus Antonius, doi tineri imorali, participanţi atât la maşinaţiile politice, cât şi la dezmăţurile demagogului. Dacă ar fi să dăm crezare invectivelor răutăcioase ale lui Cicero, aceşti doi viitori soţi ai Fulviei îi deveniseră amanţi încă de pe timpul căsniciei ei cu Clodius, de la care avea doi copii.

Istoricul Valerius Maximus ne informează despre influenţa ce o avea Fulvia asupra primului său soţ: „Clodius Pulcher, bucurându-se de popularitate printre plebei şi lăsându-şi sabia sa atârnată totdeauna de rochia Fulviei, şi-a subordonat onoarea sa de soldat voinţelor unei femei“. Fiul lor cel mare apărea ca o creatură degenerată a părinţilor, prin lenevie, lăcomie şi depravare în tovărăşia curtezanelor.

În anul 52 î.e.n., Clodius a fost asasinat pe Via Appia de către partizanii rivalului său electoral Milo. Uciderea demagogului a provocat serioase tulburări în sânul plebei romane, pe care neastâmpărata Fulvie a ştiut să le aţâţe şi mai mult prin plânsetele ei la funeraliile soţului, apoi la faimosul proces intentat lui Milo, apărat de Cicero.

Dar în scurt timp, Fulvia se căsători cu Curio, ales tribun al poporului în anul 50 î.e.n. şi apărător al intereselor politioe ale lui Cezar în locul defunctului Clodius. Fulvia, femeie ambiţioasă, dură şi turbulentă, se amesteca acum direct în treburile politice ale soţului. Dar şi de astă dată, cea de-a doua căsătorie a ei, din care a rezultat un alt copil, a fost scurtă şi s-a încheiat în mod tragic. Trimis cu trupe de către Cezar, în Africa, ca să alunge de acolo pe Cato cel Tânăr, Curio şi-a pierdut armata şi viaţa (49 î.e.n.). Acest dezastru l-a determinat pe Cicero să spună mai târziu că Fulvia a fost „femeia fatală“ pentru căsniciile lui Clodius şi Curio.

Alături de Marcus Antonius

Dar o fiinţă orgolioasă şi în continuă agitaţie ca Fulvia, nu putea rămâne mult timp departe de frământările politice ale Romei. Ea puse ochii pe Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Cezar. În anul 46-45 î.e.n. realiză cu acesta cea de-a treia căsătorie, ceea ce îi oferă lui Plutarh ocazia de a nota următoarele considerente: „În adevăr, Antonius renunţând la viaţa de petreceri, s-a căsătorit cu Fulvia…, femeie care nu se gândea la torsul lânii, nici la grija gospodăriei şi care nu era mulţumită să domine un soţ oarecare, ci voia să conducă pe un conducător şi să comande un comandant. În acest fel, Cleopatra îi datoreşte Fulviei docilitatea cu care Antonius se învăţase să suporte dominaţia femeilor, căci îl acaparase după ce fusese obişnuit şi supus să asculte de poruncile lor. Totuşi, Antonius încercase să-i intre în voie şi Fulviei glumind şi spunând vorbe de duh“.

Perechea se instalase în somptuoasa casă a lui Pompei din Roma, unde o femeie de 30 de ani şi un bărbat de 37 ani, după acuzaţiile avocăţeşti ale lui Cicero, risipeau o mare avere, se lăfăiau în încăperi luxos mobilate şi la mese strălucind de veselă scumpă.

Nimeni ca Fulvia nu cunoştea mai bine firea lui Cezar, în serviciul căruia acţionaseră primii săi soţi, Clodius şi Curio. Ea ştia că arareori dictatorul refuza cererile femeilor insistente, de aceea căuta să câştige cât mai mult loc pe lângă stăpân, pentru cel de-al treilea soţ al său. După victoria de la Ilerda din Spania (45 î.e.n.), Cezar se îndrepta victorios spre Italia. Calculata Fulvia căută să profite de acest moment favorabil şi degrabă îşi expedie soţul înaintea dictatorului, ca să-i prezinte felicitări pentru izbândă. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc la Narbo (Narbonne) în sudul Galiei, unde Antonius a fost primit cu braţele deschise de către dictator. Spre deosebire de alţi comandanţi de seamă, până în apropiere de Roma, Antonius a călătorit în car alături de Cezar. Antonius era mândru de iniţiativa fericită a Fulviei, femeie mult stimată de dictator. Atât de bucuros a fost Antonius de această primire, încât îi ceru îngăduinţa să plece mai înainte la Roma, împins de dorinţa firească de a comunica soţiei succesul avut pe lângă Cezar.

– „Îmbrăcându-se cu hainele unui sclav – povesteşte Plutarh – Antonius s-a dus noaptea acasă şi, zicând că aduce Fulviei o scrisoare de la soţul ei, a fost introdus în camera ei cu capul acoperit. Fulvia plină de spaimă, mai înainte de a citi scrisoarea, l-a întrebat dacă Antonius trăieşte, iar el i-a întins scrisoarea în linişte; când ea începuse s-o citească, după ce o deschisese, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o“. Scrisoarea fusese compusă de Antonius, într-0 tavernă, şi el îi declara că o iubeşte mult pe Fulvia şi că niciodată nu-i va fi necredincios. Până unde mergea fidelitatea conjugală a lui Antonius se vede dintr-o epigramă a poetului Marţial, în care se arată cum acela îşi împărţea amorurile între metresa Glaphyra şi Fulvia.

Fericirea celor doi se mări în urma naşterii unui copil care primi numele de Antonillus („micul Antonius“). Singura lor nemulţumire venea din partea Calpurniei, soţia legitimă a lui Cezar. În calitatea sa de consul, Antonius, împreună cu Fulvia, vizita des pe Cleopatra, găzduită oficial în grădinile lui Cezar din Roma, vizite ce supărau pe virtuoasa Calpurnie.

Lupta pentru putere

Au urmat idele lunii martie (44 î.e.n.), când Cezar s-a prăbuşit asasinat. Acum, pe capul lui Antonius, în calitatea sa de consul, s-au abătut numeroase necazuri. În senat, Cicero deschidea seria celor patrusprezece Filipice, discursuri violente şi denigratoare, îndreptate împotriva lui Antonius. Bineînţeles, nici Fulvia nu era cnuţată de limba veninoasă a temutului orator. Cicero acuza pe această femeie de venalitate: şi anume că vindea – datorită influenţei sale – posturile de guvernatori ai provinciilor, că, în schimbul unor mari sume de bani, asigurase tronul regelui Dejotarus în Galatia, că rechema condamnaţii din exil după bunul ei plac ş.a.

Nori din ce în ce mai întunecoşi se adunau deasupra lui Antonius şi Fulviei. Tânărul Octavian, în calitate de moştenitor legal al lui Cezar, strângea în jurul său pe veteranii fostului dictator. La instigaţiile lui Cicero, senatul recrută şi el o armată. Cu toţii erau porniţi împotriva lui Antonius, retras în Campania, apoi la Brundisium, ca să-şi adune şi el forţele militare.

În octombrie 44 î.e.n., Antonius şi Fulvia se găseau în portul Brundisium, cartierul general al legiunilor lor, proaspăt aduse din Macedonia. Acolo doreau să se încredinţeze de fidelitatea soldaţilor, căci mulţi căutau să dezerteze în lagărul lui Qctavian. În tabără, ei fură primiţi cu manifestări de nemulţumire: banii şi promisiunile rivalului lor câştigaseră simpatia unei legiuni. Dar alături de Antonius stătea o femeie energică, care vocifera şi blestema pe ofiţerii trădători, într-o stare apropiată de demenţă. Ea îl sili pe soţ să treacă la acte de cruzime. Din ondinul ei, centurionii infideli au fost executaţi, ceea ce a intimidat pe soldaţi.

Călătorind alături de Fulvia, Antonius îşi duse legiunile la Tibur (Tivoli), în vecinătatea Romei, şi sili senatul să-i acorde mandatul de guvernator al Galiei Cisalpine (nordul Italiei): Dar ocuparea acestui post trebuia făcută manu militari, căci i se împotriveau armatele fostului guvernator al provinciei, aliate cu ale lui Octavian şi cu cele ale noilor consuli Hirtius şi Pansa. Astfel s-a ajuns la bătălia de la Mutina (Modena); Antonius pierde lupta şi este silit să fugă la prietenul său, Lepidus, care conducea Galia Narbonensis (43 î.e.n.).

În acest timp, Fulvia trăia zile amare la Roma împreună cu cei cinci copii ai săi, moşteniţi de la cei trei soţi. Spre norocul familiei, ea a găsit un adăpost tainic în casa bogătaşului Atticus, prieten cu toţi oamenii politici de seamă ai timpului. Ne putem închipui prin ce griji a trecut prolifica matroană, ştiind că peste tot, în Roma, agenţii lui Cicero căutau să-i descopere cuibul.

Dar în curând veniră şi zilele senine pentru impetuoasa fugară. Sătui de atâtea vărsări de sânge, soldaţii şi veteranii din diferitele tabere siliră pe Octavian, Antonius şi Lepidus să încheie, la sfârşitul lunii octombrie 43 î.e.n., cel de-al doilea triumvirat – o cârdăşie poltică pactizată atât în detrimentul Senatului, cât şi al ideologului său, Cicero. „Monstrul cu trei capete“, cum numea Varro triumviratul, îşi împărţi conducerea provinciilor şi a armatelor, în scopul de a porni împotriva lui Brutus şi Cassius, asasinii lui Cezar care se întăriseră în Orient, dispunând acolo de numeroase legiuni.

La apogeu

Fulvia părăsea casa ospitalieră a bunului Atticus şi, împreună cu odraslele sale, se reinstală în confortabila casă care aparţinuse marelui Pompei. O dată cu aceasta, avea satisfacţia să devină şi soacră… La cererea soldaţilor din ambele partide, împăcarea Antonius-Octavianus se cimentă prin căsătoria celui din urmă cu micuţa Clodia, în vârstă de 12 ani, fiică a Fulviei din căsătoria sa anterioară cu demagogul Clodius. Se realiza o legătură de rudenie de caracter politic. Peste doi ani, scrie Suetonius, „certându-se cu soacra sa Fulvia, Octavianus îi trimise fata acasă, fecioară, aşa cum o luase“ (41 î.e.n.).

Firea ticăloasă a Fulviei s-a arătat mai ales pe timpul sângeroaselor proscripţii, ordonate de triumviri împotriva rivalilor politici. Dezlănţuindu-şi duşmăniile personale şi în goană avidă după bani, ea a pricinuit moartea a mulţime de cetăţeni; unii dintre cei vânaţi nu erau inamici politici – îşi atrăseseră trăsnetele Fulviei numai din pricina bogăţiilor lor, care stârniseră poftele primejdioasei femei. Un nevinovat ca senatorul independent Cesetius Rufus a fost una dintre victimele Fulviei, numai pentru că poseda o casă magnifică, dorită de nesăţioasa matroană.

Multe femei romane căutau zadarnic sprijinul ei, ca să-şi salveze soţii şi averile. Istoricul Appian ne spune despre 1400 de femei bogate că fuseseră obligate, de cei trei stăpâni ai republicii, să contribuie, din averile lor, cu mari sume de bani pentru susţinerea războiului împotriva lui Brutus şi Cassius. Dacă ele au găsit înţelegere pe lângă Octavia, sora lui Octavian şi pe lângă mama lui Antonius, „în schimb, Fulvia… le goni de la uşile ei“. Femeile se simţiră adânc iignite, se adunară în for şi acolo Hortensia, conducătoarea grupului, ţinu un discurs, spunând: „Fiindcă am fost respinse în mod nedemn de Fulvia, ne-am adunat aici în for spre a cere dreptate“. În adevăr, multe dintre ele au beneficiat de dreptate, dar nu Fulvia a fost aceea care le-a protejat, ci Ootavia şi mama lui Antonius.

Setea de răzbunare a Fulviei n-a cunoscut nici o limită în cazul nefericitului Cicero, la cererea ei, trecut în fruntea listei proscrişilor. Neîmpăcatul duşman al lui Antonius a căutat să fugă în Qrient, la republicani, dar a fost prins şi decapitat de un centurion. Cînd i-au fost aduse lui Antonius capul şi mâna dreaptă a oratorului, le-a privit cu satisfacţie şi dispreţ, apoi a ordonat să fie expuse în punctul cel mai înalt de pe Rostra (tribuna oratorilor), chiar în acel loc, de unde poporul îl ascultase vorbind împotriva lui.

Istoricul Dio Cassius ne relatează însă fapte înfiorătoare în ceea ce priveste comportarea soţiei lui Antonius: „Fulvia apucă capul (lui Cicero) în mâinile sale, mai înainte de a fi transportat (pe Rostra), şi după ce l-a insultat prin cuvinte triviale şi l-a scuipat pe frunte, l-a aşezat pe genunchii ei. Apoi, deschizîndu-i gura, i-a tras limba afară şi a înţepat-o cu acele pe care le purta ca podoabe în păr, continuân-d al batjocori“.

În anul 42 î.e.n., Antonius şi Octavianus şi-au îndreptat armatele lor împotriva lui Brutus şi Cassius, fortificaţi în Macedonia. La Roma, interesele politice ale soţului urmau a fi asigurate de Fulvia, „femeie neastâmpărată şi violentă, care avea feminin în ea doar corpul şi care aducea peste tot numai război şi dezordine“ (Velleius Paterculus). Într-adevăr, în absenţa lui Antonius, ea nu a stat inactivă. Trecând peste indolentul Lepidus, triumvirul lăsat să asigure liniştea Italiei, în calitate de soţie şi soacră a doi triumviri, ea conducea treburile, în aşa fel, încât nici poporul, nici senatul nu îndrăzneau să facă nimic împotriva dorinţei sale.

În anul 42 î.e.n. s-a ales consul, numai cu concursul ei, Lucius Antonius, fratele lui Marcus Antonius. Cumnatul ei, om mediocru, obţinuse câteva succese asupra unor neînsemnate populaţii alpine şi pretindea pentru aceasta onorurile triumfului. Atât timp cât Fulvia s-a opus acordării acestor distincţii, nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească voinţei ei de fier. Numai în urma unor îndelungate insistenţe ale lui Lucius, Fulvia consimţi să i se acorde triumful cumnatului său. „În realitate – notează Dio Cassius – Fulvia a fost aceea care a primit onorurile triumfului“.

Festivităţile s-au programat pentru prima zi a anului 41 î.e.n., au fost prezidate de ea şi organizate în aşa fel, încât toate atenţiile erau îndreptate spre ea. Lucius, îmbrăcat în toga albă cerută de ceremonial, a trecut aproape neobservat în carul său de triumf, în timp ce Fulvia aşezată pe scaunul prezidenţial primea defilarea cortegiului şi toate onorurile din partea poporului şi a senatului.

La Philippi, în Macedonia, oştile celor doi triumviri au înfrânt pe ale republicanilor, Brutus şi Cassius. După victorie, s-a hotărât ca Octavianus să revină în Italia, pentru a împroprietări pe veterani, iar Antonius să plece în Orient, ca să strângă banii necesari plăţii armatei cu care obţinuseră victoria. În răsărit, scăpând de sub controlul Fulviei, Antonius a alunecat în braţele Cleopatrei, pe când în Italia, Octavianus, căutînd să-şi exercite autoritatea sa de triumvir, s-a ciocnit de pretentiile soacrei şi ale unchiului, consulul Lucius Antonius.

La început conlucraseră în armonie, dar, cînd Fulvia şi-a dat seama de popularitatea pe care, în detrimentul lui Antonius, şi-o câştigase ginerele printre ostaşi, datorită împroprietăririi veteranilor, ei s-au certat. La îndemnul lui Manius, care comanda oştile lui M. Antonius din Italia, Fulvia încercase să amâne împroprietăririle până la înapoierea celui din Orient. De aceea, câţiva soldaţi plătiţi: „aducând pe Fulvia şi pe copiii lui Antonius în faţa armatei implorau, într-un chip respingător, să nu îngăduie ca Antonius să fie lipsit de gloria şi recunoştinţa pe care o merită, în urma serviciilor aduse de el armatei“ (Appian). Veteranii care serviseră în armatele celor doi triumviri erau însă alături de Octavianus, ca viitori beneficiari ai împroprietăririlor. Ei detestau pe Lucius şi pe Fulvia, fiindcă se opuneau intereselor lor. Cei doi căutau să facă şi ei colonii militare, dar fără succes.

Pe de altă parte, Octavianus era şi el supărat: triumvirul nu primise de la soacră şi unchi legiunile italice promise lui de către colegul său, Antonius. În urma acestor diferende, Octavian hotărî să nu mai aibă legături de rudenie cu o soacră atât de trufaşă, mai ales că, deocamdată, el nu era în dezacord cu Marcus Antonius, socrul său vitreg. Micuţa Clodia îi fu expediată mamei. Octavianus „întări prin jurămînt că ea era încă fecioară, deşi nu-i păsa câtuşi de puţin, dacă repudiata, după ce stătuse atât timp în casa sa, mai era sau nu virgină“ (Dio Cassius).

După această umilinţă, sub pretext că apără interesele lui Antonius, Lucius şi Fulvia încercară să pună mâna pe frânele guvernării. Cu multă abilitate, Octavianus, ca să nu-şi ridice şi pe Antonius împotrivă-i, acuză pe cei doi că acţionează contrar dorinţei celui plecat în Orient şi că tulbură pacea. Pentru a găsi pământ, Octavianus expropiase multe teritorii urbane şi particulare şi-şi crease antipatia a numeroşi foşti proprietari care se agitau. Fulvia şi Lucius îşi schimbară tactica de luptă împotriva lui Octavianus, căutând să se folosească de această masă de nemulţumiţi. Îi luară pe expropriaţi sub protecţia lor, alcătuiră un fel de „ligă“ şi îi amăgeau că vor fi sprijiniti de Antonius.

Populaţia Romei mai era nemulţumită şi din cauza foametei. Transporturile de cereale erau interceptate de flota lui Sextus Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, ajuns stăpânul Siciliei şi al mărilor. Foametea sili pe soldaţii lui Octavian din Placentia să se revolte. Aceasta îi încurajă pe Lucius Antonius, pe Fulvia şi pe Manius să cheme la arme pe expropriaţi şi pe soldaţii din garnizoanele italice rămase credincioase lui Marcus Antonius. Şi astfel s-a ajuns la „războiul perugin“, denumit aşa după localitatea Perusia (Peruggia), teatrul principal al acestor lupte.

Appian arată că Fulvia îl acuza, la început, pe Lucius Antonius „de a fi pnovocat un război într-un -moment cu totul nepotrivit. Manius însă i-a schimbat într-un mod abil părerile în această privinţă, arătându-i că atât timp cât Italia va fi liniştită, Antonius va rămâne lângă Cleopatra, iar dacă ţara va fi tulburată de război, el se va întoarce în grabă. Atunci Fulvia a început să-l încurajeze pe Lucius în neînţelegerea cu Octavianus. Plecând acesta din urmă pentru a stabili alte colonii, ea trimite pe urmele lui pe fiii lui Antonius însoţiţi de Lucius, ca nu cumva Octavianus, prin apariţia sa în faţa armatei, să câştige mai multă simpatie decât Antonius“.

Ostilităţile le-a deschis chiar Fulvia, prin ocuparea oraşului Praeneste (Palestrina), sub motiv că aici îşi poate pune copiii în siguranţă. Acolo delibera cu grupul de senatori şi cavaleri din suita sa, punând la cale toate treburile publice şi trimiţând ordine peste tot, Lucius fiind doar auxiliarul ei.. Despre marile ei veleităţi de comandant, la Praeneste, ne vorbesc mulţi istorici antici. „Să nu ne mirăm de aceasta – notează Dio Cassius – căci atunci ea se încinsese cu sabia, dădea cuvântul de ordine soldaţilor şi adesea le ţinea discursuri, în aşa fel, încât în această privinţă se lua la întrecere cu Octavianus“. Comportarea de comandant la Fulviei l-a determinat pe cumnatul său, Lucius, să afirme: „am ştiut că Fulvia nutreşte sentimente monarhice“ (Appian).

Sfârşitul

Dar majoritatea veteranilor italici, interesaţi în realizarea şi consolidarea împroprietăririlor, nu au urmat-o pe Fulvia, care împre

***

 Popor nerentabil în țară bogată 

Adrian Păunescu

Ce plată ne-ai dat, tată bun, și răsplată,

s-ajungem, în vremi de bordel și coșmar,

orfanii acestui destin secular,

popor nerentabil, în țară bogată.

Și cinicii lideri din nou ni se-arată,

de pâinea mulțimii ei nu au habar,

ne-aruncă în groapa neatinsului var,

când suntem bătrâni, ne împing la erată.

Ne pun pe tarabe, ne joacă la zar,

Ne-nșeală la vot și ne vând înc-o dată,

de sângele nostru li-i punga umflată

și, când ne ucid, nici măcar nu tresar.

O ,Doamne, întoarce nevrednica roată,

auzi-ne și miluiește-ne iar!

13 mai 2010

***

 APEL DE CĂRTURAR.

Adrian PAUNESCU

S-au adunat necazuri mari pe ţară

şi păsările negre se rotesc

de parc-ar aştepta-o să şi moară

şi să se stingă neamul românesc.

Cu inima în tâmplă stau de veghe

şi n-am cui spune presimţirea mea

că dacă va pieri iubirea veche

iubirea nouă nu va rezista.

Acum, ca-n magica fatalitate,

ce ne-a-nsoţit nimicitor mereu,

nu ştiu de ce ni se întâmplă toate

şi, Doamne, apără poporul meu.

N-avem nevoie de vărsări de sânge

pentru-a redeveni aceiaşi fraţi,

nu mai au lacrimi mamele spre-a plânge

mormintele copiilor plecaţi.

Din una-n alta şi din toate-n una,

periculos şi cinic circuit,

şi suntem mai pândiţi ca totdeauna

şi limba-n gură ni s-a veştejit.

Nevoile ne trag de steag spre bernă,

cei laşi aţâţă focuri în popor,

dar România s-a născut eternă

şi singură, şi ţinta tuturor.

Şi trebuie o radicalizare

şi trebuie un nou, cinstit impuls,

pentru-a reface România Mare

şi-a pune-n umăr iarăşi braţul smuls.

Dar cel mai mult aici, la noi acasă,

ne trebuie concordia de fond,

să nu cădem în planetara plasă

a transformării patriei în front.

Nu ne iubeşte nimeni decât cerul,

avem duşmani ce ne-ar zvârli la câini,

ca-n Mioriţa, noi suntem oierul

aflat sub ruga propriilor mâini.

S-au adunat necazuri mari pe ţară,

dobânzile fărădelegii cresc;

vegheaţi ca ţara noastră să nu moară,

să nu se stingă neamul românesc.

***

 VASILE CÂRLOVA primul poet modern român

Astăzi se împlinesc 215 ani de la naşterea poetului român, Vasile Cârlova

 

“Fiinţă naltă, lungă vedere,

Izvor puternic de mângâiere,

Pavăză sfântă astui pământ!

Dă ascultare, nu-ţi fie silă,

Unui glas jalnic, ce cere milă,

Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune

În vânt ca fumul o rugăciune

Cu plâns făcută lângă altar,

Unde nădejde are oricine

Să dobândească cerând vrun bine

Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îţi vorbeşte

Vorbe în taină, smerit priveşte

A ta fiinţă de faţă stând;

Unde tu însuţi simţi datorie,

S-arăţi oricărui spre bucurie,

Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!

A ta putere nemărginită

În veci urmează a fi pornită

Spre uşurinţă şi spre folos;

Nici să nu lase p-a ta zidire

Tristă să zacă în asuprire,

Să nu te simţă de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;

Voiesc dreptate, cer mântuire

Patriii mele, jalnic pământ

Vai! ale cării necazuri multe

Ce suflet poate să le asculte

Şi să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,

Cum a se plânge însuţi se teme,

Privind că este tuturor joc,

Unde dreptatea cătare n-are

Nici asupritul face strigare,

Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă

Nemilostivă, mereu ne poartă

Spre osândire, cum e mai rău!

Destule veacuri, de când suspină,

Mâhnirii jertfă, fără lumină,

Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,

Norii îi plouă nemângâiere,

De flori nu gustă plăcut miros,

A primăverii dulce ivire

Pentru ea n-are înveselire,

Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăţi, fapte

Spre fericire tuturor date,

Ea numai parte n-are de loc,

Ea numai râvna unui părinte

Puternic foarte de loc nu simte,

Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are

Să ne numească naţie mare,

Să guste dreptul cuviincios,

Când în tot chipul spre fală poate,

Nepreţuite daruri s-arate

Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă fiinţă

A fi în astă grea neputinţă,

Acum s-ajungă aşa de prost

Fiica acelor ce, cât se poate

Cu strălucire urmând în toate,

Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,

Să tot încerce sfântă urgie,

Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?

Cu ce dreptate streinii calcă

Dreptul asupră-i, când rău să facă

Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greşit ţie, Părinte,

Milostivire în sfârşit simte,

Te rog, înceată-i biciul de foc;

Iar dacă soarta de răutate

O asupreşte, pe nedreptate,

Fără de vină a fi de loc.

Cum poţi să suferi cu mulţumire,

Nevinovate în asuprire

Să aridice glas în zadar,

Când împotriva voinţii tale

Nimic nu poate ca să te-nşale,

Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zăreşte toate,

Mâna ta iarăşi îndată poate

Să zăticnească răul din drum

Şi cu adâncă înţelepciune

Să-mprăştieze lumii tot bune,

Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,

Dă ascultare unui ce cere

Patriei sale bine, folos.

Cunoaşte-i dreptul uitat de tine

Şi de aceea călcat d-oricine,

Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică

Şi-ndată fă-o mare din mică,

Să lase nume nemuritor.

Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,

Pe calea vieţii în veci să calce,

De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază

Negură tristă să nu mai vază,

Arată-i cerul tot cu senin!

Şi patriotul să aibă fală

A-şi pune viţa naţională

La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,

Ca vântul praful, în laturi dă-le,

Să nu mai vază nici urma lor

Şi neştiută să nu mai zacă,

Ci împotrivă zgomot să facă

În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă

În veci închine recunoştinţă,

Să glăsuiască numele tău,

Urmând întocmai voinţii tale,

Cerând şi râvna inimii sale

A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,

Ce sus se vede de focuri plină,

Şi dimpreună un zgomot lin?

Nu crez să fie semn de furtună,

Când de loc vântul nori nu adună,

Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie

Patriei mele spre bucurie,

Că rugăciunea ce a făcut,

De către sfântul se-mbrăţişază,

Şi că prin focuri încredinţează

A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,

Vesteşte soartă de raze plină,

Ce se găteşte ăstui pământ;

Ce din poruncă supusă vine,

Patriei mele în veci să-nchine

A ei credinţă cu jurământ.”

( Rugăciune)

Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 în Buzău. Se trăgea dintr-o familie de mici boieri buzoieni, care număra printre înaintaşii îndepărtaţi un mitropolit al Ungro-Vlahiei, Luca, născut în Cipru. Tatăl, vel medelnicerul Ioniţă Cârlova, a fost şi ispravnic de Buzău. Mama, Sevastiţa, era fiica clucerului Vasile Lăcusteanu. După moartea timpurie a părinţilor, a fost crescut de o soră a mamei, măritată cu stolnicul Nae Hiotu.

Şi-a petrecut copilăria la Târgovişte şi în Bucureşti, unde locuiau tutorii săi. În casa acestora va fi învăţat Cârlova franţuzeşte şi greceşte cu un dascăl de familie, avându-l coleg şi prieten pe Gr. Alexandrescu. În 1830, intră în oştirea naţională ca sublocotenent de cavalerie. După un an, moare în urma unei boli infecţioase, în tabăra militară de la Craiova.

Cârlova a scris mai întâi versuri în greceşte (nepăstrate) şi, la îndemnul lui I. Voinescu II, în româneşte.

“Pe cînd abia se vede a soarelui lumină

În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,

Şi zefirul mai rece începe de suspină

Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,

De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,

Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,

Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,

În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,

Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte

Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,

Pe care osteneşte vederea alergînd,

Ş-a căria văzută de flori împestriţată

Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă

Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos

Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă

Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,

Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos

Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,

Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe

Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,

Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte

Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;

De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?

Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură

D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune

Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,

Ce prin Eho se duce şi altora le spune

Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere

Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;

El numai cîtodată rugîndu-se îi cere

Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,

Cînd razile de soare natura stăpînesc,

Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte

Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,

Se urcă pe orizon cîmpiile albind,

Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină

Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte

În braţurile sale p-oricare muritor ;

Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte

Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,

Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,

Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate

Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,

Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;

Oriunde veselia din inimă îmi piere,

Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte

Fiinţa care poate să-l facă fericit,

Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,

În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,

Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;

Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,

Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt. ”

(Înserare)

Creaţia lui Cârlova, romantică, patriotică, a fost cunoscută şi preţuită în epocă. Sub îndrumarea lui Heliade, tânărul, înzestrat cu un real talent, venise în contact cu poezia apuseană, detaşându-se, datorită înrâuririi lui Lamartine, de tiparele neoanacreontice. Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, înainte de Heliade şi Gr. Alexandrescu, o nouă orientare a sensibilităţii artistice.

Păstorul întristat (scrisă la 18 ani) vine încă în prelungirea liniei convenţionale a secolului al XVIII-lea, cu ecouri din pastoralele lui Florian (scene idilice şi galante, imaginea simplificată a omului şi a naturii, figuraţia mitologică). Există aici semne ale unui remarcabil simţ al expresiei, vizibile şi în versul de graţioasă fluenţă, potrivit cerinţelor genului şi candorii iubirii tinereşti.

Ruinurile Târgoviştii rupe vădit cu clişeele poeziei neoanacreontice, opunându-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfăşurare meditativă pe tema ruinelor (care pătrunde astfel în literatura română, sub influenţa lui Volney). Sentimentul timpului devastator („Cum toate se răpune ca urma îndărăt, / Pe aripele vremii de nu se mai arăt”) se întreţese cu accentul patriotic al evocării gloriei de altădată. Amploarea reflecţiei, nocturnul tainic, metafore concretizând abstracţii („negura uitării”, „aripile vremii”, „viscol de dureri”) configurează la Cârlova schiţa unui stil, nu fără retorică, dar capabil să se ridice până la viziune lirică.

“O, ziduri întristate! O, monument slăvit!

În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,

Pă când un soare dulce şi mult mai fericit

Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!

Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,

În negura uitării îndată v-a supus.

Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!

Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!

Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.

Oriunde nu se vede nici urma unui pas.

Ş-în vreme ce odată oricare muritor

Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,

Acum de spaimă multă se trage înapoi

Îndată ce privirea îi cade drept pe voi…

Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,

Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:

De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.

Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi

Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier

A omenirei fapte din faţa lumei pier;

Cum toate se răpune ca urma îndărăt,

Pe aripile vremii de nu se mai arăt;

Cum omul, când să fie în toate săvârşit,

Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.

Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc

A voastră dărămare pe gânduri să privesc,

Decât zidire naltă, decât palat frumos,

Cu strălucire multă, dar fără un folos,

Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,

La adăpost aleargă când vede vijălii,

Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,

La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.

Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,

O Patrie a plânge cu multă jale cer.

La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;

Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.

Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,

Când noaptea atmosfera întunecă de tot,

Când omul de necazuri, de trude ostenit

În liniştirea nopţii se află adormit,

Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,

La voi fără sfială viu singur lăcrămând

Şi de vederea voastră cea tristă însuflat

A noastră neagră soartă descoper nencetat.

Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti

Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;

Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas

Zicând aceste vorbe: “Ce, vai! a mai rămas,

Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,

Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut”.

……………………..

……………………..

Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns

Şi a huli viaţa în stare m-au adus.

……………………..

……………………..

Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,

Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,

Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,

Căci la vederea voastră se simte spăimântat! ”

(Ruinurile Târgoviştei)

Înserarea este prima elegie românească în spirit lamartinian, în care tristeţea, neliniştea nedefinită şi gravă (se cultivă un fel de mister al stării afective) şi singurătatea se reliefează prin contrast cu calmul naturii, cu liniştea câmpenească (sesizată, în ciuda unor note de bucolică gessneriană, cu o sensibilitate profund românească).

“Un păstor tânăr, frumos la faţă,

Plin de mâhnire cu glas duios

Cânta din fluier jos pă verdeaţă,

Sub umbră deasă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale

Uimite toate sta împrejur:

Râul oprise apa din cale,

Vântul tăcuse din lin murmur.

Cât colo turme de oi frumoase

Se răspândise pe livejuni

Şi ascultându-l iarba uitase,

Pătrunse toate de mila lui.

Câinele numai mai cu durere

Stând lângă dânsul căta în jos

Şi ca s-aducă lui mângâiere,

Glas câteodată scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,

Îl auzise din loc ascuns;

Şi cu suspinuri de greutate

La toată vorba îi da răspuns.

Viu lângă dânsul, pătruns de milă

Şi cu blândeţe îl întrebai:

„Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă,

Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?

Viaţa voastră necazuri n-are:

E simplă, lină, fără dureri,

Şi-n toată lumea nici o suflare

Ca voi nu gustă multe plăceri.

Vouă natura vă este dată;

Câmpii şi codrii voă zâmbesc;

Vânturi şi râuri voă arată

Cum curg de dulce, cum răcoresc.

Soarele încă voă răvarsă

Lumină dulce, tot cu senin,

Şi cerul iarăşi mila îşi varsă

Spre fericire voă deplin.”

El cu suspinuri atunci răspunse:

„Frate, se poate vrun muritor

Oricât să n-aibă dureri ascunse,

Fie pe scaun, fie păstor?

Orice viaţă supusă zace

Sub patimi grele mult mai puţin!

Soarta nu lasă un om în pace

Cu mulţumire a fi deplin.

Precum nu-nceată de vânt suflarea

Nici către crânguri, nici pe câmpii;

Aşa nu-nceată nici tulburarea

De multe patimi către cei vii.

Adevăr, slavă, cinste, putere

Sau bogăţie eu nu doresc.

Acestea toate drept o părere,

Drept nălucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune

Orice simţire, simţ pe amor,

El, izvor dulce de-ntristăciune,

Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o păstoriţă

Cu chip prea dulce, prea drăgălaş!

Pentru ea numai simţ neputinţă,

Pentru ea numai sunt pătimaş.

De lângă mine ea când lipseşte,

Natura n-are nimic frumos;

Sufletul tare mi se mâhneşte,

Orice privire e de prisos.

Şi drept aceea a tânguire

Fac să răsune fluierul meu

Lăsând şi turma în năpustire,

Vărsând şi lacrimi din ochi mereu. ”

(Păstorul întristat)

Din creaţia lui se cunosc doar cinci poezii, toate publicate de Ion Heliade-Rădulescu în “Curierul românesc”, prima “Păstorul întristat”, scrisă la 18 ani şi publicată apărând la 8 mai 1830, ea fiind pusă şi pe muzică, două decenii mai târziu, de Anton Pann. Urmează “Ruinurile Târgoviştei”, o romantică meditaţie cu accente patriotice asupra gloriei de altădată a neamului românesc în contextual trecerii devastatoare a timpului. “Înserarea”, “Rugăciune” şi “Marşul oştirii române” vor completa mica dar expresiva lui operă. Alte versuri, precum şi încercările unor traduceri – din Voltaire (Zaira, actul I) şi Musaios (Hero şi Leandru) – s-au pierdut.

În versurile lui se regăsesc, întâia oară în spaţiul literar românesc, metafore de un profund lirism, unele influenţându-l şi pe Eminescu, precum “negura uitării”, “viscol de dureri” sau “aripile vremii“. În 1830, după înfiinţarea Miliţiei Naţionale, punctual de pornire al viitoarei armate române, Cârlova se înrolează voluntar.

Din păcate, un an mai târziu, la 18 septembrie 1831, se stinge din viaţă în tabăra militară de la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu din Bănie. Avea doar 22 de ani şi nimeni nu va şti unde ar fi ajuns creaţia lui, dacă Heliade Rădulescu putuse să scrie deja despre el, că “geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă sub pana lui”.

 

Opera

N. Nicoleanu, Poezii şi proză;

V. Cârlova, Poezii;

C. Stamati, Poezii şi proză, ediţie îngrijită de G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1906;

Vasile Cârlova şi Al. Sihleanu, îngrijită şi prefaţă de Lucian Predescu, Bucureşti, 1933;

Poezii, prefaţă de P mai Haneş, Bucureşti, 1936;

Poezii, îngrijită şi introducere de Paul I. Papadopol, Bucureşti, 1942;

Ruinurile Târgoviştii, îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu, Craiova, 1975